Liturghie şi Asceză (I) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului

LITURGHIE ŞI ASCEZA [1]

Vazându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta şi viaţa noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4). Stau şi mă gândesc câţi dintre voi, care v-aţi luptat ani de-a rândul ca teologi[2], ca luptători ai Bisericii, veţi străluci într-o bună zi în slava Tatălui si vă veti arăta si ne vom vedea si ne vom arăta acolo. Gândul că viaţa aceasta şi cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legă­tură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veşniciei. Voi nu sunteţi printre cei de care prorocul zice: “Veniţi să beţi apă fară de arginţi!” (Is. 55, 1). Voi veniţi cu trudă şi cu jertfa, ca să aflaţi apă, să beţi şi să vă umpleţi sufletele.

Aşadar, toţi şi toate vorbesc înlăuntrul meu nu despre voi, ci despre Hristos Care vine, despre naşterea şi arătarea în trup a Fiului lui Dumnezeu, Care nu va zăbovi, ci va veni şi ne va umple pe toţi de bucurie, acum, la Naşterea Lui, precum şi la fiecare praznic al Naşterii Sale şi, în cele din urmă, la naşterea noastră în cer. Glasul prorocului se aude în inimile noastre: “Gătiţi calea Domnului!” (Is. 40, 3). Zilele sunt de aşa natură, încât toate ne cheamă să ne pregă­tim. Slujba Vecerniei cheamă peştera să se împodobească, ieslea să-L primească pe Izbăvitorul nostru, pe păstori să teologhisească, făcând de pază la turme, iar pe magi să-şi aducă jertfa şi darurile sfinte, pe care le-au oferit lui Hristos. Tot acest praznic al cerului şi al pământului este un lucru firesc, pentru că naşterea lui Hristos a fost şi este nădejdea tuturor neamurilor, după cum spune prorocul Isaia, în timp ce moartea lui Hristos este slava şi cinstea Bisericii (Is. 11, 10).

Într-adevăr, întruparea Cuvântului este mântuirea, este siguranţa şi îndumnezeirea noastră a tuturor. Prin luarea frământăturii omeneşti de către Domnul, Fiul lui Dumnezeu pătrunde şi umblă în istoria oamenilor, dar şi în istoria fiecăruia dintre noi, ca Dumnezeu-omul Iisus, iar noi împreună-călătorim cu El către veşnicie ca oameni ce Îl poartă pe Dumnezeu.

Cel ce vine să Se nască este Făcătorul nostru, “lu­mina din lumină”, Cel care ne-a plăsmuit din ţărână şi ne-a făcut chipuri ale lui Dumnezeu. Noi însă, chipurile cele dumnezeieşti, am păcătuit şi am ajuns bălegarul lui Augias[3]. M-am gândit la această stare ca fiind asemenea bălegarului lui Augias, deoarece cuvântul Augias înseam­nă “strălucire din Dumnezeu, din lumină, din soare”. Aşa şi noi, străluciri din lumina lui Hristos, ajungem ca o balegă. Dar Dumnezeu, Care face să strălucească zidirea, Care-Şi curăţă curtea Sa, nu ne-a aruncat departe, ci ne-a rezidit într-o stare mai dumnezeiască si mai desăvârsită, în staulul sfintei noastre Biserici, si ne-a făcut luminători care luminează lumea cu fulgere dumnezeieşti.

Evanghelia de mâine, a Duminicii strămoşilor, vor­beşte despre cina cea mare a Domnul (Lc. 14, 16-24). Arată tocmai iubirea şi prezenţa lui Hristos în viaţa noas­tră şi întreaga Lui iconomie simţitoare şi mântuitoare, în­săşi această curăţire a noastră, şi nu lepădarea, azvârlirea noastră, prin urmare viaţa noastră duhovnicească în Hris­tos, al cărei pisc se atinge la slujbă şi, mai ales, în Euha­ristie. De aceea, cina cea mare a fost luată ca o pildă ce aminteşte de Dumnezeiasca Euharistie, de Dumnezeiasca Liturghie. Cina cea mare este părtăşia noastră la taina unirii omului cu Dumnezeu. Liturghia nu este o simplă taină, este întreaga taină a îndumnezeirii noastre, a unirii noastre cu Dumnezeu, a unirii şi a împreună-existenţei noastre a tuturor “în Hristos” (Ef. 1, 10) şi a praznicului fară de sfârşit pe care El ni-l va dărui în continuare. Pentru că toate acestea alcătuiesc Liturghia.

Liturghia înseamnă slujire, slujirea lui Hristos care-l mântuieşte pe om, lucrarea şi slujirea şi mulţumirea omu­lui către Hristos, Care ne mântuieşte. Liturghia nu este o simplă lucrare, o simplă taină. Nu e ceva pe care îl săvârşim prin mâinile unui preot. Ea este, în acelaşi timp, împreună-lucrarea a doi factori: slujeşte Dumnezeu, şi slujim şi noi. Noi liturghisim prin preot şi prin rugăciunile inimilor noastre la Liturghie. Prin urmare, ne înălţăm jertfele noastre, pe noi înşine, cerem mântuirea, dar Dumnezeu însuşi face lucrarea dumnezeiască. Atunci când ne-am înălţat, co­boară şi El şi săvârşeşte, în realitate, aproape toată adunarea de slujbă. Prin urmare, Liturghia este o faptă a amânduro­ra, care-şi ia avântul şi de pe pământ şi din cer.

Dumnezeiasca Liturghie, cina aceasta mare, este să­vârşită pentru noi de către Dumnezeu-Tatăl, prin îndurările Fiului celui Unul-Născut, în Duhul Sfânt. Trebuie să con­ştientizăm că Dumnezeu liturghiseşte, iar noi ne adunăm. Liturghia este, aşadar, adunarea oamenilor şi a popoarelor cu Dumnezeu şi cu sfinţii, adunare care îi uneşte pe toţi întru una în Dumnezeu. Îi uneşte pe toţi care se recunosc pe ei înşişi drept mădulare ale lui Hristos. Este o lucrare a omului, dar şi o lucrare a lui Dumnezeu în Sfântul Duh. Câte înţelesuri sunt cuprinse în cuvântul “liturghie”!

În mod evident, fiecare participă la Liturghie în mod personal, la lucrarea dumnezeieştii iconomii, deoa­rece îşi împropriază lucrarea Domnului. Nu este doar pre­otul, nu este numai Dumnezeu, nu este numai Biserica, nu este numai firea omenească. Este şi fiecare persoană în parte care se adună în curţile Domnului.

La taina îndumnezeirii omului şi a sfinţirii zidirii par­ticipă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujeşte. Omul se oferă pe sine şi darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare şi băutură, dimpreună cu toate darurile dumne­zeieşti ale Sfântului Duh. Devenim sfinţi, primim bucurie, pace, iubire, blândeţe, Duh Sfant. Nu ajungem sfinţi prin viaţa noastră, ci Dumnezeu ne sfinţeşte prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu şi om.

Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în con­siderare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epo­că, omul trăieşte două stări potrivnice faţă de Liturghie: împrăştierea şi dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate ţintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existenţa omenească se împrăştie. Dar şi dezbinarea este vizibilă în toate mani­festările vieţii omeneşti. Prima, împrăştierea, fărâmiţează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl des­compune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înşine, dar ne şi uneşte cu Dumne­zeu, cu toţi sfinţii şi cu toată zidirea.

Ştim însă că lumea nu este stăpânită astăzi de chipul luminos al unui om, conducător înţelept sau proroc sau conducător duhovnicesc, ci este stăpânită de o concepţie sindicalistă. Iar cuvântul “sindicalism”, cu toate sensuri­le sale, nu numai cu cel social, însemnează “înghesuială, îngrămădeală, târâre după altul”, şi aşa se ajunge până la o stare infantilă. Lipseşte forma care unifică şi stăpâneşte gruparea, faptul de a te lua după altul, Stare în care oame­nii ajung nişte valuri purtate încoace şi încolo, nu pot să acţioneze, ci numai să se răscoale. In plus, lumea se află sub stăpânirea curentelor şi sistemelor economice, filosofice, religioase, politice, naturaliste, un întreg sistem de ideo­logii, care nu-l unesc pe om cu ceilalţi, ci îl însingurează de ceilalţi, pentru că îl fac să simtă că el este cel adevărat. Dintr-o astfel de stare lipseşte Dumnezeu şi teologia.

Aceste două elemente ale lumii, împrăştierea şi dez­binarea, au urmări profunde în viaţa psihologică şi duhov­nicească a persoanelor şi, de aceea, Liturghia este altceva. Ea intră în societatea dezbinată, o ia, o uneşte cu spaţiul litur­gic şi o preface într-un loc în care e cu putinţă să se aducă închinare lui Dumnezeu. Cum şi-ar putea omul altfel în­chipui că raţiunea existenţei sale este unirea cu Dumnezeu? Unde să-şi aducă aminte de aceasta? Cum să priceapă asta? Cine să i-o spună? Toţi aleargă, se îmbrâncesc, se zbat. Co­muniunea personală, unirea cu Dumnezeu, care dăruieşte pacea, bucuria şi, în general, trăsăturile Dumnezeirii, fără ca personalitatea omului să fie distrusă, este ceva care se păstrează şi se împărtăşeşte numai în Liturghie.

Încă din vârsta celei mai fragede pruncii, omul conte­neşte, încet-încet, să crească împreună cu Dumnezeu. Co­piii de azi sunt educaţi altfel, nu sunt educaţi în Dumne­zeu. Omul nu se maturizează ca o personalitate dumnezeiesc-omenească. Ba chiar şi creştinii înşişi făuresc adesea un creştinism la măsurile omului căzut. Omul trăieşte lumea şi acceptă Biserica. Acceptă Biserica şi trăieşte lumea. Are o viaţă de rând şi preţuieşte viaţa bisericească. Preţuieşte viaţa bisericească şi trăieşte o viaţă de rând. Asta-i omul!

De aceea, de cele mai multe ori, şi Liturghia doar înfrumuseţează viaţa omului, dar nu o umple. Asta însă nu e o viaţă bisericească! Pierderea vremii şi grijile înăbu­şă trăirea slujbei bisericeşti. Cine mai merge la Vecernie, la Utrenie? Câţi fac Pavecerniţa? Cine cunoaşte slujbele noastre? Cine respectă canoanele Bisericii? Bogăţia slujbe­lor este dată la o parte, azvârlită într-un colţ. Se crede că e de ajuns numai Dumnezeiasca Liturghie – şi de multe ori nici măcar ascultarea ei în întregime — ca un fel de audi­ţie şi vizionare sfântă cu caracter săptămânal. Credincioşii noştri se mulţumesc cu simpla lor prezenţă în biserică. Unii, adăugând şi Sfânta Împărtăşanie, socotesc că sunt mai buni decât cei care numai şed. Dar astfel Liturghia, precum am spus, nu ne hrăneşte, nu ne schimbă, nu ne înalţă la trăiri dumnezeieşti. Credem în sfinţenie şi în ară­tarea dumnezeiască, dar nu înţelegem sfinţenia ca părtăşia şi însuşirea noastră personală şi nu stăm “din tot sufletul şi din toată inima” (Mc. 12, 30) înaintea arătării dumne­zeieşti, ca să devenim şi noi sfinţi.

Amintiţi-vă de Sfântul Mardarie, unul dintre cei cinci mucenici pe care i-am prăznuit ieri. De la fereastra casei sale l-a văzut pe Mucenicul Evstratie, care mergea să mărturisească. Inima i-a săltat şi s-a gândit că sfinţenia este şi pentru el. Astfel încât nu a vrut să fie încununat numai Evstratie. Şi-a îmbrăţişat soţia, a sărutat-o, i-a luat binecuvântarea, pe care aceea i-a dat-o de îndată, i-a bine­cuvântat pe cei doi copii ai săi şi l-a urmat pe mucenicul Evstratie ca să ia cununa biruinţei şi a reuşitei cereşti. Noi însă nu simţim asta, nu mergem să slujim, să liturghisim sfinţenia noastră, ci mergem să stăm, să ascultăm, să ne împărtăşim. Dar astea sunt altceva.

Liturghia nu este doar o simplă săvârşire a dumne­zeieştii Euharistii. Este alăturarea cerului şi a pământului, a lui Dumnezeu şi a oamenilor, a noastră a tuturor, pentru că fiecare dintre cei prezenţi, fiind de faţă, aleargă împreu­nă, dar nefiind de faţă, produce o lipsă. Liturghia este în­treaga slujbă, iar piscul este, desigur, Euharistia. Liturghia este viaţa întregii Biserici, de vreme ce Biserica îl mântuie pe om. Liturghia este lucrarea-energia făcătoare de viaţă a lui Dumnezeu, participarea omului la Dumnezeu. Aşa tâlcuim Liturghia în diferitele dimensiuni pe care le ia şi în legăturile noastre cu Dumnezeu.

Biserica este Liturghie şi Liturghia este întreaga Biseri­că. Viaţa în Biserică este o slujbă duhovnicească. Nu numai o închipuire a slujbei din cer sau a slujbei veacului viitor, ci este însăsi viata noastră, însusi Hristosul nostru. Biserica lucrează în Hristos. Liturghia se lucrează în Hristos. “A lucra” înseamnă “a fi întors cu totul spre ceva, mă îndeletnicesc cu acel ceva, îl pregătesc, îl întregesc, îmi aduc toată fiinţa şi mi-o unesc ontologic cu acel ceva.” Biserica este plecată şi întoarsă spre Hristos, lucrează întru El şi este lucrată de către El, îl face prezent, oarecum Îl naşte înlăuntrul ei.

Prin urmare, “liturghisesc” înseamnă că eu Îl trăiesc pe Hristos. Duhul săvârşeşte prefacerea mea în Hristos, pentru că nu coboară pentru daruri, ci pentru mine. Prin urmare, şi eu lucrez în Hristos. După cum se prefac pâinea şi vinul, tot aşa mă prefac şi eu. La săvârşirea oricărei Taine preotul se pre­schimbă. Aici însă preotul este şi Hristos, şi Tatăl, şi orice alt lucru care se găseşte la Liturghie. Este Dumnezeu şi omul.

Dumnezeiasca Liturghie are punctul de plecare în întâlnirea lui Hristos cu Biserica şi, prin urmare, în fi­rea veşnică a Dumnezeirii şi în iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi. Aceasta, pentru că Biserica a existat în cer în comuniunea Persoanelor Treimice. Apoi s-a lărgit şi la îngeri, iar apoi în rai. Acolo Hristos, ca preot al creaţiei, săvârseste lucrarea de sfinţire si de prefacere a ţărânei în om, care nu putea să aducă slujbă lui Dumnezeu. Prin urmare, l-a făcut şi pe om preot.

Aşadar, Hristos îl slujeşte (ίερουργεΐ)[4] pe om şi, în continuare, omul ia asupră-şi faptul de a sluji (ίερουργεΐ), de a liturghisi (λειτουργή) lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit lumea şi inimile oamenilor ca să alcătuiască spaţiul, jertfelnicul, biserica acestei Liturghii a Persoanelor Treimice. Cosmosul este jertfelnicul în care se întinde preoţia noastră, preoţia tuturor credincioşilor, a tuturor celor bo­tezaţi, ca să-şi poată săvârşi pretutindeni liturghia lor, iar inimile noastre sunt jertfelnicul pentru amestecarea noas­tră cu Dumnezeu. Cosmosul este spaţiul unui dialog plin de iubire şi al unei goane de vânătoare între Dumnezeu, Cel iubitor, si omul liber. Dumnezeu ne-a dăruit lumea şi cosmosul ca dar, iar noi Îi dăm în schimb pe noi înşine si toate ale noastre si ale lui Dumnezeu ca o mulţumire (ευχαριστία – euharistia) faţă de darul mântuitor al lui Dumnezeu. Vedeţi, aşadar, cât de locală, temporală, dum­nezeiască, cerească şi pământească este Liturghia! Este ceva neîntrerupt, după cum Dumnezeu este neajuns.

Căderea a întrerupt pentru o clipă această comu­niune armonioasă. Întruparea Cuvântului însă vine foarte grabnic şi o reface, şi asigură de acum caracterul definitiv al Liturghiei. De atunci, de la întrupare, e valabil cuvântul parabolei: “Iată, toate sunt gata”, cheamă-i pe cei poftiţi! Şi continuă: “Sileşte-i să intre!” (Lc. 14, 17-23). Să nu credeţi că “sileşte-i să intre” reprezintă o violare a persona­lităţii si a voinţei. Este un ebraism care arată iubirea, dragostea şi aşteptarea plină de nădejde a lui Dumnezeu. Este ca şi cum ar zice slugii: “Du-te, aleargă, osteneşte-te, străduieşte-te să afle toţi că cina este gata! Stăruie, convinge-i pe oameni, cazi la picioarele lor, pentru că asta este ceea ce caută!” Şi singurul lucru care rămâne este propria noastră iubire şi propriul devotament. Pentru că, prin separarea şi dezbinarea de care suferim înlăuntrul şi în jurul nostru de la multele îndeletniciri cu care ne ocupăm, uităm de noi înşine. Ce să ne mai aducem aminte şi de Liturghie! Fiecare legătură a noastră cu Dumnezeu este Liturghie.

Ε nevoie însă de o curăţire personală ca să ne întâl­nim în mod autentic, zi de zi, cu Dumnezeu. Ε nevoie de o dezlegare din chingile celor deşarte şi stricăcioase ca să ne legăm de Dumnezeu. Liturghia, Liturghia lui Dumne­zeu, Liturghia omului, Dumnezeiasca Liturghie, Dumne­zeiasca Euharistie sunt o deschidere a noastră către nesfâr­şitul Dumnezeu. Nu e o simplă legătură dumnezeiască, nu este o reuşită emoţională, este o înălţare a noastră la cer. Tatăl ni-L dăruieşte pe Hristos întreg, Care devine pentru noi o viaţă nouă, devine lumină, devine liberta­te, devine tămăduire, devine mântuire. Aşa cum spune în multe locuri prorocul Isaia (Is. 42, 6-7; 49, 6; 61, 1). Tot ce a făcut Hristos ni se comunică nouă la Liturghia Lui şi a noastră şi devine proprietatea noastră. Liturghia, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, “plineşte toată iconomia duhovnicească şi mai presus de fire a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu”[5]. Tot ce a făcut întruparea, o face Liturghia întru putere şi întru adevăr.

Aşadar, Liturghia este o lucrare săvârşită pentru tot poporul. Eu ca persoană devin, aşa cum s-a spus, un săvârsitor al celor sfinte, cu stiinta si cu voinţa mea. În acelaşi timp, devin câmpul, jertfelnicul propriului meu cult şi li­turghii şi jertfelnicul Liturghiei pe care Dumnezeu o să­vârşeşte în legătura Lui personală cu mine. Dumnezeu mă slujeşte! Ce înseamnă că Dumnezeu slujeşte? Că după cum pâinea şi vinul se mănâncă şi se bea, tot aşa şi Dumnezeu este grâul care “se mănâncă şi niciodată nu se isprăveşte”[6]. Asta este Dumnezeiasca Liturghie! Este lucrarea lui Dumnezeu, este lucrarea poporului, este, prin urmare, lu­crarea fiecărui trup şi a fiecărui teolog. Teologii nu sunt lipsiţi de preoţie, mai ales că în viaţa Bisericii au o misiune specială: să arunce sămânţa lui Hristos, sămânţa credinţei, cuvântul, în Biserică şi în suflete. Hristos este semănător, semănător şi teologul. Viaţa şi propovăduirea lui în bise­rică, la şcoală, în societate, în lupta de zi cu zi este o litur­ghie. Este slujire a poporului. Chiar şi numai prin numele lui şi slujirea pe care o face cu cuvântul său teologul este un mărturisitor şi un martor al existenţei, al prezenţei şi al puterii lui Dumnezeu cel Treimic. Dă mărturie şi educaţie în popor. Slujeşte Cuvântul.  <<va urma>>

Note:
[1] Omilie ţinută înaintea teologilor din Trikala, în Sâmbăta strămoşi­lor, după Vecernie, 14 decembrie 1985.
[2] In Grecia există aşa-numiţii “teologi”, care sunt mireni cu studii universitare de Teologie, care au binecuvântarea episcopului locului de a predica în biserică, de a organiza cursuri catehetice şi, în gene­ral, de a propovădui. Ei desfăşoară această activitate în mod gratuit, având diferite meserii prin care se întreţin, (n.tr.)
[3] Augias — rege mitologic al Elidei, fiu al zeului Soare, care îi dăruise, printre alte bogăţii, 513 tauri. Heracle s-a angajat să cureţe grajdurile de vite într-o singură zi. (n.tr.)
[4] Termenul desemnează săvârşirea unei slujiri sfinte, religioase, spre deosebire de διακονώ, διακονία, care e folosit şi pentru slujiri neli­turgice. (n.tr.)
[5] Despre Sfântul Trup cu care ne împărtăşim, PG 95, 408.
[6] Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, Rugaciunea amvonului.

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Articole asemanatoare:

1. Liturghie şi Asceză (II) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
2. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (I)
3. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (III)
4. Folosul duhovnicesc obținut prin participarea noastră la Sfânta Liturghie
5. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (II)