Întruparea lui Dumnezeu – Temeiul îndumnezeirii omului

Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre spun că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om dumnezeu. Omul n-ar fi izbutit vreodată să ajungă la îndumnezeire dacă Dumnezeu nu S-ar fi întrupat.

În vremurile de dinainte de Hristos s-au arătat mulţi oameni înţelepţi şi virtuoşi. De pildă vechil elini au ajuns la o măsură destul de înaltă în filozofia despre bine şi despre Dumnezeu. Filozofia lor conţinea seminţe de adevăr, aşa numita “raţiune seminală”. Erau de altfel oameni foarte religioşi, nu erau deloc atei aşa cum încearcă să-i prezinte unii contemporani care nu cunosc bine lucrurile. Desigur că nu-L cunoşteau pe ade­văratul Dumnezeu, erau închinători la idoli, însă erau foarte evlavioşi, având frică de dumnezei. De aceea toţi pedagogii, dascălii sau conducătorii politici de stat, în încerca­rea lor de a scoate din sufletul poporului nostru credincios credinţa lui Dumnezeu, – desigur fără consimţământul lui -, unii ca aceştia îndrăznesc prin unele ca acestea să îi aducă o “ocară”, îndrăznesc de fapt să-l deselinizeze, deoarece tradiţia noastră din cele mai vechi timpuri şi până astăzi este o tradiţie de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, pe care s-a întemeiat şi se întemeiază şi astăzi prinosul cultural adus de elinism în întreaga lume.

În filozofia vechilor elini se distinge o nostalgie după Dumnezeul necunoscut, după experierea lui Dumnezeu. Ei erau credincioşi, evlavioşi, dar nu aveau cunoaşterea corectă şi completă a lui Dumnezeu, le lipsea co­muniunea cu El. De aceea îndumnezeirea nu era cu putinţă pentru ei.

În Vechiul Testament de asemenea exis­tau oameni drepţi şi virtuoşi. Dar unirea de­plină cu Dumnezeu, îndumnezeirea, devine posibilă doar odată cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Acesta este şi scopul înomenirii lui Dumnezeu. Dacă scopul vieţii omului ar fi fost să devină în mod simplu mai bun din punct de vedere moral, nu ar fi fost nevoie să vină Hristos în lume, să împlinească tot acest plan al iconomiei dumnezeieşti, al întru­pării Sale: crucea, moartea, Învierea Sa, adică toate cele despre care noi creştinii credem că s-au făcut prin Hristos. Căci şi numai prin prooroci, prin filozofi, prin oa­meni drepţi şi prin învăţători, neamul ome­nesc ar fi putut fi învăţat să devină mora­liceşte mai bun.

Ştim că Adam şi Eva au fost înşelaţi de diavolul şi au voit să devină dumnezei, nu însă împreună-lucrători cu Dumnezeu, nu cu smerenie, cu ascultare şi cu dragoste, ci încrezându-se în puterea şi voia lor proprie, într-un mod egoist şi autonom. Aşadar cauza căderii este egoismul. Şi astfel, însuşindu-şi egoismul şi suficienţa de sine, s-au des­părţit de Dumnezeu şi, în loc să ajungă la îndumnezeire, au dobândit exact contrariul: moartea duhovnicească.

Aşa cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, Dumnezeu este viaţă. Aşadar, cel ce se desparte de Dumnezeu, se desparte de viaţă. De aceea consecinţa neascultării celor întâi zidiţi a fost moartea trupească şi du­hovnicească.

Ştim cu toţii urmările căderii. Despărţi­rea de Dumnezeu a aruncat pe om într-o viaţă trupească, dobitocească şi diavolească.

Creaţia cea strălucită a lui Dumnezeu a căzut grav bolnavă, aproape moartă. Chipul lui Dumnezeu s-a întunecat. După cădere omul nu mai are posibilităţile pe care le avea mai înainte de a păcătui ca să înainteze spre îndumnezeire. Omul, în starea aceasta de îmbolnăvire gravă, aproape de moarte, nu se mai poate întoarce spre Dumnezeu. Este nevoie de o nouă rădăcină în omenire. Ε nevoie de un om nou care să fie sănătos şi să poată îndrepta iarăşi libertatea omului spre Dumnezeu.

Această rădăcină nouă, acest om nou este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se întrupează devenind astfel pentru omenire noua rădă­cină, noul început, aluatul cel nou.

Prin întruparea Cuvântului – aşa cum teologhiseşte Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu - se realizează o a doua comuniune între Dumnezeu şi om. Prima comu­niune a fost cea din rai. Dar aceea s-a des­trămat. Omul s-a despărţit de Dumnezeu. Acum însă bunul Dumnezeu a iconomisit o altă comuniune, a doua, adică unirea oame­nilor cu Dumnezeu încât aceasta să nu se mai poată destrăma. Şi aceasta pentru că a doua comuniune a lui Dumnezeu cu oame­nii se face în persoana lui Hristos.

Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul şi Cuvân­tul lui Dumnezeu-Tatăl are două firi desă­vârşite: cea dumnezeiască şi cea omeneas­că. Aceste două firi desăvârşite se unesc “neamestecat, neschimbat, neîmpărfit şi ne­despărţit”, într-o persoană a lui Hristos, după definiţia oficială a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon care, în rezumat, constituie, în Duhul Sfânt, panoplia teologică a Bisericii noastre Ortodoxe împotriva tuturor felurilor de erezli hristologice din toate veacurile. Astfel avem un Hristos în două firi, una dumnezeiască şi una omenească.

De acum firea omenească – prin unirea ipostatică a celor două firi în persoana lui Hristos – este definitiv unită cu firea dumnezeiască. Şi aceasta pentru că Hristos este veşnic Dumnezeu-Om. Ca Dumnezeu-Om S-a suit la cer. Ca Dumnezeu-Om stă de-a dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu-Om va veni să judece lumea la a Doua Venire. Prin ur­mare firea omenească este acum aşezată în sânurile Sfintei Treimi. Nimic nu mai poate despărţi firea omenească de Dumnezeu. De aceea acum, după înomenirea lui Dumnezeu, oricât de mult am păcătui, oricât de mult ne-am depărta de El, dacă însă vom voi să ne unim iarăşi cu Dumnezeu, prin pocăinţă, o vom putea face. Ne vom putea uni cu El, vom putea deveni dumnezei după har.

(extrase din Indumnezeirea – Scopul vietii omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis)

Articole asemanatoare:

1. Contribuția Născătoarei de Dumnezeu la îndumnezeirea omului
2. Biserica – Locul de îndumnezeire a omului
3. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)
4. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (II)
5. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (IV)