Povatuirile Duhovnicesti – partea III

101. Şi rugăciunea ta să fie asemenea Heruvimilor care pururea văd Faţa lui Dumnezeu şi să ai în mintea ta gândul că în afară de tine şi de Dumnezeu nu există nimeni altul în lume de care ar trebui să te îngrijeşti şi să-i porţi de grija. Dacă îţi va veni gândul să te îngrijeşti de vreun frate sau de vreo soră şi acest gând îţi va aduce tulburare şi greutate în inimă, atunci spune-i gândului tău: „E bună calea iubirii şi a milei pentru Dumnezeu, dar eu din dragoste pentru Dumnezeu am fugit de această dragoste de rude” Stai, i-a spus stareţului un monah, căci eu pentru Dumnezeu alerg după tine. Şi eu — i-a răspuns stareţul — pentru Dumnezeu fug de tine.

Şi acum, iată care este legea liniştii pentru tine: tăcere pentru toţi, postul este totdeauna până la al nouălea ceas şi rugăciunea neîncetată a inimii, care te-am învăţat.

102. Îndrăzneşte întru Domnul, soră, nu te teme de această minunată faptă bună. Căci fricosul, mai ales dacă e monah, suferă neapărat de următoarele două slăbiciuni: de iubire de trup şi de necredinţă. Iubirea de trup întotdeauna este semnul necredinţei, iar cine îşi dispreţuieşte trupul, acela dovedeşte că crede din tot sufletul în Dumnezeu şi aşteaptă, fără să se îndoiască, bunătăţile viitoare. Priveşte la Părinţii şi mucenicii noştri, gândeşte-te, a intrat oare cineva în Împărăţia Cerurilor, îndulcindu-se de mâncare bună, glumind şi râzând? Dar dacă ei au intrat prin multe osteneli, necazuri şi chinuri oarecare, atunci cum îndrăzneşti să stai în faţa Nemuritorului Împărat, tu care n-ai suferit nimic din toate acestea ? Oare n-ai auzit şi tu de Fericita Teodora cum, fiind clevetită, suferea zi şi noapte în afară de mănăstire şi îndura cu inimă bună toate amărăciunile chinuitoare, şi cum a proslăvit-o Dumnezeu? N-ai auzit tu oare de cea dintâi muceniţă, Tecla, ce grozavă luptă a dus ea pentru dragostea lui Dumnezeu ? Şi ce să mai vorbim despre altele ? Priveşte la însăşi Maica Luminii în ce linişte şi tăcere s-a nevoit ea care este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului şi Dumnezeului nostru, a Prea Dulcelui nostru Iisus Hristos?

La vârsta de trei ani, când a intrat ea in templul lui Dumnezeu, ce a cunoscut ea în afară de cele sfinte şi cu cine a vorbit ea, în afară de Dumnezeu, petrecând zi şi noapte în rugăciune, în linişte, în post şi priveghere şi hrănindu-se cu negrăitele dulceţi ale Duhului lui Dumnezeu?

Desigur că ei au fost oameni pătimaşi ca şi noi, dar pentru ostenelile şi sudorile lor, harul dumnezeiesc s-a revărsat din belşug într-înşii. De aceea, osteneşte-te, suferă şi tu, linişteşte-te, posteşte, taci, priveghează ca să poţi fi fiica lui Dumnezeu. Căci David spune: „Eu am zis, dumnezei sunteţi şi fiii Celui Prea Înalt, toţi”. Dar omul nu poate dobândi această îndrăzneală de fiu faţă de Dumnezeu, de nu se va linişti, de nu va stărui în rugăciune, ori de nu va suferi toate necazurile. Eu cunosc bine inima ta, ştiu cât este ea de bărbătească, chiar mai bărbătească decât sufletul meu; de aceea îmi descopăr atât de slobod gândurile mele iubirii tale de Dumnezeu şi mă rog Atotputernicului Dumnezeu pentru ca tu să intri cât mai curând într-o viaţă de linişte şi atunci Dumnezeu va descoperi în tine minunatele Sale lucrări.

103. Ascultă pe înţeleptul şi Sfântul nostru Părinte Ioan Gură de Aur, cum ne vorbeşte el despre viaţa aceasta deşartă: cei ce aţi lăsat bunurile deşarte şi pieritoare ale vieţii, nu vă întoarceţi iarăşi inimile la ele; bogăţia trece, slava dispare ca umbra. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni ! Cu adevărat, în deşert se tulbură tot omul, adună comori şi nu ştie pentru cine le adună! Cei ce iubesc bunătăţile lumeşti într-adevăr în deşert se tulbură, în deşert se ostenesc şi suferă, adunând ceea ce în scurt timp va trebui să dispară şi ceea ce nu pot lua cu sine, căci toate le vor lăsa aici şi vor merge goi la înfricoşata judecată a lui Hristos, cum s-au şi născut goi. Chiar dacă cineva va aduna aici toate comorile lumii, la acea înfricoşată privelişte va sta gol şi sărac, zdrobit şi smerit, plin de frică şi de cutremur, la Judecata care nu caută la faţă şi care nu se poate mitui, unde trâmbiţează îngerii, se aşază tronurile, se deschid cărţile faptelor noastre, curge râul de foc nestins, unde este viermele cel neadormit, întunericul cel mai din afară, tartarul cer înfricoşat, unde este scrâşnirea netăcută a dinţilor, neîncetatele suspinuri şi plânsul nemângâiat, unde nu este râs, ci bocete necurmate, unde nu este lumină, ci întunericul cel nepătruns, unde nu este cântare armonioasă, ci vaiete şi strigăte.

Cu adevărat, e grozav lucru să şi auzi, dar cât de grozav va fi să vezi cu ochii tăi toată făptura care se va scula într-o clipă ca să dea socoteală de orice cuvânt, de tot ce a greşit cineva. Mare va fi atunci frica, mare va fi cutremurul, buna mea Teodora, aşa cum n-a fost până acum şi nu va mai fi până la acel ceas! Sună trâmbiţele cele înfricoşate, soarele îşi pierde lumina sa, stelele cad, cerul se învăluieşte, puterile cereşti se clatină şi Judecata se pregăteşte! O, ce frică! O, ce cutremur! O, ce necaz va fi în ceasul înfăţişării de care nimeni nu poate scăpa.

104. Ascultă, zice Domnul: „Privii până când fură puse jilţurile şi S-a aşezat Cel Vechiu de zile… jilţul Său: flăcări de foc, roatele lui, foc arzător. Un pârâu de foc se vărsa şi ieşea din El, mii şi mii îi slujeau şi zeci de mii stăteau gata înaintea Lui! Cartea de judecată se aşază şi cărţile fură deschise. Eu, Daniil, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile care treceau pe dinaintea ochilor mei mă înspăimântau” (Daniil 7, 9, 10, 15).

Vai, buna mea Doamnă! Proorocul s-a cutremurat privind numai, la vedenia Judecăţii viitoare: dar ce va fi atunci cu noi, nenorociţii, când ne vom înfăţişa cu adevărat la Judecată, când de la răsărit şi de la apus se vor aduna toate neamurile şi faptele fiecăruia îl vor urma! Atunci, aceia ale căror fapte vor fi bune, sfintele femei şi mucenicii, se vor bucura şi se vor veseli, iar .aceia ale căror fapte vor fi rele, asemenea mie păcătosului, vor plânge şi se vor tângui, dar vai!, fără nici un folos. Unde vor fi atunci Părinţii ? Unde va fi tata şi mama ? Unde vor fi rudele şi prietenii ? Unde va fi măreţia împăraţilor şi puterea părinţilor? Unde vor fi tiranii şi stăpânitorii ? Unde vor fi robii şi roabele ? Unde va fi împodobirea hainelor şi frumuseţea feţelor? Unde va fi, în general, toată eleganţa lumească ? Unde vor fi cei ce nu cred — în acel ceas — şi cei ce grăiesc: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”; unde vor fi cei ce spun: să-mi dai acum şi să iei mâine! .Unde vor fi cei ce zic: să ne desfătăm aici, iar despre cele de acolo, vom vedea mai târziu ? Unde vor fi cei ce grăiesc: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va chinui pe păcătoşi ? Cât se vor mai căi cei ce vorbesc astfel! Vor plânge şi nu va mai fi Cel ce mângâie, vor fi suspine şi nu va mai fi Cel ce miluieşte! Ei singuri vor începe să se învinuiască, zicând: vai, vai!, ne-am pierdut noi înşine! Am auzit cuvintele şi nu le-am luat în seamă, am fost învăţaţi şi n-am înţeles, ne-am bizuit pe raţiune şi am rătăcit!

Dreaptă este judecata lui Dumnezeu asupra noastră ! Cu vrednicie şi cu dreptate ne dă El la munci, pentru că de dragul slavei deşarte şi trecătoare, am dispreţuit slava lui Dumnezeu !

Dimpotrivă, buna mea Doamnă, atunci se vor bucura cei ce au socotit drept un lucru de nimic tot ce este lumesc. Vor triumfa cei ce şi-au subţiat trupul cu postul şi cu privegherea, cei ce şi-au curăţit sufletul cu liniştea şi cu rugăciunea şi s-au îmbogăţit cu toate faptele bune. Atunci, cei ce plâng aici pentru păcatele lor se vor veseli acolo veşnic, iar cei nepăsători şi negrijulii vor merge în munca veşnică. De aceea, Doamna mea, să ne pocăim şi noi cu vrednicie, înainte de a ajunge la sfârşitul cel mai de pe urmă, ca să nu strigăm şi noi împreună cu cei nechibzuiţi: vai! — acum dar ne vom pocăi, căci nu ştiu ce va naşte ziua care ne va găsi. Să ne liniştim, înainte de a veni furul sufletelor noastre, adică moartea. Să alegem, buna mea soră, cât mai avem vreme, să ne trezim din somnul negrijii şi nepăsării de sufletele noastre.

Să ne ridicăm inimile spre Cel ce poate să ne mântuiască sufletele şi să zicem: Iisuse, mântuieşte-ne, că pierim! Să ne ostenim, mai înainte de a apune soarele, mai înainte de a se închide uşa, mai înainte de a cădea umbrele nopţii. Va fi prea târziu să ne apucăm de lucru când ne va ajunge sfârşitul vieţii. Să alergăm dar! Trebuie să fugim, să fugim repede ca să ajungem acolo ca nu cumva întârziind, să auzim şi noi: nu vă cunosc. Să ne liniştim, te rog, să păşim pe calea faptei celei bune pentru ca în ziua Judecăţii să dobândim milă de la Dreptul Judecător! Vremea este aproape, ziua se pleacă spre seară, se văd semnele nopţii de moarte! Să fim treji! Atunci va căuta păcătosul un singur ceas de pocăinţă şi nu va găsi. Vai de cel păcătos şi nepăsător!

Căci cele de pe urmă ale lui se văd în fundul iadului. Vai de cel necredincios şi nepocăit ! Căci pe el îl aşteaptă o amară împreună-petrecere în muncile iadului, cu demonii! Aurul şi argintul pierdut poate s-ar mai. putea găsi, dar vremea pierdută din viaţa noastră nu o vei mai putea afla niciodată, buna mea soră. Să nu avem dar milă de trup, ci să-l zdrobim, căci Hristos îi fericeşte pe cei ce flămânzesc, pe cei ce însetează şi pe cei ce plâng pentru El. Trupul este un praf: va veni o zi care nu se poate amâna şi un ceas de învăţătură când pământul se va preface în pământ şi praful va deveni iarăşi praf. Să nu ne înşelăm cu uşurinţă! Mare este frica, Doamna mea, în ceasul morţii, e grozavă clipa despărţirii sufletului de trup, este de nedescris necazul când glasul va amuţi, limba se va lega şi nu va mai avea putere să rostească nici un cuvânt. Atunci omul îşi va întoarce numai ochii săi încoace şi încolo, vrând să spună ceva, dar limba nu i se va supune. Toate acestea nu-ţi sunt necunoscute ţie, Doamna mea; de aceea, din cele multe, numai puţine ţi-am amintit dragostei tale întru Hristos!

De veţi voi şi de Mă veţi asculta — zice Domnul — bunătăţi (Împărăţia Cerurilor) veţi mânca, iar de nu veţi voi, nici nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca! Acesta nu-i cuvântul meu, ci al marelui între prooroci, Isaia.

Aşadar, dacă nici tu nu vei asculta de sărăcia mea, toate îţi vor fi spre povară ţie! Dar dacă vei pleca din viaţa aceasta cu bogăţia virtuţilor, bucură-te, căci vei intra în cămara Mirelui ceresc cu sfinţii îngeri!

105. Să nu ne înfricoşăm de moartea care vine fără de veste, fără să ştim în ce stare ne va afla ea pentru ca, altminteri, să nu se întunece cumva gândul nostru, ca să nu slăbească buna şi pioasa noastră dispoziţie şi noi, întorcându-ne spre ceva lumesc, să ne pierdem toată osteneala noastră! Căci Domnul a spus: în ce te voi afla, în aceea te voi judeca.

106.  Noi ne-am unit cu Hristos şi ne-am lepădat de diavolul şi de toate lucrurile lui şi de toată slujirea lui. Dar omul nu poate, cu toată puterea lui, să izbutească în această lucrare şi să se cureţe de toate întinăciunile, de nu se va lepăda de lucrurile lumii şi ale vieţii.

107.  Să nu socoteşti că e un lucru mic să fugi de tot ce este vătămător şi ce poate trezi patimile.

108.  Dacă în ziua Judecăţii vrei să fi îndreptăţită şi să dobândeşti viaţa şi să moşteneşti Împărăţia, nu aduna nimic, buna mea soră, de aici şi de acolo, şi nu cheltui scurtele zile ale liniştii tale: îndepărtează-te de toate legăturile cele văzute, pentru ca să dezlegi cu atât mai uşor legăturile nevăzute ale sufletului tău, leapădă şi alungă orice plăcere trupească şi orice poftă, ca să primeşti mângâierea vieţii duhovniceşti care este nestricăcioasă.

109.  Dacă iubeşti liniştea — adevărata mamă a faptelor bune — care i-a făcut biruitori pe cei din vechime, păstreaz-o în chip curat şi nu îngădui nici cea mai mică zăpăceală în locurile deşarte ale vieţii şi curând vei dobândi ceea ce cauţi în Domnul Dumnezeu.

Stăruie cu răbdare în viaţa liniştită şi râvneşte cu osteneală spre fapte bune şi mântuirea sufletului tău, îndepărtându-te de toate lucrurile. „Căci ce folos va avea omul — zice Domnul — de va dobândi toată lumea, iar sufletul şi-l va pierde ?” Sau: „Ce va da omul în schimb, pentru sufletul său ?” Într-adevăr, nimic.

110. Să nu-ţi zică gândul sau, mai bine zis, să nu-ţşoptească satana, zicând: nu posti, nu priveghea, nu suferi, ca să nu te îmbolnăveşti. Căci cel ce se teme că se va îmbolnăvi cu trupul, buna mea soră, nu va căpăta mila lui Dumnezeu şi nu poate dobândi fapte bune. Iar cine, cu zdrobire de inimă, întotdeauna cade înaintea lui Dumnezeu în toată vremea, pe acela curând îl va mângâia Domnul cu cercetarea Sa. Dar dacă omul nu-şi va dispreţui trupul şi nu va suferi cu inimă bună tot ceea ce, din îngăduinţa lui Dumnezeu, vine asupra lui, atunci niciodată nu va vedea lumina Dumnezeirii.

111.  Mai presus de toate faptele bune este smerenia şi mai pierzătoare decât toate patimile este lăcomia pântecelui şi legătura cu bărbaţii, înfrânarea pântecelui smereşte patimile, iar legătura cu bărbaţii o pogoară pe călugăriţă în fundul iadului.

112.  Lucrează în chilia ta atât cât ai nevoie pentru dobândirea hranei, iar tot restul timpului trebuie să-l petreci în rugăciune şi citire, în ispitirea gândurilor şi în lacrimi, plângând pentru sufletul tău binecuvântat, iar nu pentru că nu ai tot felul de mâncări, căci acest lucru este potrivit numai necredincioşilor. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos zice aşa: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Prin urmare, dacă tu eşti credincioasă roabă a lui Hristos, atunci nu trebuie să aduci în gândul tău nimic din cele de jos şi necurate, ca să petreci cu răbdare într-o bună linişte, în rugăciune şi în înfrânare. Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?”, spune marele Pavel. Nici necazurile, nici chinurile, nici nevoile, nici îngerii.

Vezi, Doamna mea, cum este dragostea lui Hristos ?

113. Osteneala trupească, privegherea, postul, îngenuncherea, citirea dumnezeieştilor Scripturi şi liniştea păstrează curăţia castităţii. Osteneala se întăreşte cu credinţa şi cu frica de moarte, iar fundamentul tuturor acestora este tăcerea, îndepărtarea de la vederea feţelor bărbăteşti şi neîncetata rugăciune a inimii.

114.  Orice virtute dobândită fără trudă nu este trainică, ci este lesne clătinată, asemenea văzduhului.

115.  Dacă vrei să pui un început solid lucrării lui Dumnezeu, fă un legământ cu gândurile tale că nu vei trăi mai mult de trei zile.

Având înainte-ţi o astfel de dispoziţie în inima ta, vei începe bărbăteşte un lucru bun şi niciodată nu vei cădea în trândăvie.

116.  Nu te împuţina cu sufletul şi nu te îndoi când te apuci de lucrurile lui Dumnezeu, ca să nu rămâie osteneala ta nefolositoare şi neroditoare.

117. Dacă din dragoste de Dumnezeu ai primit cu toată inima chipul îngeresc, atunci trebuie cu orice chip să ţii şi rânduiala lui. Iar rânduiala lui o alcătuiesc: lepădarea de tot ce ţine de viaţa aceasta, neagoniseala desăvârşită, dispreţuirea trupului, postul, petrecerea în linişte, ruşinea feţei, paza vederii, scurtimea în cuvinte, curăţirea de pomenirea de rău, să ţii în gândul tău şi în memoria ta că astăzi sau mâine vei muri şi că aproape este acea adevărată viaţa duhovnicească, să te reţii de a umbla în afară de chilie fără o trebuinţă ce nu suferă amânare, să păstrezi întotdeauna liniştea în chilie, să te îndepărtezi de oameni şi de vorbirea cu ei, să dispreţuieşti cinstirile, să suferi bărbăteşte ispitele, să te lepezi de grijile vieţii şi de deşertăciunile lumeşti, să, plângi întotdeauna, zi şi noapte, ceea ce e mai mult decât orice altceva, să-ţi păzeşti castitatea, să te înfrânezi ca să nu mănânci cu lăcomie şi să nu bei vin. Astfel sunt virtuţile monahului, care mărturisesc sinceritatea lepădării lui de lume; îngrijeşte-te şi tu, buna mea Doamnă, de asemenea fapte bune în toată vremea, ziua şi ceasul. Prea Dulcele Iisus Hristos şi Domnul nostru a poruncit ucenicilor Săi să păzească toate câte le~a poruncit lor. N-a spus: păziţi una, două sau trei porunci —- ci toate.

118. Am să-ţi spun un lucru (să nu te îndoieşti şi să nu dispreţuieşti, ca pe ceva de mică importanţă, căci adevărul îţi zic ţie, aşa cum adevăraţi sunt cei ce mi l-au arătat): atâta timp cât nu vei ajunge în liniştea ta la tăcere şi la lacrimi, să nu socoteşti că ai pus un început de viaţă monahală, ci să te consideri încă o mireană. De aceea, cercetează ce te împiedică să sporeşti în aceste fapte bune, înlăturându-le din cale şi aleargă cu râvnă spre ele.

119. Omul care a lăsat cu desăvârşire grija de cele deşarte şi vremelnice şi s-a predat cu totul lui Dumnezeu, o dată cu râvna plină de osârdie pentru fapte bune, curând va dobândi curăţia şi desăvârşirea. De aceea, încredinţându-te faptelor bune, să te lepezi de grija pentru mâncare, îmbrăcăminte şi orice altă trebuinţă trupească şi punându-ţi cu chibzuinţă nădejdea în Domnul, să crezi cu tărie că El are grijă de tine.

120.  Cel ce-şi îngrădeşte gura de la vorbire şi şade în chilia sa, în linişte şi în tăcere cu rugăciunea — vede în fiecare ceas pe Domnul.

121. Cel ce-şi aduce aminte pururea de Dumnezeu în inima sa, alungă pe demoni şi nimiceşte vicleniile lor cele rele.

122. Dumnezeu iubeşte o gură tăcută, dar pe cea mult grăitoare o urăşte, iar diavolul o iubeşte.

123.  Cel ce păzeşte tăcerea este iscusit în toată fapta bună şi este cinstit înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de suflet ajunge fără osteneală în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum, când marea e potolită şi liniştită, delfinul se joacă, tot astfel în tihna inimii, cel ce se linişteşte şi tace se bucură de Domnul.

124.  Cel ce doreşte să-L vadă pe Domnul, trebuie cu orice chip să-şi cureţe inima cu pomenirea numelui Său. Iar pomenirea lui Dumnezeu nu se poate dobândi altfel decât prin tăcere şi.prin linişte şi prin rugăciune. Ceea ce se întâmplă cu peştele care sare din apă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel ce se linişteşte, când. el iese din linişte şi din aducerea aminte de Dumnezeu şi rătăceşte în gândurile despre lume.

125. În măsura în care cel ce se linişteşte se îndepărtează de legătura cu oamenii, în aceeaşi măsură se învredniceşte de bucuria lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Aşa cum peştele piere când este lipsit de apă, tot astfel şi aducerea aminte de Dumnezeu se stinge în inima monahului când el are legături cu oamenii şi vieţuieşte împreună cu ei. Ce nevoie şi ce folos avem noi din vorbirea cu oamenii, al cărei sfârşit este pieirea sufletului ? E mai bine să mănânci iarbă în linişte şi pace, decât mâncăruri alese, cu primejdia de a cădea de la Dumnezeu şi de a nimeri la munci.

126. Fericit este omul care, şezând în chilia sa, îşi aduce aminte pururea de ziua ieşirii sale şi se îndepărtează de toate mângâierile lumii acesteia. Dacă şi tu, buna mea Doamnă, vei face acelaşi lucru, vei primi o răsplată înmiită în ziua Judecăţii. Iar cel legat cu lanţurile grijii lumeşti, cel lipit de lume şi de desfătările ei şi cel ce iubeşte legătura cu oamenii se va căi amarnic în ceasul ispăşirii, dar fără nici un folos. Diavolul a pus stăpânire pe el şi, vai!—căderea lui este fără de nici o scăpare.

127. Cel ce iubeşte liniştea, tăcerea şi rugăciunea, are o mare laudă la Domnul nostru Iisus Hristos! Împărăţia Cerurilor şi viaţa veşnică va fi răsplata lui pentru mica sa osteneală.

128. Cine nu iubeşte pe blândul şi smeritul călugăr, liniştit şi tăcut? Hristos îl încununează în ziua Judecăţii, ca pe un rob răbdător al Său.

129. Când vei urî lumea şi legătura cu oamenii, atunci Domnul nostru Iisus Hristos cu Sfântul Duh Se va sălăşlui în inima ta. Dar dacă vei iubi lumea şi obiceiurile ei, atunci vei fi vrăjmaşa lui Dumnezeu. Acesta nu este cuvântul meu, ci al Apostolului: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume — zice Sfântul Apostol — căci iubirea de lume este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu”. Nimeni nu ne îndepărtează atât de mult de Dumnezeu ca vorbirile lumeşti, râsul şi îndrăzneala, şi în aceasta se află întinsă mreaja duhului de curvie.

Ştiind curata iubire de Dumnezeu a inimii tale, buna mea soră, păstrează-ţi neamul bun al sufletului tău şi treci cu răbdare prin rânduiala liniştii şi rugăciunii, pentru ca să nu se răcească în sufletul tău focul iubirii de Domnul, din pricina legăturii cu oamenii. Crede celor ce-ţi spun; de nu vei asculta de acestea (îţi las ca într-un testament, adică să şezi în chilie, să te linişteşti, să taci şi să te rogi cu o caldă iubire Domnului nostru Iisus Hristos) — atunci vei fi dată diavolilor şi îngerilor lui, adică patimilor necurate şi ruşinoase. Căci cel ce nu rabdă pe Domnul, se predă — chiar nevrând — diavolului, iar cel predat diavolului, este un om vrednic de plâns. Mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut, decât să fie sortit pentru ziua mâniei şi muncii.

130.  Mustră-te întotdeauna pe tine însăţi, buna mea soră şi zi: sărman suflet! Iată, s-a apropiat ceasul despărţirii tale de trup. De ce te mai îndulceşti cu ceea ce nu vei mai vedea în veac ?

Ia aminte la ceea ce te aşteaptă şi cercetează cele făcute de tine; ce şi cum le-ai făcut. Cu cine ai umblat în toate zilele vieţii tale — cu Hristos sau cu vrăjmaşul Lui? Cine a primit osteneala lucrării tale, pe cine ai bucurat în viaţa ta monahală şi cine — din această cauză — te va întâmpina în vremea ieşirii tale ?

131. Viaţa monahală şi toată viaţa de acum este asemenea unei privelişti unde noi ne luptăm cu demonii, în fiecare zi şi în fiecare ceas. Şi uneori ei ne doboară, iar alteori ei sunt doborâţi. Dar dacă noi ne vom păstra într-o bună linişte, tăcere şi rugăciune şi ne vom îngrădi cu o fericită smerenie, atunci — cu harul lui Hristos — ei nu vor avea asupra noastră nici un fel de putere până când noi înşine nu le vom da prilej de a ne stăpâni; ştiind aceasta, chibzuieşte şi cercetează cu grijă, pentru cine te osteneşti. Dacă faci toate lucrurile tale cu Hristos şi pentru Hristos — bucură-te; dar dacă le faci pentru iubirea de lume — te chinuieşti spre pierzarea ta. Vai de bietul tău suflet! În vremea ieşirii, îţi vei aduce aminte de aceste cuvinte ale mele.

132. Spune, de asemenea, sufletului tău: o, suflete ! ce prieteni ai dobândit pentru veacul viitor şi cine te va sprijini sub acoperişul său ? Osteneşte-te şi nu neglija să împlineşti poruncile lui Dumnezeu. Iată securea e la rădăcina pomului! Va trimite Domnul pe îngerul morţii şi vei încerca puterea cuvântului evanghelic: tăiaţi mai repede acest smochin neroditor pentru că în zadar ocupă acest loc.

133. Iubind cu putere această doime: postul şi liniştea, curând vei deveni prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, buna mea soră, ia aminte la această doime.
Aşa cum săturarea pântecelui este începutul tuturor răutăţilor, tot astfel legătura cu oamenii este începutul slăbirii şi aprinderii poftelor de inimă.

Dar calea sfântă a lui Dumnezeu este postul şi liniştea, citirea cea cu luare-aminte şi rugăciunea cea cu trezvie.

Aşadar, ridicând mâinile spre cer, roagă-te cu osârdie, zi şi noapte, alungând de la tine orice atac din partea lenevirii şi a somnului.

134. Postul este paza oricărei fapte bune, începutul şi cununa nevoinţei, păstrătorul frumuseţii ce o are castitatea, tatăl rugăciunii, îndreptătorul tuturor lucrurilor bune şi al tuturor bunătăţilor duhovniceşti.

135. Când începe cineva să postească, atunci se naşte într-însul şi o caldă aplecare spre aducerea aminte de Dumnezeu şi spre rugăciune, căci sufletul celui ce posteşte nu iubeşte să se odihnească zi şi noapte în aşternutul său.

136. Cu cât vei stărui mai mult în postul cu linişte, tot cu atât de multă îmbelşugare se va odihni asupra ta harul lui Dumnezeu şi gândurile vrăjmaşe vor fugi departe de tine.

137.  Nimeni, niciodată, n-a văzut pe cel ce posteşte cu chibzuinţă să fie robit de vreo patimă rea, iar cel ce dispreţuieşte postul este batjocorit de demonul curviei.

138. Stâlpul şi întărirea oricărui bine este postul cu linişte, iar cel ce îl neglijează, pierde orice bine. Postul este. prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam în rai. Înşelat de vrăjmaşul, Adam n-a păzit această poruncă, ci a căzut de la Dumnezeu. Dar dacă din încălcarea poruncii s-a produs cea dintâi neorânduială, prin împlinirea ei, robii lui Dumnezeu din nou vin la frica lui Dumnezeu, adică prin post. Şi Hristos tot aşa Şi-a început arătarea Sa în lume, adică prin post. Căci după botez „Duhul Sfânt L-a dus în pustie, unde a postit 40 de zile”. Şi toţi cei ce ies din lume şi intră în viaţa monahală, pun postul drept începutul şi temelia faptelor bune, imitându-L pe Domnul lor.

139.  Postul este o armă foarte puternică dată oamenilor de Dumnezeu. Dacă Prea Dulcele Hristos şi Dumnezeul nostru a postit, atunci cine, din cei ce doresc să păzească legea lui Hristos, se va lepăda de post ? Ce armă dă o îndrăzneală mai puternică şi mai mare în lupta împotriva duhurilor răutăţii, dacă nu foamea cea din dragoste pentru Dumnezeu ? Cu cât mai mult suferă şi se împovărează trupul, în vremea când omul este asaltat de gânduri rele, cu atât mai mult îl apără Dumnezeu pentru postul curat, pentru liniştea şi rugăciunea lui.

140. Postul cu linişte şi rugăciune este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Cu el, Sfinţii Părinţi I-au plăcut lui Dumnezeu, s-au făcut vase ale Sfântului Duh şi au săvârşit multe minuni. Şi noi, Doamna mea, care am ieşit la război şi mucenicia nevăzută cu demonii, dacă vom birui, ne va încununa Dumnezeu pe fiecare cu cununa sfinţeniei şi slavei, iar dacă vom fi biruiţi, atunci, o, vai de noi!, ne aşteaptă chinurile veşnice! De aceea să ne trezim şi să veghem, să postim şi să priveghem, să ne liniştim şi să cugetăm smerit! Dacă vom face aceasta, atunci Hristos, venind în ziua morţii, ne va îndreptăţi, ne va izbăvi de mai-marii vămilor din văzduh care ne-au scris păcatele şi ne va înfăţişa în patria noastră de altădată, adică în Rai.

141.  Toţi sfinţii şi-au petrecut zilele lor pe pământ în post şi în rugăciuni şi în toată pătimirea cea rea. Dacă sfinţii au plâns şi au postit şi şi-au istovit trupul cu orice rea pătimire, atunci noi, sărmanii, ce vrem ?

142.  Toată mângâierea unui monah se află în linişte şi în plâns. Cel ce are în faţa lui un mort, adică sufletul său omorât de păcate, nu are nevoie de un învăţător care să-l înveţe plânsul de totdeauna. Dar monahul nu poate altfel să-şi petreacă plânsul pentru păcatele sale decât petrecând într-o adâncă linişte. Şi fericit este, buna mea soră, cel ce plânge şi se linişteşte în toate zilele din scurta sa viaţă. Nimeni, de altfel, nu poate simţi un ajutor din partea liniştirii şi lacrimilor, dacă nu se va preda în întregime postului, tăcerii, rugăciunii, privegherii şi oricărei rele pătimiri pentru Domnul. Priveghează dar şi roagă-te şi slăveşte-L pe Domnul, spunând:

Slavă Ţie, Slavă Ţie, Hristoase al meu, Cel ce vrei ca să ne mântuim toţi! Mântuieşte-mă şi pe mine, smerită monahie, dă-mi şi mie puterea; să mă nevoiesc bine împotriva patimilor.

143.  Să alergăm cu bucurie şi cu frică la Prea Dulcele Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi Bunul nostru puitor de nevoinţă, fără să ne temem de demonii care sunt vrăjmaşii noştri. Căci şi ei, de trei ori ticăloşii, se uită în faţa sufletului nostru şi dacă vor observa că ne temem, se înarmează mai tare împotriva noastră. Dar să ne înarmăm împotriva lor, cu tot sufletul; observând că noi suntem gata la orice luptă împotriva lor, se vor înfricoşa singuri şi vor fugi, goniţi de Hristos.

144.  Închină cu osârdie ostenelile tale lui Hristos, buna mea soră, şi El îţi va da mari daruri la bătrâneţe, potrivit cu bogăţia dumnezeieştii Sale slave. Ceea ce s-a adunat în tinereţe, hrăneşte la bătrâneţe şi îi îngăduie mult pe cei ce s-au ostenit. Aşadar să ne ostenim cât mai este vreme, să alergăm mai repede, să ne îndurerăm mai de la inimă. Căci moartea este fără veste şi, peste tot în jurul nostru sunt vrăjmaşi, cu adevărat răi şi vicleni, puternici şi treji, adică demonii.

145. Cine este monahul credincios şi înţelept? Acela care şi-a păstrat nestinsă căldura pe care a avut-o la început şi care s-a străduit, până la sfârşitul vieţii sale, să adauge foc peste foc, râvnă peste râvnă, năzuinţă peste năzuinţă şi osârdie peste osârdie, cei ce întotdeauna a luat aminte la sine şi n-a încetat să-şi ducă cu răbdare povara sa cea grea.

146. Îţi spun ţie, buna mea Doamnă, că acela ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, cel ce doreşte cu adevărat Împărăţia cea viitoare, cel ce este rănit cu adevărat pentru păcatele sale, cel ce este cu adevărat cuprins de frica ieşirii sale, nu mai poate iubi lumea, nici să se îngrijească de viaţa aceasta deşartă, nici de agoniseală şi slavă, nici de prieteni şi rude, nici de fraţi şi surori şi, în general, de nimic clin cele pământeşti, ci — stingând orice iubire de sine, patimile, orice grijă, urând lumea şi însuşi trupul său, golit de toate — va urma fără lenevire pe Hristos, privind numai la El şi primind de la El un ajutor dumnezeiesc.

147. Cel ce a urât lumea, a scăpat de întristare, iar cine iubeşte cele văzute, acolo nu va scăpa de mâhnire, căci cum să nu se întristeze, când se va întâmpla să se lipsească de lucrurile iubite ?

148. Calea cea plină de scârbe ţi-o vor arăta ţie, buna mea Doamnă, strâmtoarea pântecelui, veghea de toată noaptea, apa puţină, liniştea şi tăierea voii. Şi să ştii, buna mea soră, că nimeni nu va intra neîncununat în palatul ceresc, de nu se va lepăda de voia sa cu toată osârdia.

149.  Cel ce crede în visuri, se aseamănă cu acela care aleargă după umbra sa şi vrea s-o prindă.

150.  Când vom începe să credem demonilor în visuri, atunci ei îşi vor bate joc de noi, şi în starea de veghe. Cel ce crede în visuri, este cu totul neiscusit, iar cel ce nu crede în ele, este înţelept.

Povatuirile Duhovnicesti – partea I
Povatuirile Duhovnicesti – partea II
Povatuirile Duhovnicesti – partea III
Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
Povatuirile Duhovnicesti – partea V
Povatuirile Duhovnicesti – partea VI

sursa

Articole asemanatoare:

1. Povatuirile Duhovnicesti – partea I
2. Povatuirile Duhovnicesti – partea II
3. Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
4. Povatuirile Duhovnicesti – partea V
5. Povatuirile Duhovnicesti – partea VI