Iubirea se afla în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos…

“Poruncă nouă…” (Ioan 13,34)

“Toţi avem nevoie de dragoste”, scria un afiş pentru “Ziua iubirii”, prin care făcea un îndemn la fapte de dragoşte creştinească, faţă de bătrâni, săraci şi suferinzi.

Pe lângă latura sa practică, afişul exprima un mare adevăr: nu numai bătrânii, bolnavii şi suferinzii, ci toţi, dar absolut toţi, avem nevoie de dragoste. Aşa cum nu putem trăi fără aer, fără lumina şi căldura soarelui, tot aşa nu este cu putinţă fără dragoste, traiul omului pe pământ. Toţi avem nevoie de dragoste.

Faptul acesta nu are nevoie să fie demonstrat, îl trăieşte fiecare om în viaţa sa proprie. “Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc” (N. Cabasila: Viaţa în Hristos, pag. 64). Face parte din însăşi alcătuirea fiinţei noastre, este pecetea chipului lui Dumnezeu “Care este iubire” (I Ioan 4, 8).

În Vechiul Testament, iubirea se afla în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos, când s-a întrupat din dragoste pentru noi şi ni s-a descoperit ca Iubire întrupată. Atunci, El a iubit pe oameni cum nimeni nu i-a iubit sau îi va iubi vreodată; le-a tămăduit bolile, le-a iertat păcatele şi s-a împovărat cu păcatele tuturor, primind să moară pentru noi cu moarte înjositoare, pentru a ne deschide tuturor calea iubirii şi a învierii. Apoi ne-a lăsat cel mai sfânt Testament, pecetluit cu sfântul şi dumnezeiescul Său Sânge: “Porunca cea nouă a iubirii”.

La Cina cea de Taină, în ultimele clipe pe care le mai trăia cu ucenicii, Mântuitorul le încredinţează acest Testament al Iubirii: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Acesta va fi semnul după care lumea vă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 33-34). Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns această aşa de limpede poruncă, Mântuitorul o repetă iarăşi peste puţin “Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu” (Ididem 15, 22); pentru ca îndată să o repete şi mai hotărît: “Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ididem 16,17).

Cu nici o altă poruncă evanghelică n-a făcut Mântuitorul aşa. Ne-a spus că toate poruncile dumnezeieşti sunt necesare mântuirii: “De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17), dar când este vorba de iubire, Domnul stăruie în chip deosebit, insistă, porunceşte cu riscul de a sili voia cea liberă a omului, pentru a ne face să înţelegem cât de trebuitoare ne este iubirea, ce mare preţ are ea înaintea lui Dumnezeu.

De aceea şi marele Pavel, în minunatul imn al dragostei, spune şi el în acord cu învăţătorul iubirii: “Fără dragoste, toate darurile duhovniceşti, toate virtuţile şi însăşi mucenicia nu valorează nimic” (I Corinteni 1, 3); iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se în special la viaţa duhovnicească, precizează că: “Toată asceza fără iubire, este străină de Dumnezeu” (Cuvânt Ascetic 36).

Nimic nu este mai minunat, mai mare şi mai necesar oamenilor ca iubirea. Ea a fost prezentă la întemeierea lumii, prin ea lumea s-a creat a doua oară; este lege universală a existenţei noastre pe pământ şi va constitui bucuria cea negrăită a vieţii veşnice.

Dar a vorbi despre Iubire însemnează a vorbi despre însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara); de aceea, din noianul cel nesfârşit al bogăţiei ei, mă voi opri numai la câteva aspecte ale dragostei dintre Oameni, aşa cum au fost puse în lumină de unii mari părinţi duhovniceşti şi mari trăitori ai iubirii.

La Sfântul Isaac Sirul găsim acest cuvânt minunat. “Sileşte-te, zice, să întâmpini pe aproapele tău cu o dragoste care să întreacă măsura cuvenită lui. Laudă-l chiar pentru lucrurile pe care nu le are… . Prin aceasta semeni sămânţa virtuţii în el. Îl sileşti să se întoarcă spre bunătate şi dacă are unele scăderi, se va tămădui de ele, ruşinându-se de cinstea pe care i-o arăţi …” (Cuvânt 5).

Iubind pe cineva nu faci doar o simplă faptă bună faţa de el, ci îl ajuţi să fie mai bun, semeni sămânţa virtuţii în el. Dar lucru şi mai minunat este că această schimbare pe care o produc eu prin iubirea mea în aproapele, se întoarce la mine şi mă schimbă şi pe mine. “Faţa celui iubit, zice Sfântul Ioan Scărarul, ne preschimbă în chip vădit, ne face luminoşi, veseli, alungă întristarea. Dar faţa Stăpânului ce nu poate face când vine în chip nevăzut în sufletul curat? (Scara 30, 10). Ce făcea oare ca lumea să se adune cu miile în jurul Mântuitorului uitând de foame şi de sete şi de oboseală? Era, cu adevărat învăţătura cea nouă a Sa, dar mai ales era puterea dragostei dumnezeieşti, pe care o revărsa asupra lor. Dragostea întrupată şi care îi mângâia, îi uşura, îi vindeca de suferinţele cele trupeşti şi de cele sufleteşti. Să ne amintim de femeia cu curgere de sânge de 12 ani: “Numai să mă ating de haina Lui, zicea în gândul ei, şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9,12).

Vedem acest lucru şi din viaţa unor sfinţi. Se spune, de pildă, în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, că dacă cineva era cuprins de vreo boală, sau durere sufletească, chiar şi numai uitându-se la chipul marelui ierarh, afla mângâiere durerii sale. Dar Sfântul Nicolae era mult milostiv şi milostenia este semnul cel mai autentic al dragostei faţă de altul. Puterea dragostei marelui ierarh cu care învăluia pe cei ce veneau la dânsul le aducea uşurare şi mângâiere sufletească. De aceea şi Biserica cinsteşte pe Ierarhul Nicolae în fruntea tuturor ierarhilor ei.

Şi numai din aceste exemple, constatăm că din fiinţa celui ce are dragoste se revarsă ceva tainic, o putere care face bine celorlalţi. Intre cei ce se iubesc se face o comunicare tainică de puteri lucrătoare, care transformă adânc toată viaţa lor. “Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, zice iarăşi Apostolul Pavel, nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândeşte răul…. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13). Aceste atitudini aşa de deosebite de felul obişnuit de comportare dintre oameni, nu şi le impune cu sila cel ce iubeşte, ci decurg în chip firesc din dragostea faţă de cel iubit. Nu vedem noi acest lucru şi din viaţa de toate zilele? Când cineva iubeşte pe altul, îl vede cu alţi ochi decât vede cealaltă lume. Fie un copil cât de urât, mama lui îl iubeşte şi îl vede mai frumos ca pe nimeni altul. Aibă cineva toate defectele, prietenul său nu i le vede, nu i le ştie şi este în stare să moară pentru el. Pentru că: “nimic nu poate schimba pe prietenul credincios” (Eclesiast 4, 15), şi pentru că “iubirea este o putere, un foc, pe care nici râurile, nici marea nu-l pot stinge; este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8). De unde vine această schimbare de optică, această adâncă transformare pe care o lucrează dragostea între cei ce se iubesc?

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci fiecare oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti. Vedem aceasta uneori pe chipurile nevinovate ale copiilor, pe feţele curăţite prin lacrimi ale cuvioşilor, pe feţele înnoite prin suferinţe ale mucenicilor. Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea.

Înţelegem deci, cât de adânc este acest cuvânt al Părinţilor: “Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu”! Şi înţelegem iarăşi de ce ospitalitatea se bucură de aşa de mare cinste la popoarele ortodoxe. Căci primirea fratelui străin, călător sau bolnav însemnează însăşi primirea lui Dumnezeu: “Întru-cât aţi făcut acestea acelora, Mie Mi-aţi făcut”, zice Domnul (Matei 25, 40).

Dar această bogăţie unică pe care o ascunde fiecare în fiinţa sa de obicei este o comoară ascunsă, neştiută nici de alţii şi de cele mai multe ori nici de cel ce o are.

Ori, singură iubirea este puterea minunată, cheia care deschide adâncul din om în care se oglindeşte frumuseţea dumnezeiască, care face vizibilă frumuseţea chipului lui Dumnezeu din om. Dar acest Chip nu este ceva static, ci este dinamic, tinde să se realizeze în asemănare.

Surprinzând frumuseţea chipului se întrevede şi realizarea lui în asemănare, care este frumuseţe dumnezeiască. De aici atitudinea inexplicabilă pentru ceilalţi a celui ce iubeşte. Nu vede lipsurile, sau nedesăvârşirile persoanei iubite pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă chipului în asemănare. Căci: “numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate (Părintele Dumitru Staniloae, Filocalia VIII, 197).

Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat. Şi aceste posibilităţi se actualizează numai prin puterea dragostei (Ididem voi. IX, 545). De aceea zice şi Sfântul Isaac Sirul că prin dragostea faţă de altul, “semeni sămânţa virtuţii în el”. Dragostea surprinde ceea ce este dat virtual în om, posibilităţile lui unice de devenire şi-l ajută să devină aşa, în realitate.

Să ne închipuim acum un lucru, care nu este nici utopic, nici irealizabil, şi anume că creştinii ar privi cu toată seriozitatea şi s-ar strădui cu toată sinceritatea şi din toate puterile să îndeplinească cea mai sfânta poruncă a Domnului Hristos: “Vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu”. Ce schimbare minunată s-ar petrece în societatea omenească! Pentru că dacă toţi am iubi pe un om, ar fi aproape cu neputinţă ca acela să fie rău şi astfel toţi ar deveni buni. Lucru absolut realizabil, zic, pentru că porunca evanghelică a iubirii este dată pentru toată lumea şi Dumnezeu nu a poruncit nimic imposibil. Iar dacă totuşi vedem că este mult rău în lume şi în jurul nostru, este semn că “s-a răcit dragostea la mulţi”, pentru că în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi” (Părintele Stăniloae Ibidem id.)

Fireşte, iubirea despre care a fost vorba până aici nu este iubirea naturală, firească, ci iubirea ca şi culme, ca încununare a desăvârşirii, duhovniceşti. Ea este pe de o parte străduinţă omenească spre nepătimire, căci unde sunt patimi nu poate fi dragoste; iar pe de alta, este rodul iubirii dumnezeieşti, a Harului lui Dumnezeu, coborât în sufletul despătimit. În chipul lui Dumnezeu din om este dată virtualitatea asemănării, dar aceasta nu se poate realiza decât numai sub flacăra iubirii dumnezeieşti. Puterea iubirii faţă de altul se explică prin faptul că aceasta nu este decât iubirea lui Dumnezeu, coborâtă în suflet şi apoi îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni” (Părintele Dumitru Stăniloae, Curs de Mistică, pag. 181)

Pe măsură deci, ce omul se apropie de Dumnezeu prin curăţire de patimi şi viaţă virtuoasă şi se face tot mai apt de primirea în sine a Harului dumnezeiesc, în aceeaşi măsură creşte în el şi dragostea de aproapele, se apropie de el, cum minunat a arătat Avva Dorotei cu pilda cercului.

Privind cu luare aminte la realitatea în care ne aflăm, ce constatăm?

Dumnezeu cu Harul Său cel iubitor de oameni este de-a pururi lângă noi, ne cheamă, ne aşteaptă; noi de asemenea avem puterea de a intra îndată în legătură cu Dragostea dumnezească, dar răspunsul nostru este zăbavnic, întârzie. Sau nu vine niciodată. Oamenii se întâlnesc între ei la niveluri politice, culturale, economice, iar prietenia despre care Sfântul Ioan Hrisostom zicea că: “e mai bine să se stingă soarele decât să fim lipsiţi de prieteni”, este tot mai rară printre ei. Familia, acest cuib al dragostei creştine se destramă şi ea tot mai mult, încât adevărata dragoste este aproape de negăsit printre oameni.

Au mai rămas “cetăţile dragostei”, care sunt mănăstirile şi îndeosebi Muntele Athos, care se bucură de unele privilegii deosebite.

Păstrarea nealterată a Sfintei Tradiţii Ortodoxe, apărarea Ortodoxiei de contrafaceri şi compromisuri, rugăciunea necontenită pentru lume şi tot ce fac atoniţii în slujirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii sunt lucruri mari şi vrednice de cinste. Ele însă culminează în realizarea adevăratei icoane a dragostei duhovniceşti, care este lucrul cel mai de preţ pe care Athosul îl poate oferi lumii de astăzi.

Viaţa călugărească a făcut totdeauna din ospitalitate o virtute de căpetenie, mai mare chiar decât rugăciunea şi asceza. La Sfântul Munte şi cel mai sărac pustnic păstrează ceva anume pentru tratarea celui venit înainte de orice, această declaraţie tăcută şi smerită a dragostei. Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi, ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos. În chiliile smerite, unde în jurul unui gheronda câţiva fraţi şi-au topit împreună sufletele în dragoste duhovnicească, pentru vecii vecilor. Vin să se minuneze de cei zece monahi de la chilia Sfânta Treime, care uniţi în dragoste nedespărţită, nici la moarte n-au voit să se despartă unul de altul, şi vecinii au găsit în biserică trupurile înmiresmate ale celor zece îndrăgostiţi întru Domnul, care plecaseră nedespărţiţi în împărăţia iubirii. (Andrei Monahul, Gheronticonul Sfântului Munte, 1979, pag. 231).

Şi mai vin pelerinii vă vadă obşti duhovniceşti cu mulţime de fraţi, care unii pe alţii mai mari cu cinstea făcându-se, se modelează tainic unii pe alţii cu puterea dragostei dumnezeieşti, care arde în fiecare din ei şi revarsă în afară dragoste bucurie şi pace.

Unii din pelerini nu cunosc nici o limbă cu care să intre direct în contact cu monahii. Dar nici nu simt nevoia. Ei vin să vadă. Ca fratele acela, care mergea în fiecare an la cuviosul Antonie şi nu-l întreba nimic niciodată. Iar la întrebarea nedumerită a Cuviosului, fratele îi răspunde simplu: “Mi-e de-ajuns să te văd Părinte”!

Mulţimile roiesc în jurul părinţilor îmbunătăţiţi şi în jurul obştilor bine împlinite, ca odinioară în jurul Domnului Hristos, pentru că simt puterea Harului ce se revarsă din ei şi din ele şi, respirând această atmosferă se simt bine, se simt uşuraţi de poverile sufleteşti care îi apasă, li se descreţesc frunţile. Şi acesta este lucrul cel mai de seamă de care are nevoie lumea de astăzi.

Prin aceasta slujire, Athosul este deja angajat pe calea spre împărăţia iubirii care începe de aici; într-o permanentă invitaţie făcută lumii, la urcuşul spre cele înalte, pe care însăşi silueta Muntelui o sugerează, după cuvântul Scărarului: “Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă! Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi în Casa Dumnezeului nostru” (30, final).

(extrase din: Cehmarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)

Articole asemanatoare:

1. Iubirea (I) – Dragostea îndelung rabdă…
2. Iubirea (II) – Dragostea îndelung rabdă…
3. Iubirea de “apropele” – Arhim. Iustin Parvu
4. Despre iubirea de săraci (II)
5. Despre iubirea de aproapele