Liturghie şi Asceză (II) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului

Teologia este o liturghie bisericească săvârşită cu trudă şi credinţă. Prin cunoştinţe îi ajută pe credincioşi să-L înţeleagă pe Dumnezeu, ca să se poată astfel apropia de El şi prin trăire. Teologia, slujirea lui Dumnezeu, li­turghia teologului sunt o sădire a lui Hristos într-o inimă de copil, o întipărire a lui Dumnezeu în conştiinţa omu­lui. Sămânţa teologului cade, iar “pământul rodeşte de la sine” (Mc. 4, 28), mărturiseşte cuvântul lui Dumnezeu. Teologul seamănă cuvântul şi pleacă, dar nu vede sămân­ţa şi pământul care face să rodească de la sine sămânţa pe care a aruncat-o, ba chiar aude înjurături, hule, propagandă ateistă sau vede tineretul abătându-se de la calea cea bună. Dacă cuvintele stelelor de pe cer nu se pierd (cf. Ps. 18, 4), cu cât mai mult se aude cuvântul unui teolog care liturghiseşte slujirea (ίερουργίαν) Cuvântului!

Prin urmare, înţelesul Dumnezeieştii Liturghii este atât de larg, atât de vast, atât de propriu nouă, atât de tih­nit, încât nu există posibilitatea să nu putem să slujim cu toţii în Hristos. Ea cuprinde lărgimea şi înălţimea lucrării lui Dumnezeu si a lucrării vieţii omeneşti.

Dar să luăm aminte la a doua parte a omiliei noas­tre. Liturghia, fie a mea ca preot, fie a lui Dumnezeu, fie a întregii Biserici, este o legătură publică, o legătură perso­nală în Biserică, în cadrul adunării de slujbă, dar şi o părtăşie de unul singur la viaţa şi mărturisirea lui Hristos.

Pentru Liturghie e nevoie de o comuniune personală, mistică, neîncetată, într-o asceză de zi cu zi în chilie – cum spunem noi, monahii – “în cămară” (Mt. 6, 6), precum spu­ne Hristos, în locul în care putem realiza isihia şi tăcerea.

Lucrul acesta ni-l dă experienţa ascetică. Experienţa noastră ascetică este o ascuţire, o întărire a organismului nos­tru, ca să ne putem săvârşi slujba noastră obştească cu mai multă putere, mai nemijlocit, cu mai multă măreţie, astfel încât să strige cerul şi pământul atunci când liturghisim.

Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăinţa, îndelun­ga răbdare, abstinenţa, postul, privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acestea constituie asceza. Nu sunt doar faptele noas­tre bune, nu e doar lupta noastră de a ne tăia patimile. Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg fiin­ţa noastră intrării lui Dumnezeu. “Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuţii, tot are trebuinţă de osteneala ascezei”, zice Avva Filimon, nu mai are nici războaie, nici ispite, nici pro­bleme, dar asceza trebuie continuată. Vrei să-L dobândeşti pe Dumnezeu? Vrei să fii un liturghisitor? Vrei să primeşti orice dar dumnezeiesc? Vrei curăţire, bucurie, libertate, teologie, contemplaţie? Vrei ca viaţa ta să fie o Liturghie? Faceţi atunci doar asta: “Du-te şi osteneşte-te, căci e nevoie de osteneală şi de durerea inimii.”[7] Şezi, zice, la tine acasă şi fa-ţi lucrarea ta. Nu-ţi spun să-ţi schimbi viaţa, pentru că, fiind în so­cietate, eşti supus lucrurilor ei neplăcute. Trăind în lumea stăpânită de demonul cel viclean, este firesc se te tulburi şi să fii ispitit şi adesea să fii supus de către diavol. Eşti familist? Ai soţie? Lucrul tău este lumesc: să-i placi femeii, iar femeia să placă bărbatului (1 Cor. 7, 33-34). Dacă-ţi părăseşti această însuşire lumească, cum te vei mai înfăţişă înaintea lui Dumnezeu? În această lume, care te strânge cu năpastele şi cu păţaniile ei, tu eşti preotul, iar lumea aceasta devine Sfântă Masă. Trăieste-ti viata ta, dar “osteneşte-te”, pentru că e nevoie de “osteneală şi de durerea inimii”, adică de o viaţă ascetică lăuntrică şi personală. “Căci nu ni se vor da cele vrednice de silinţă şi de oste­neală culcându-ne si sculându-ne.”[8] Când dormi, când te întinzi în pat, nu le faci pe cele care se realizează cu durere. De aceea, Cuviosul Talasie scrie: “Cel ce iubeşte pe Iisus se exersează întru dureri.”[9] Vedeţi că durerea, asceza, strădania în osteneala duhovnicească, dispoziţia lăuntrică de a şedea înaintea lui Dumnezeu, pe cât putem mai cu seamă noaptea, sunt antidotul morţii şi mijlocul de a dobândi iubirea lui Iisus. Pentru că omul se aprinde prin asceză şi prin durere şi se umple de o altă putere, de o altă tărie, de un alt cuget, de cugetul Sfântului Duh. Asceza este plă­mânul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre.

Ε nevoie, aşadar, de liturghia noastră personală, de comuniunea noastră mistică cu Dumnezeu. Este durerea noastră pe care o pătimim oriunde L-am întâlni, oriunde L-am găsi, oriunde Îl avem, vrând sau nevrând, dar, în acelaşi timp, este şi o faptă săvârşită de bunăvoie. Să ne înălţăm mintea la Dumnezeu prin studiu duhovnicesc şi prin rugăciune, mai cu seamă în orele de noapte, fiind singuri cu singur Dumnezeu. Aşa cum Avraam, dacă vă amintiţi, s-a suit singur în munte, ca să aducă singur jertfă lui Dumnezeu pe fiul său cel unul-născut, care a ajuns tip al lui Hristos, aşa şi noi, înlăuntrul tăcerii, în isihia atât de po­trivită pentru noi, urmărind neîmprăştierea pentru câteva clipe, pentru câteva ceasuri, să dăm acest răstimp şi întreaga noastră minte lui Hristos ca pe o liturghie şi jertfe personală fară de sânge. Îi vorbim lui Dumnezeu cu credinţa că ne aude şi, de aceea, Îi cerem mila. O, clipe ale ascezei noastre personale şi ale rugăciunii, ale strigătului “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, în care devenim părtaşi sfinţilor şi suntem binecuvântaţi şi făcuţi locaşuri vrednice şi dum­nezeieşti ale lui Dumnezeu şi instrumente ale strălucirilor şi ale darurilor dumnezeieşti! Această lucrare, făptuire este numită de către Părinţi “liturghie”, “canon”.

După cum în Dumnezeiasca Liturghie Dumnezeu se obligă pe El însuşi să lucreze împreună cu chemarea pe care o săvârşeşte preotul slujitor, — aceasta se petrece la toate Tainele — tot aşa şi la această sfântă anaforă,[10] pe care o săvârşeşte credinciosul prin mijlocirea numelui lui Iisus, masa mistică a inimii primeşte în mod sigur cerceta­rea Sfântului Duh. Este cu neputinţă ca preotul să spună “Trimite Duhul Tău cel Sfânt” sau “Sfinţeşte apa aceasta” sau “undelemnul acesta” şi să nu fie aşa. Nu poate fi susţi­nută Biserica, nu există Biserică dacă Dumnezeu, chiar şi numai o singură dată, nu aude cuvintele preotului, care se poate să fie şi păcătos, se poate ca mintea lui să fie altun­deva în momentul în care spune acele cuvinte înfricoşate şi dumnezeieşti. Acest lucru se întâmplă şi la rugăciunea noastră. Tatăl cel ceresc, Care ni L-a dat pe Fiul Său, “oare nu ni le va da pe toate împreună cu El?” (Rom. 8, 32), este cu putinţă să nu ni-L dea pe Duhul cel Sfânt?

Cu rugăciunea lui Iisus dobândim toate îndreptă­rile lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Îl imităm pe Hris­tos, pentru ca aceasta este noima rugăciunii. După cum Hristos S-a făcut şi preot, dar şi miel de jertfa, tot aşa şi noi ne facem şi preoţi, şi daruri de jertfa, săvârşind jertfe bineprimite în numele lui Iisus. Graiurile rugăciunii, pe care o facem ca pe o pregătire pentru Liturghia obştească, teologica, devin “pietre vii” (I Ptr. 2, 5) pentru zidire, iar noi suntem zidiţi în locaşuri duhovniceşti şi devenim, în continuare, preoţi sfinţi. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Stăruie în chemarea numelui Domnului”, rosteşte neîncetat numele Domnului, în loc să spui multe cuvinte, şi atunci inima Îl va înghiţi pe Domnul, şi Dom­nul va înghiţi inima, şi vor ajunge una. Vedeţi că şi acesta este un lucru unificator, este o liturghie duhovnicească!

Prin urmare, nu ajunge doar slujba noastră obştească şi Liturghia, ci e nevoie şi de asceza noastră. Sfântul Macarie spune: Nu săvârşim Liturghia dacă nu am făcut mai întâi Miezonoptica, Utrenia, slujba rânduită. Fără acestea nu se face Liturghie. Dar nu se face, zice, nici slujbă fără Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, nici noi nu e cu putinţă să săvârşim Liturghia la biserică sau altundeva dacă nu ne-am făcut mai întâi liturghia noastră în chilie, în camera noas­tră, dacă nu facem această pregătire ascetică a noastră perso­nală. Atunci e sigur că Dumnezeu ne va dărui totul.

Aşadar, trebuie să avem privegherea noastră puter­nică, postul nostru, smerenia noastră, să dobândim vir­tutea noastră cu răbdare şi stăruinţă — toate acestea sunt asceză – pentru a oferi slujirea sfântă a inimii noastre. Să nu ne oprim niciodată până ce vom primi lucrarea mistică a Duhului, până vom dobândi odihna şi veselia duhovni­cească sigură, pentru că într-acolo ţinteşte Liturghia.

Tot ceea ce se săvârşeşte la adunarea de slujbă tre­buie să fie desăvârşit. Ceea ce se săvârseste la adunarea de slujbă se săvârşeşte şi în mod personal, “în cămara ta” (cf. Mt. 6, 6). Dar cu cât mai desăvârşită este Liturghia noastră obştească, cu atât mai desăvârşită este şi liturghia noastră personală, numai şi numai prin Hristos singur.

O astfel de viaţă este premisa Liturghiei şi a teolo­giei. Teologul, de vreme ce este un slujitor (διάκονος) al Bisericii, îşi trage de la ea puterea şi dreptul de a merge să propovăduiască în numele lui Hristos, al lui Dumnezeu, al Duhului Sfânt, învăţăturile bisericeşti către popor, pentru a putea să slujească Biserica, să slujească lucrarea ei, să aibă caracterul lui oarecum monahal, dar să fie şi om bisericesc împreună-slujnic la lucrarea Bisericii, împreună-luptător la truda şi osteneala maicii Biserici pentru fiii ei.

Prin urmare, viaţa noastră mistică este pregătirea prescurii pentru Liturghie. După cum ducem prescura la Proscomidie, o înălţăm şi, după ce am înălţat-o, este deja sfântă, adică nu mai poate fi folosită la o trebuinţă comună, este gata pentru Liturghie, ca să fie adusă de la proscomidiar la Jertfelnic, tot aşa şi chilia noastră, a ce­lui căsătorit şi a celui necăsătorit, este proscomidia la care pregătim agneţul liturghiei noastre.

Aşadar, asceza este pregătirea fiinţei noastre, a sufle­tului şi a trupului, pentru lucrările sfinte ale Duhului Sfânt. Când avem această dublă liturghisire şi ştim că viaţa noastră şi îndumnezeirea noastră şi lupta noastră sunt o liturghie, atunci harul locuieşte înlăuntrul nostru şi, puţin câte puţin, ne preschimbă, ne preface. Harul Duhului Sfânt ne inun­dă, ne adapă. Astfel Duhul Sfânt, venind înlăuntrul omu­lui, face harul inseparabil de acesta. Dumnezeu nu ne mai părăseşte de vreme ce liturghisim în chip îndoit, ci devenim moaşte de nesfarâmat, de la care harul lui Dumnezeu nu mai pleacă. După cum, asemeni sfântului, şi icoana lui este întotdeauna sfântă, tot aşa şi Dumnezeu ne păstrează şi pe noi întru sfinţenia Lui, câtă vreme săvârsim această liturghie. Şi noi, păcătoşii, devenim o vistierie sfântă a sfinţeniei Duhului Sfânt! Biserica ia din propria noastră sfinţenie şi da şi celorlalţi, precum şi întregii zidiri.

De aceea, asceza nu este înghesuire a sinelui nostru, ci o “neîncetată silire a firii”.[11] Silire înseamnă: mă silesc pe mine însumi şi vreau cu tot preţul să ajung sfânt, să ajung un om duhovnicesc pentru totdeauna. Atunci dure­rea este aducătoare de bucurie. Durerea şi silirea în asceză sunt întoarcerea sinelui meu la viaţa firească de dinainte de cădere. Prin această îndoită liturghie se risipesc toate câte s-au instalat în firea mea de la Adam până astăzi şi se arată virtuţile pe care mi le-a dat Dumnezeu, mai întâi la facere (Fc. 1, 27), la plăsmuirea omului, şi, în al doilea rând, la naşterea prin Botez. Astfel, virtuţile acestea slujesc la îndumnezeirea mea, în timp ce elementele negative se retrag unul după altul. Omul nu se îngroapă într-o asceză nefericită şi nenorocită. Nu este înşelat de văicăreli şi de o viaţă de nesuferit. Nu. Ci ia asupră-şi o liturghie pe care o săvârşeşte într-o izbucnire de entuziasm a fiinţei sale către Dumnezeu. Apoi, după cum el se supune pe sine însuşi lui Dumnezeu, tot aşa această supunere a lui devine supunere a lui Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu Se obligă să ne asculte, iar noi devenim împăraţi şi Dumnezeu Se face supus nouă! Iar Hristos, Care este virtutea[12] Părintelui ce­resc, Se adaugă nouă în mod definitiv şi de neînlăturat, fiind cea din urmă şi mai mare dintre virtuţile pe care le avem si le dobândim.

Dumnezeu ne învredniceşte atunci de toată bucuria şi de toată veselia. Dobândim atunci o interiorizare mistică şi toate ale noastre devin purtătoare de Duh. Omul nu e niciodată incapabil de astfel de realizări. Oricât de greu de îmblânzit ar fi omul, Dumnezeu este mai presus prin iubi­rea Lui şi ne face izbânda Lui. Dar pentru că noi avem ini­ma învârtoşată, pentru că suferim de uitare, de împrăştiere, pentru că avem un caracter care se împotriveşte, de aceea să ne amintim că Dumnezeu a găsit un mijloc fară greş ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor, ca să nu contenească nici­când liturghia noastră, ci să devină veşnică. Putem ajunge oriunde, chiar şi în cer, dar nu fară durere! Durerea, boala, strâmtorarea nu sunt semnele doveditoare ale unui blestem, ci sunt mijloacele îndreptării noastre şi ale slavei noastre dumnezeieşti, pentru că asceza este silire şi durere.

Trebuie să iubim durerea ca să fim slujitori de cele sfinte ai lui Dumnezeu.[13] Nu există nimeni care să nu aibă o durere sau care să nu aibă mâine si mai multă durere. Trebuie să iubim necazurile vieţii, cancerul, pneumonia, ptoza uterului, ulcerul, atacul cardiac, comoţia cerebrală, episodul encefalic, acuzaţiile, calomniile, egoismele care ne tiranizea­ză. Fără acestea, fără durere, vom fi incompleţi şi nu vom ajunge deplini. Durerea ne întregeşte. Chiar şi cele mai mari patimi ale noastre sunt distruse şi spulberate de durere şi devin atrofice, iar noi ne hrănim şi ajungem puternici.

Aşadar, asceza după Dumnezeu, răbdarea, pocă­inţa ne fac părtaşi la ascetica monahală străveche, dar şi la experienţa ei. Deoarece, când avem aceleaşi mijloace, avem cu adevărat si aceleaşi reuşite. Când avem aceeaşi liturghie, avem şi aceleaşi rezultate. Prin urmare, liturghia noastră fiind comună, tot comună va fi şi experienţa noas­tră duhovnicească pe care o dobândim.

Ingăduiţi-mi să vă spun ceva simplu, ca să vedeţi cum omul, printr-o vieţuire ascetică şi o liturghie zilnică, Îl face pe Dumnezeu o realitate palpabilă.

Era odată la Athos un monah în chilia lui, care se nevoia cu rugăciunea şi privegherea. Nişte săteni l-au ru­gat fierbinte să vină la ei în sat să-i ajute, pentru că secta­rii încercau să amăgească inimile oamenilor. I-au cerut să meargă în sat să devină predicator, teolog! El însă nu era pentru astfel de treburi. Nu ştia ce să facă. Intr-o noapte, pe când se ruga singur, aude dintr-odată că bate cineva la uşă. “Amin”, zise şi, în acelaşi timp, se ridică şi merse să deschidă poarta, deşi nu ştia cine este. Nu ajunge însă să o deschidă şi vede înaintea sa o femeie! S-a pierdut cu firea. “Cine eşti?”, i-a zis cu asprime. Ea a rămas liniştită, aşa cum era şi înainte. În mâna dreaptă ţinea Cinstita Cruce şi cu stânga se pregătea să bată iarăşi la uşă. “Cine eşti?”, insistă monahul. Aceea intră şi zise cu smerită cugetare: “Sunt muceniţa Eufimia.” El s-a temut ca nu cumva să nu fie sfânta şi i-a zis: “Cum? Vino cu mine! Să faci şi să spui după mine!” Şi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Ea a făcut la fel. Monahul a făcut apoi trei metanii zicând: “Ne închinăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh.” La fel si ea. “Ia loc!”, îi zise atunci. S-a aşezat şi el pe scăunelul lui, s-a aşezat şi sfânta pe scăunel – ca să intre în Sfântul Munte, cu sigu­ranţă că va fi luat îngăduinţa Maicii Domnului, singura femeie care are libertatea de a intra acolo – şi au discutat ore în şir. Despre câte n-au vorbit![14]

Am spus că Liturghia înseamnă unirea noastră cu Dumnezeu, cu cerul, cu pământul, Biserica este Liturghie şi Liturghia este Biserică. Ce este Biserica? Sfinţii, îngerii, toţi. Prin urmare, în fiecare zi suntem împreună cu Sfânta Eufimia, cu Sfântul Mardarie, cu Sfântul Elefterie. Trăim lucrurile acestea? Le vom trăi. Fiecare dintre noi, în felul său, va avea aceleaşi trăiri, de vreme ce avem aceleaşi lucrări duhovniceşti.

Acum mai vreau sa adaug un singur lucru. Asceza şi liturghia, cea obştească şi cea personală, ne hărăzesc o unire îndoită cu Dumnezeu şi o îndoită prezenţă a lui Dumnezeu: mistică şi tainica (prin Sfintele Taine). Adică atunci când liturghisesc în biserică sau iau parte la Liturghia din biserică sau îmi fac liturghia în camera mea, atunci comunic neîn­cetat cu Dumnezeul cel veşnic, Îl aştept în fiecare zi şi eu însumi devin o pregătire, o cerere pentru venirea Mirelui, de care cerere îmi amintesc neîncetat şi pe care o am în inimă. De aceea, prezenţa lui Dumnezeu nu este doar o prezenţă de moment, ci una neîntreruptă, veşnică şi eshatologică.

Acolo unde şed ca monah sau ca laic şi mă rog, cu­prind înlăuntrul meu veşnicia, de vreme ce îl cuprind pe Dumnezeul cel veşnic şi Împărăţia cerurilor. Este cu neputin­ţă ca Dumnezeu să nu intre în astfel de suflete care se roagă şi liturghisesc, pentru că Dumnezeu S-a jertfit pentru om.

Inima însăşi este şi devine o cămară împodobită de nuntă, vine şi revine la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine si revine si locuieşte în ea. Credinciosul atunci nu-si mai priveşte propria inima, ci îl trăieşte pe marele Dumne­zeu, pentru că Dumnezeu este conţinutul său neîncetat şi reazemul său de Sfânta Masă a bisericii şi a jertfelnicului inimii lui. În orice moment s-ar uita omul la el însuşi, bagă de seamă că s-a amestecat atât de mult cu Hristos, cu Tatăl, cu Duhul cel Sfânt, încât nu mai vede nimic altceva decât pe Dumnezeu. Omul însuşi devine astfel prorocul acelei prorocii din Apocalipsă despre împărăţia cerească, despre Ierusalimul cel ceresc. S-a uitat, zice, Sfântul Ioan Teologul la cer ca să vadă templul ceresc, dar “templu n-am văzut în ea, în cetatea Ierusalimului, pentru că Domnul Dum­nezeu atotţiitorul este templul ei” (Apoc. 21, 22). Templul a fost înlocuit definitiv de însusi Dumnezeu atottiitorul si de către Mielul-Hristos. Acolo nu mai există soare, nu mai este “trebuinţă de soare, nici de lună (…), căci slava lui Dumnezeu a luminat” Ierusalimul şi toţi împăraţii pă­mântului au adus slava şi cinstea lor în împărăţia ceruri­lor, în Ierusalimul cel de sus. Această prorocie se petrece şi se adevereşte cu noi ca o prorocie deja personală. Astfel, trebuie ca de acum să devenim nu numai slujitori de cele sfinte, ci şi împăraţi şi proroci.

Să ne uităm la noi înşine şi să nu aşteptăm un jert­felnic, o biserică. Dumnezeu ne va învrednici cândva să fie numai El şi Mielul întru noi dacă liturghisim în fiecare zi în chip îndoit, aşa cum am spus. Atunci nu vom mai avea trebuinţă nici de lumina soarelui, nici de lumina lunii. Toţi ne vor aduce darurile lor, slava lor, cinstea lor, după cum aducem si noi cinstea noastră si slava noastră sfinţilor.

Note:
[7] Avva Filimon, Cuvant foarte folositor
[8] Ibidem.
[9] Despre dragoste, înfrânare si petrecerea cea după minte, 3, 52.
[10] Vezi nota 2, p. 170.
[11] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, 1.
[12] Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, 5.
[13] Prin “slujitori de cele sfinte” am tradus grecescul ιερουργός, care, după sensul lui restrâns, desemnează pe slujitorul hirotonit, dar după sensul larg cu care apare folosit aici, îi desemnează pe toţi creştinii care slujesc lui Dumnezeu pe altarul inimii prin viaţă curată şi sfintele rugăciuni, având şi ei preoţia lor obştească, (n.tr.)
[14] Este vorba despre Părintele Paisie Aghioritul (+1994)

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Articole asemanatoare:

1. Liturghie şi Asceză (I) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
2. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (III)
3. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (I)
4. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (II)
5. Pregatirea pentru slujba (I)