Daruirea contine oxigen dumnezeiesc (II)

Iubitorul de argint adună casă ie afle alţii

- Părinte, am auzit de doi fraţi, dintre care cel mic este milostiv, iar cel mare nu.
- Părinţii să-l înveţe şi pe cel mare să se îndulcească prin a da. Dacă cel mare va cultiva această virtute, va primi plată mai mare decât cel mic, care o are din fire, şi va deveni mai bun.
- Părinte, cum se poate izbăvi cineva de strâmtimea inimii, de greutatea ce o are în a da?
- Ce, eşti zgârcită? O să te arunc afară! Şi la ascultare, de pildă, când eşti la arhondaric, să iei o binecuvântare generală, ca să poţi da. Nu vezi şi Dumnezeu cu câtă îmbelşugare dă tuturor binecuvântările Sale? Dacă cineva nu se obişnuieşte să dea, se învaţă zgârcit şi după aceea îi vine greu să dea.

Iubitorul de argint este “puşculiţa”; adună el, ca să-i găsească alţii. Şi astfel pierde bucuria de a da şi răsplata dumnezeiască. Odată i-am spus unui bogat: “De ce aduni? N-ai obligaţii. Ce-o să faci cu ei?”. “Aici vor rămâne când voi muri”, îmi răspunde. “Eu îţi dau binecuvântarea să le iei pe toate sus!”, îi spun. “Aici vor rămâne”, îmi spune din nou. “Dacă voi muri, lasă să le ia alţii”. “Ei, dar aşa aici vor rămâne”, îi spun. “Scopul este să le dai cu propriile tale mâini acum, cât trăieşti”, Nu există om mai nesocotit decât lacomul de bani, care adună mereu şi totdeauna trăieşte în lipsă şi în cele din urmă îşi cumpără iadul cu economiile pe care şi le-a adunat. Este cu desăvârşire pierdut, pentru că nu dă şi se pierde cu lucruri materiale şi pierde astfel şi pe Hristos.

De cel zgârcit îşi bat joc toti. Era un moşier foarte bogat, care avea ogoare la ţară, iar în Atena multe clădiri, dar era foarte zgârcit. Odată a făcut o oală de mâncărică de fasole, dar numai zeamă, ca să mănânce lucrătorii ce lucrau pe ogoarele lui. Mai demult lucrau sărmanii de dimineaţă, înainte de a răsări soarele şi până la apus. Aşadar, la amiază, când s-au oprit puţin, ca să se odihnească, stăpânul a pus mâncarea de fasole într-o cratiţă şi a chemat pe lucrători să mănânce. S-au aşezat sărmanii lucrători în jurul cratitei şi au început să mănânce. Când luau cu lingura vreo boabă, când numai zeamă goală. Un lucrător era foarte glumeţ. Lasă lingura şi se duce mai departe. Îşi scoate cizmele şi ciorapii şi se apropie voind să intre în cratiţă. “Ce faci?”, îl întreabă ceilalţi. “Mă gândeam să intru înăuntru, poate voi prinde vreo boabă de fasole!”. Atât de zgârcit era ticălosul acela. De aceea, de o mie de ori este mai bine să îl stăpânească pe om risipa, decât zgârcenia.

- Zgârcenia este boală, Părinte?
- Boală foarte mare! Dacă îl stăpâneşte pe om zgârcenia, boală mai mare nu există. Economia este bună, dar să ia aminte omul ca să nu-l stăpânească încet-încet diavolul cu zgârcenia.

- Părinte, unii din pricina zgârceniei stau flămânzi.
- Numai flămânzi? Era un negustor bogat care avea o prăvălie mare şi cu briceagul tăia în trei chibriturile acelea late! O alta foarte bogată avea un fitil cu sulf; ţinea cărbuni aprinşi şi cu acel fitil lua foc din cărbuni ca să aprindă soba, ca să nu cheltuiască vreun chibrit. Şi avea case, terenuri, o avere mare.

Nu spun ca să fie cineva risipitor, dar, cel puţin, acestuia dacă îi vei cere ceva, repede îti va da. Iar dacă este zgârcit, îi va părea rău să-ti dea. Erau odată două gospodine şi discutau despre salate, despre oteturi şi, aşa discutând, una a spus: “Am un otet foarte bun”. Odată cealaltă a avut nevoie, săraca, de puţin otet şi s-a dus la aceea să-i ceară. “Ascultă aici”, îi spune aceea, “dacă-l dădeam, n-aş mai fi avut oţet de şapte ani!”. E bine să faci economie şi să dai. Econom nu înseamnă zgârcit. Tatăl meu nu ţinea bani. La Farasa nu exista hotel; casa noastră era ca un hotel. Oricine venea în sat, la primar mergea să stea. La el mânca, el îi spăla picioarele şi-i dădea şi ciorapi curaţi.

Acum văd că la unele locuri de închinare au magazii întregi cu candele dar nu spun: “Avem destule, nu ne mai daţi altele”. Acestea nu le pot folosi, nici nu le pot vinde, dar nici nu le dau. Când cineva începe să adune, se leagă şi nu poate da. Iar dacă începe să adune lucruri dar le şi dă, atunci inima lui se va aduna în Hristos fără să-şi dea seama cum. O văduvă să nu aibă bani să cumpere un cot de stofă ca să-şi îmbrace copiii, şi eu să adun! Cum voi suporta aceasta? La Colibă nu am nici farfurii, nici cratiţe, ci nişte tinichele. Prefer să dau cinci sute de drahme unui student să meargă de la o mănăstire la alta, decât să iau ceva pentru mine. Dacă nu aduni, ai binecuvântare de la Dumnezeu. Când dai binecuvântare, iei binecuvântare. Binecuvântarea naşte binecuvântare.

Intenţia cea bună este totul

- Părinte, ce să fac atunci când cineva îmi cere milostenie, dar nu am ce să-i dau?
- Când vreau să fac milostenie şi nu am ce să dau, atunci fac milostenie cu sânge. Unul care are şi dă ajutor material, simte bucurie, în timp ce acela ce nu are ce da, suferă mereu şi spune smerit: “N-am făcut milostenie”. Intenţia cea bună este totul. Un bogat are ce să dea, dar nu dă. Un sărac vrea să dea, dar nu dă pentru că nu are ce să dea. Diferă unul de altul. Bogatul, dacă dă, simte şi o mulţumire. Pe sărac îl doare, căci vrea să facă o milostenie, dar nu are ce să dea, şi suferă sufleteşte; în timp ce de ar fi avut, ar fi dat şi n-ar fi suferit. Intenţia cea bună se vede din fapte. Dacă cineva cere de la un sărac milostenie şi săracul, deşi este în lipsă, îi dă, atunci săracul ce a dat va simţi o bucurie duhovnicească, indiferent dacă acela se duce şi bea rachiu cu ei, şi Dumnezeu va lumina pe cineva să-i trimită şi lui ajutor material.

Şi ştiţi ce nedreptate se face uneori? Unul să dea tot ce are ca să ajute, iar altul să le interpreteze în cugetul său după cum i se pare lui.

- Părinte, la ce vă referiţi?
- Să presupunem că unul, de pildă, are numai 5.000 de drahme în buzunarul său. Întâlneşte pe drum un cerşetor, îi pune în mână aceluia şi pleacă. Cerşetorul vede că sunt 5.000 şi se bucură. În clipa aceea trece pe acolo şi un bogat şi, văzând că acela a dat 5.000, spune întru sineşi: “Ca să dea acesta 5.000, cine ştie câţi are! Va fi vreun milionar!”. Atunci el îi dă cerşetorului doar 500 de drahme şi îşi odihneşte gândul că şi-a făcut datoria. În timp ce sărmanul acela a avut numai acei 5.000 şi, de îndată ce l-a văzut pe cerşetor, inima i-a tresâltat şi i-a dat. Dacă şi bogatul ar fi lucrat puţin duhovniceşte, ar fî avut şi el un gând bun şi ar fi zis: “Ia te uită, acesta a dat tot ce a avut”. Sau ar fi spus: “A avut zece mii şi a dat cinci mii”. Dar cum să aducă gândul cel bun, dacă n-a lucrat duhovniceşte! Ci spune: “Ca să arunce aşa banii, înseamnă că-i întoarce cu lopata”.

Unii oameni, deşi dau cinci sute sau o mie de drahme unui sărac, fac bazar evreiesc pentru cinci sau zece drahme cu lucrătorul sărac ce lucrează la ei. Nu pot pricepe: bine, dai cinci sute şi o mie de drahme celui pe care nu îl ştii şi pe acesta, pe care îl ai lângă tine şi te ajută, îl laşi să flămânzească? Ai datoria ca mai întâi pe acesta să-l iubeşti şi să-l ajuţi. Dar se vede că aceşti oameni fac milostenie ca să fie lăudaţi. Sau pe altul îl trag chiar şi la judecată pentru o mie de drahme, deoarece încep de la o logică lumească, chipurile ca să nu-i considere proşti. O femeie credincioasă[1] mi-a povestit o întâmplare. Odată ea a vrut să cumpere o cantitate de lemne de la o bătrână, care a făcut trei ore ca să le aducă din pădure în sat. De data aceea a făcut o jumătate de oră mai mult, adică trei şi jumătate, pentru că a înconjurat cazarma, ca să n-o prindă pădurarul. “Cât fac?”, o întreabă acea femeie. “Cincisprezece drahme”, răspunse bătrâna. “Nu, este mult”, îi spune. “Eu le iau cu unsprezece”. “I-am cerut atâta”, mi-a spus acea femeie, “pentru ca pe noi, oamenii duhovniceşti, să nu ne ia de proşti…”. I-am tras după aceea un perdaf. Bătrâna avea două animale şi a pierdut două zile ca să câştige 22 de drahme. În loc să-i fi dat mai mult, i-a mai şi oprit din cât se cuvenea.

Milostenia ajută mult pe cei răposați

Bogăţia aduce mare pagubă omului atunci când nu se împarte săracilor pentru sufletul nostru şi pentru sufletele morţilor noştri. Milostenia către cei îndureraţi, văduve, orfani etc. ajută foarte mult şi pentru odihna celor adormiţi. Pentru că atunci când cineva dă milostenie pentru un răposat, ceilalţi spun: “Dumnezeu să-l ierte. Să i se sfinţească oasele”. Dacă se întâmplă ca cineva să fie bolnav, să nu poată lucra şi să aibă datorii şi în această împrejurare grea îl ajuţi şi spui: “Ia-i pe aceştia pentru sufletul cutăruia”, va spune şi acela: “Dumnezeu să-l ierte. Să i se sfinţească oasele”. Adică aceia fac o rugăciune din inimă şi aceasta este ceea ce ajută foarte mult pe cei răposaţi.

- Atunci când unei oarecare femei îi moare bărbatul nespovedit şi neîmpărtăşit sau îi moare copilul, ce altceva mai poate face ca să le ajute sufletele?
- Pe cât poate să se facă mai bună. Asta, fireşte, o va ajuta şi pe ea, dar îl va ajuta şi pe bărbatul ei, pentru că, după ce s-au căsătorit, are parte şi cel care a murit din tot ceea ce face ea. Acesta este lucrul cel mai important dintre toate, să se facă mai bună. Altfel, se poate să facă şi vreo faptă bună, dar să rămână cu tipicul ei. Şi îti spune: “Mi-am făcut datoria mea. Ce altceva vrei să mai fac?”, şi rămâne neîndreptată sau se face şi mai rea.

Milostenie “în ascuns”[2]

- Părinte, unii consideră fariseism a merge la biserică şi a trece cu vederea dragostea şi jertfa.
- Ei, dar de unde ştiu ei aceasta? Sunt siguri de lucrul acesta?
- Aşa judecă ei.
- Dar ce-a spus Hristos? “Să judecaţi”?[3] Unul se poate să nu dea unui ţigan, deoarece are în vedere un bolnav care are mare nevoie şi îl ajută pe acela. Se va afla vreun trecător să-i dea ceva ţiganului, în timp ce bolnavului nu-i va da nimeni. Cum trag concluzii fără să ştie? Fariseism este atunci când cineva face fapta bună la arătare, ca să fie lăudat.

Îmi aduc aminte că în 1957 eram într-o mănăstire cu viaţă de sine, unde dădeau pentru fiecare ascultare o binecuvântare, potrivit cu cât de grea era ea. Deoarece atunci în mănăstiri era lipsă de oameni, unii părinţi care aveau putere îşi luau mai multe ascultări şi luau şi mai multe binecuvântări, dar le dădeau milostenie. Era acolo un monah căruia îi spuneau “sfoară”, pentru că toţi spuneau că acesta nu dădea nimic. Dar când a murit monahul acesta, la înmormântarea lui s-au adunat oameni săraci din Halchidiki, din Sfânta Maria Mare, din Satul Vechi, din Satul Nou[4] şi îl plângeau. Aceştia aveau boi şi cărau lemne, pentru că atunci transportul se făcea cu boii, nu ca acum cu maşinile. Ce făcea sărmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dădeau pentru ascultările ce le făcea şi când vedea pe vreun om că avea numai un bou sau îi murise boul său, îi cumpăra un bou. Şi atunci ca să cumperi un bou era mare lucru: costa 5.000 de drahme, dar şi banii aveau valoare. Ceilalţi părinţi dădeau cinci drahme la un sărac, zece la altul, douăzeci la altcineva, adică făceau astfel de milostenii care se vedeau. Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru că nu dădea precum dădeau ceilalţi, ci îi aduna şi ajuta în felul acesta. Astfel toţi îi spuneau: “Sfoară, sfoară”, şi i-a rămas numele “sfoară”, adică strâns ca sfoara. Şi în cele din urmă, atunci când a murit, s-au adunat sărmanii şi plângeau. “M-a mântuit!”, spunea unul; “M-a mântuit!”, spunea altul. Deoarece atunci, dacă cineva avea un bou, căra lemne şi îşi hrănea familia sa. Au rămas uimiţi Părinţii. De aceea spun: de unde ştii tu ce face celălalt?

- Părinte, atunci când cineva face milostenie, dar simte un gol, ce este de vină?
- Să ia aminte, ca nu cumva să fie mişcat de slavă deşartă. Căci atunci când are scop curat, simte bucurie. Ştiţi ce au făcut odată într-un oraş? Mi-a spus-o un avocat cunoscut credincios. Se apropia Naşterea Domnului şi unii creştini au spus să se adune diferite lucruri, să le facă pachete şi să le împartă în piaţă la săraci – era atunci după ocupaţia germană când oamenii erau săraci. Avocatul le spune: “Deoarece ştiu care sunt cei săraci, mai bine să le dau pe ascuns”. “Nu”, îi spun aceia, “să le împărţim în piaţă spre slava lui Dumnezeu, ca să se vadă că ne interesăm de ei”. “Dar nu este bine”, le spune din nou acela. “Unde aţi găsit scris ca milostenia să se facă aşa?”. Dar aceia ţineau pe a lor “spre slava lui Dumnezeu…”. În nici un chip nu i-a putut convinge. Dacă a văzut aşa, i-a lăsat. Au adunat aşadar pachetele în piaţa mare a oraşului şi chiar au înştiinţat că acolo vor împărţi pachete. Au aflat toţi şi s-au năpustit nişte oameni ca nişte gorile, care le-au răpit pe toate. Şi astfel au luat pachetele cei ce erau barbari şi nu aveau nevoie, iar sărmanii săraci au rămas cu mâinile goale. Când cei responsabili au început să se împotrivească, au primit şi câte una bună “spre… slava lui Dumnezeu”. Vezi cum lucrează legile duhovniceştii Unul lumesc este îndreptăţit să se mândrească şi să-şi facă reclamă, dar la oamenii duhovniceşti cum să se justifice aceasta?

- Părinte, există oameni care nu cred, dar sunt compătimitori şi fac fapte bune.
- Când un om lumesc dă cu scop curat şi nu din slavă deşartă, atunci Dumnezeu nu-l va lăsa, ci cândva îi va vorbi în inimă. Un cunoscut de-al meu ce trăia în Elveţia mi-a povestit odată următoarea întâmplare: o doamnă bogată atee era atât de compătimitoare, încât ajunsese să-şi împartă toată averea sa la săraci şi scăpătaţi, în cele din urmă rămânând foarte săracă. Atunci toţi cei care au fost ajutaţi de ea s-au îngrijit să o aducă în cel mai bun azil. Dar cu toate că a făcut atâtea fapte bune, a rămas atee. Mergeau şi îi vorbeau despre Hristos, dar nu primea cuvântul. Spunea că Hristos n-a fost nimic altceva decât un om bun, un lucrător social şi alte teorii de felul acesta. Poate că şi creştinii pe care i-a cunoscut să n-o fi putut ajuta aşa fel ca să fie mişcată de viaţa lor. “Fă rugăciune pentru sufletul acesta”, mi-a spus prietenul meu. În tot cazul a făcut multă rugăciune şi acela pentru întoarcerea ei. După o vreme mi-a spus prietenul meu: “Într-o zi când am mers s-o cercetez la azil, am aflat-o în întregime schimbată. «Cred, cred», striga”. I s-a întâmplat ceva care a schimbat-o. A cerut după aceea să fie botezată.

“Făcând aceasta, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui”[5]

- Părinte, atunci când cineva nu are nevoie, dar se preface că are, trebuie să-l ajutăm?
- Hristos a spus: “Să dăm celui ce ne cere fără să cercetăm”[6]. Deşi nu are nevoie acesta ce-ţi cere, tot trebuie să-i dai. Să te bucuri că-i dai. Dumnezeu “trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”[7] , noi de ce să nu ajutăm pe aproapele nostru? Oare noi suntem vrednici de toate darurile lui Dumnezeu? Dumnezeu “nu după păcatele noastre ne-a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit nouă”.[8] Un oarecare sărac îti cere ajutor? Chiar dacă te îndoieşti pentru starea lui, tot trebuie să-l ajuţi cu discernământ, ca să nu te supere gândul. Ai văzut ce spune Avva Isaac: “Şi călăreţ să-ţi ceară, dă-i”[9]. Nu ştii în ce situaţie este. Tu să crezi ceea ce îţi spune celălalt şi să dai potrivit cu ceea ce-ţi cere.

Dacă, de pildă, avem numai o mie de drahme şi îi dăm unui sărac şi ne neliniştim că nu avem să-i dăm mai mult, atunci, afară de binecuvântarea (de banii pe care îi dăm), îi băgăm în conştiinţa sa pe Hristos şi neliniştea cea bună. Această faptă a noastră îl va răscoli, pentru că mintea lui mereu se va învârti în jurul milostivului aceluia care i-a dat împreună cu mia de drahme şi inima sa cea îndurerată şi va fi nevoit să-i întoarcă înapoi, în chip ascuns, banii de care s-a lipsit sau chiar mai mulţi. Mie mi s-a întâmplat un fapt asemănător. Odată, aflându-mă în Salonic, m-a oprit o femeie – părea a fi ţigancă – şi mi-a cerut bani pentru copiii ei, pentru că bărbatul ei era bolnav. Aveam numai 500 de drahme şi i-am dat. “Iartă-mă”, i-am spus, “dar nu am mai mult să-ţi dau. Dacă vrei, ia-mi adresa şi scrie-mi cum merge bărbatul tău şi voi încerca să-ţi trimit din Sfântul Munte mai mult”. După puţin timp am primit o scrisoare cu 500 de drahme, în care scria: “Îţi mulţumesc pentru bunătatea ta. Îţi trimit banii pe care mi i-ai dat”. Atunci când cineva dă milostenie cu durere, cerşetorul este ars de dragoste, de Hristos şi începe şi el să împartă, iar nu să adune. Şi de s-ar întâmpla să fie chiar şi foarte împietrit cel ce cere şi să adune, nu se va bucura de cele adunate şi Hristos va iconomisi ca banii să-şi afle locul lor, iar aceluia să-i rămână numai osteneala şi chinul pentru colecta (ca s-o numim aşa) pe care a făcut-o pentru alţii.

- Părinte, cât adică trebuie să dea cineva?
- Să dea atât cât să nu-l mustre conştiinţa sa. Este nevoie de discernământ. Să nu dea o sută de drahme şi apoi să se mâhnească pentru că n-a dat cincizeci. Este nevoie de multă luare aminte atunci când cineva are dragoste cu mult entuziasm. Este bine ca atunci să frâneze puţin dragostea şi entuziasmul său, ca să nu-i pară rău că a dat mult unui nenorocit, rămânând cu mâinile goale, când trebuia să dea mai puţin. Încet-încet va dobândi experienţă şi va da potrivit cu râvna ce o are.

- Părinte, când cineva cere lucruri fără socoteală, să-I dăm?
- Aici este nevoie de discernământ şi iarăşi discernământ. Atunci când unul îţi cere lucruri fie şi ca să se fălească cu ele, dă-i-le. Vezi, Hristos nu i-a spus lui Iuda: “Ce fel de apostol eşti? Taie-ţi iubirea de argint”, ci i-a dat şi punga[10]. Dar dacă unul îţi cere, de pildă, o cutie de marmeladă şi o ai, şi tu ştii că acesta are un vas plin, în timp ce altul nu are deloc şi are nevoie, atunci spune celui ce are şi mai cere: “Frate, dacă vrei, dă şi tu puţin cutăruia din ceea ce ai”. Dacă nu există nimeni care să aibă nevoie, dă-i fără să spui nimic. Poate că prin darea aceasta, dacă mai există o coardă sensibilă în el, va fi mişcat sufleteşte şi se va îndrepta.

În cazurile acestea se întâmplă ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: “Atunci când vrăjmaşul tău îţi face rău şi tu îi faci bine, grămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui”. Asta nu înseamnă că îl arzi, ci că atunci când îi faci bine, începe să lucreze în el dragostea, care este Hristos, şi intră în acţiune harul dumnezeiesc. După aceea omul se schimbă, deoarece îl mustră conştiinţa, adică se arde de conştiinţa lui. Nu este bine să faci binele ca să se mustre celălalt şi să se cuminţească, pentru că astfel slăbeşte binele, ci să-l faci cu dragoste. Atunci când îl compromiţi cu binele, se schimbă în sensul cel bun şi se îndreaptă.

Era un beţiv în Koniţa care avea şi familie şi-i dădeam câte ceva. Au aflat unii că-l ajutam pe acel sărman, chiar din spusele lui, şi mi-au spus: “Nu-i da, că îi bea”. Acela îmi spunea: “Dă-mi pentru copii”, iar eu când îi dădeam, îi spuneam: “Ia asta pentru copiii tăi”. Ştiam că bea, dar ştiam că acest cuvânt îl va ajuta puţin. Va merge să bea, dar se va gândi puţin şi la copiii lui. Dacă nu i-aş fi dat şi-ar fi chinuit femeia, deoarece i-ar fi luat din banii ce-i câştiga aceea – se ducea sărmana să lucreze la străini – şi i-ar fi băut, iar copiii s-ar fi chinuit şi mai mult. Atunci când îi spuneam “ia pentru copiii tăi”, îşi aducea aminte puţin şi de copiii lui. Ai înţeles? Mă durea de el şi asta a fost un lucru foarte sensibil, care lucra înlăuntrul lui. Mulţi au fost ajutaţi astfel. Unii, deoarece îi mustra după aceea conştiinţa, trimiteau banii înapoi.

Noi cu logica noastră nu îl lăsăm pe Hristos să lucreze. Învăţaţi Evanghelia în chip corect, dacă vreţi să vă faceţi oameni “evanghelici”, iar nu protestanţi!

Note:

[1] Lev. 19, 18; Mt. 22, 39; Mc. 12. 31; Lc. 10, 27;
[2] În 1958;
[3] Mt. 6, 4;
[4] Mt. 7, 1; Lc. 6, 37; In. 7, 24;
[5] Sate de langa Sfantul Munte;
[6] Rm. 12, 20.
[7] Mt. 5, 42; Lc. 6, 30;
[8] Mt. 5, 45;
[9] Ps. 102, 10;
[10] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, Cuv, 23.

(Trezvie Duhovnicească – Cuv. Paisie Aghioritul – Cap.5 Dăruirea conține oxigen dumnezeiesc)

Articole asemanatoare:

1. Daruirea contine oxigen dumnezeiesc (I)
2. Postul – Dacă nu e post, nimic nu e! Postul e har dumnezeiesc.
3. Lupta cea bună (II)
4. Epoca multor înlesniri este de fapt cea a multor greutăţi (II)
5. Epoca multor înlesniri este de fapt cea a multor greutăţi (III)