Izgoniţi demonul muţeniei din inimile voastre!

Scurtă pledoarie despe Biserică şi politică

În spaţiul nostru cultural cuvîntul „politică” are o conotaţie negativă. A face politică înseamnă a minţi lumea. Politicianul este mincinos, profitor, hoţ, vînzător de ţară, iar Politica, iertaţi-mi expresia „este o curvă”. Se pare însă că această percepţie a politicului este o adiere nouă, cu totul diferită de felul în care înţelegea politica elita românească interbelică, cea de la 1918 sau cea din vremea lui Eminescu şi Caragiale. Ca să nu mai vorbim de felul în care înţelegeau politica Platon şi Aristotel.

Cu siguranţă devalorizarea crezului politic, prin promovarea mediocrităţii şi a hoţiei în scaunele de conducere ale ţării, face parte din procesul de destabilizare a unui spaţiu geopolitic pentru a-l supune mai uşor. Atît România, cît şi o serie de state mici din fostul lagăr socialist, alături de fostele republici din URSS au fost transformate într-o rezervaţie de cumpărători fără drept de apel. Un spaţiu în care s-au putut vinde partide uriaşe de produse proaste sau expirate, de la deşeurile alimentare ale armatei americane pînă la medicamente, gume de mestecat şi reviste porno.

Pînă mai ieri multe ţări din spaţiul pomenit nu au avut un cadru legal care să le apere de abuzurile semnalate. Iar acolo unde încep să apară anumite legi, rămîne corupţia în rîndurile celor care trebuie să le aplice. Abuzurile şi minciuna sînt practicate în văzul tuturor, cu scopul vădit de a stinge în inimile oamenilor şi ultimul licăr de nădejde într-o lume mai bună. Oamenii nu se mai simt reprezentaţi de către cei pe care îi aleg în funcţiile de conducere, iar cei mai mulţi nici măcar nu se mai duc la alegeri. Toată această nedreptate se numeşte „politică” şi oamenii au toate motivele să o urască.

Sub ochii noştri au fost distruse sistemul de învăţămînt, sistemul sanitar, iar acum îi vine rîndul şi Bisericii. Nu mai este nimeni care să stea în faţa tăvălugului care striveşte populaţia acestei părţi a lumii prin maternităţile sadice, spitalele ucigaşe, creditele şi impozitele care îi lasă pe oameni în stradă. Cineva care lucrează la Departamentul de Statistică mi-a spus că între anii 1990-2000 în Republica Moldova au murit mai mulţi oameni decît în perioada 1941-1953, adică în al Doilea Război Mondial, în foametea din 47 şi în deportările staliniste. Şi aceasta înseamnă politică.

Homosexualitatea, avortul, prostituţia, clovneria şi cruzimea sînt impuse ca valori care nu suferă să fie atacate. Oricine se ridică împotriva mizeriei şi a morţii este acuzat de extremism, de intoleranţă, de mentalitate „comunistă”. Se încearcă alinierea la statele europene şi americane în care condamnarea homosexualităţii şi a altor anomalii sociale este urmărită penal. Singura forţă care mai poate contrazice această realitate diabolică este Biserica. Dar Biserica tace, motivînd că ea nu face „politică”.

Trebuie sau nu, în condiţiile descrise, să facă Biserica politică? Mai bine zis, poate Biserica să nu facă politică?

Regimul ateist din URSS şi din ţările fostului lagăr socialist au interzis amestecul Bisericii în sferele politicului. Ce presupunea această interdicţie? În URSS ea nu însemna doar imposibilitatea de a avea reprezentanţi în structurile aparatului de stat, ci oprea organizarea de către Biserică sau participarea la activităţi filantropice şi culturale de orice fel. Biserica nu avea dreptul să înfiinţeze spitale, orfelinate sau aziluri de bătrîni. Nu avea dreptul să organizeze tabere de vară sau călătorii în grup la mănăstirile sau locurile sfinte. În sfîrşit, nu avea dreptul nici măcar să aibă o bibliotecă. Aşadar, a face politică, presupune un spectru mult mai larg decît implicarea în alegeri sau apartenenţa la un partid politic.

Biserica nu poate şi nu trebuie să susţină vreun partid politic, deoarece nici o doctrină nu poate întruni deplin crezul şi rostul Bisericii. De cîte ori s-a încercat promovarea unui partid politic bazat pe principii creştine acesta, fără să vrea, a devenit un fel de substitut al Bisericii în societate. Biserica, în întregimea sa, are toate uneltele şi condiţiile pentru a se reprezenta singură, prin membrii săi, în special prin ierarhi, în faţa lumii. Biserica nu are nevoie să-şi promoveze membrii în Parlamentul unei ţări pentru a se impune în faţa lumii, deoarece ea însăşi poate avea mai multă greutate şi influenţă decît Parlamentul. Aceasta o zic nu sugerînd amestecul sau identificarea Bisericii cu statul, amestec şi identificare pe care nu le susţin, ci încrezîndu-mă în forţa Bisericii care reiese atît din numărul mare al membrilor săi, cît şi din trăinicia principiilor sale formulate de însuşi Dumnezeu.

A spune că Biserica nu face politică, este ridicol. Auzind asta din gura unor conducători ai bisericilor locale, te întrebi dacă aceşti prea sfinţiţi păstori chiar nu ştiu ce înseamnă politica sau spun asta din virtutea unei inerţii care îi face să vorbească lucruri pe care nu le cred. Biserica nu face politică de partid, e adevărat, dar Biserica face politică prin însăşi fiinţa sa. Atunci cînd Biserica se roagă pentru pacea lumii, face politică. Atunci cînd afirmă că homosexualitatea, avortul, prostituţia, camăta şi luxul sînt păcate, Biserica face politică. Ori de cîte ori un preot condamnă, în spovedanie sau în predică, aceste păcate protejate de Stat, el face politică. Şi invers, ori de cîte ori Biserica tace în faţa paradelor gay, a legalizării avorturilor şi a prostituţiei, a impozitelor şi creditelor nemiloase; ori de cîte ori Biserica tace alături de un regim politic totalitar, cum a fost regimul fascist sau comunist, Biserica face politică. Într-un cuvînt, Biserica are de ales între a face politică tăcînd, împotriva principiilor sale divine, sau vorbind, în numele lui Dumnezeu, împotriva nedreptăţilor din această lume.

A nu face politică, înseamnă a nu mai exista. Îmi veţi spune că pustnicii şi călugării nu fac politică. Iar eu vă voi spune că Ioan Botezătorul, părintele tuturor pustnicilor, a făcut politică atunci cînd l-a mustrat pe Irod pentru un păcat al său. Voi mai spune că şi Ioan Gură de Aur a făcut politică, făcîndu-se vinovat de lez-maiestate, atunci cînd a înfruntat-o pe împărăteasa Eudoxia. Şi mitropolitul Filip a făcut politică înfruntîndu-l pe Ioan cel Groaznic. Şi mulţimea de pustnici şi călugări care şi-au găsit sfîrşitul înfruntîndu-i pe împăraţii şi demnitarii nedrepţi au făcut politică.

Pe de altă parte, ierarhii „nu fac politică” atunci cînd primesc salarii consistente de la stat şi cînd li se eliberează paşapoarte diplomatice. Nu fac politică nici atunci cînd participă, alături de înaltele feţe politice, la evenimente publice. Nu fac politică nici atunci cînd oferă medalii bisericeşti candidaţilor la primărie în preajma alegerilor. Nu fac politică nici atunci cînd îi obligă pe candidaţii la preoţie să făgăduiască devotament faţă de legile statului, unele dintre ele contrazicînd fundamental crezul creştin. Nu fac politică nici atunci cînd solicită statului să mobilizeze forţele armate împotriva altor state, aşa cum a făcut ierarhia rusă faţă de statul Georgia. Lista poate fi continuată de oricine. Dar cred că abia de acum încolo vom vedea cît de bine ştie Biserica să „nu facă politică”.

Nu cred că mai putem spera în redresarea sănătăţii politice la nivelul ierarhiei Bisericii, dar ar fi trist ca această fobie în faţa politicului, adică în faţa dorinţei de a face mai bună lumea în care trăim, să cuprindă întreaga adunare creştină sub chipul de virtute mincinoasă. Vremea în care păşim este una a replicilor politice. Mi se pare că Biserica este provocată printr-o serie de legi cu două tăişuri, care au menirea să o distrugă, atît cînd tace, cît şi cînd le atacă. Mă refer în primul rînd la legalizarea căsătoriilor homosexuale care provoacă Biserica asemenea flamurei din mîna toreadorului. Cineva aşteaptă ca Biserica să se năpustească asupra legalizării homosexualităţii ca taurul asupra flamurei ca, obosind-o în scandaluri de presă, să o răpună. Dar ceea ce trebuie să facă Biserica este o chestiune mult mai simplă şi mai eficientă, adică să renunţe la furia sinucigaşă a taurului pe care mizează regizorii anticreştini şi să adopte o strategie perfect legală şi „politic corectă”, cum este, de pildă, Petiţia împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale în România lansată pe internet (intraţi şi votaţi!). Eu cred că, dacă această petiţie ar fi anunţată de patriarhul României, într-o singură duminică s-ar strînge două milioane de semnături. Nu există nici o lege care să interzică Bisericii această acţiune, iar cei care sar cu gura la auzul acestei posibilităţi suferă de complexe anticreştine şi totalitare, comiţînd o brutală discriminare la adresa creştinilor cetăţeni ai Statului Român.

Avem de ales între a face politică tăcînd, împotriva lui Dumnezeu, sau vorbind în numele lui Dumnezeu. A fi în Biserică, înseamnă a fi un adversar politic al multora. A spune „cred întru unul Dumnezeu” a devenit un gest politic. Şi dacă vrăjmaşii Bisericii ne spun că a mărturisi crezul ortodox înseamnă a face politică, atunci să facem politică!

Aceasta este lumea în care trăim şi nu avem alta, deocamdată. Fiecare credincios, începînd de la ierarhi pînă la studenţi, sînt responsabili de integritatea Bisericii ca grup şi de verticalitatea ei în faţa lumii. Izgoniţi demonul muţeniei din inimile voastre!

de Ieromonah SAVATIE BASTOVOI

Nu am gasit articole asemanatoare