Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (I)

PREGATIREA PENTRU DUMNEZEIASCA LITURGHIE[1]

Subiectul sinaxei noastre de astazi priveste ceea ce simte cineva când urmeaza sa se pregateasca pentru Dumnezeiasca Liturghie, care se presupune ca este o Liturghie de noapte. Când întelegem mersul, dezvoltarea trairilor de-a lungul pregatirii, putem apoi sa le raportam la noi însine, sa le introducem în propria noastra viata, într-un mod corespunzator caracterului nostru, în chilia noastra si în clima în care traim, rece sau calda, linistita sau zgomotoasa. Trebuie sa cunoastem etapele, pentru ca ne ajuta sa întelegem unde ne gasim.

Pentru ca cineva sa aiba parte cu adevarat de o slujba bisericeasca puternica, trebuie ca acesteia sa-i premearga o noapte puternica. Un om care doarme noaptea nu poate sa mearga sa se închine lui Dumnezeu. Va fi un flescait, ceva fara vlaga, daca o sa-i reuseasca si asta! Va avea loc adunarea Bisericii, va coborî Hristos, va fi trimis dumnezeiescul har, dar tu o sa pleci de acolo gol, asa cum ai venit. Asta pentru ca butoiul poate sa aiba foarte mult vin, dar tu vei lua doar atât cât încape în cupa ta. Daca e mica, o sa iei putin, daca e mare, o sa iei mult. Daca nu încape nimic, pentru ca e plina cu alte lucruri, nu vei scoate nimic din butoiul cu vinul care îmbata inima.

Ceea ce are importanta pentru noi este cum vom pregati un loc capabil sa absoarba mult har dumnezeiesc, un spatiu care a fost prefacut în cale, a devenit o cale dreapta, pentru a se petrece întâlnirea noastra cu Hristos. Deoarece când se pregateste cineva pentru Dumnezeiasca Liturghie, în realitate trebuie sa se pregateasca pentru aceasta întâlnire. Ce ceri, aia gasesti. Daca vrei sa primesti vin, vin o sa ceri si vin o sa ti se dea. Tot asa, ce ceri, aia vei primi atunci când mergi la biserica.

Intram asadar în biserica. Se presupune ca duhul meu e treaz, stie pe cine merge sa ceara. Am simtamântul ca merg sa-L întâlnesc pe Hristos, ceea ce înseamna ca L-am cerut, L-am vrut, L-am dorit. Daca nu L-am dorit ziua si apoi noaptea, acum nu pot sa-L cer.

Este, de exemplu, dupa-amiaza si stau de vorba cu tine. Nu e cu putinta sa sporovaiesc cu tine despre accidentul care a avut loc si din fericire n-a murit nimeni, nu e cu putinta sa ma gândesc la tine si sa nu fie Hristos în mintea mea, sa nu fie inima mea fierbinte, sa nu arda fiinta mea la gândul ca voi liturghisi sau ca voi merge la Liturghie sau ca voi veni în atingere, în unire cu Dumnezeu. Daca nu ma stapâneste aceasta traire, atunci ca un adormit îmi voi petrece noaptea sau dimineata la Liturghie. Ceea ce este sufletul acum, aia va fi si mâine. Este nevoie de harul dumnezeiesc, venit în mod neasteptat, ca sa-mi trezeasca sinele adormit, astfel încât sa pot sa savârsesc o Liturghie fiintiala. Inima mea are, în esenta, propria ei viata si poate sa spuna: “Când va veni ceasul al saptelea, al optulea, al noualea din noapte, ca sa merg la biserica la Sfânta Liturghie!”

Asadar, am aceasta traire si, de vreme ce o am, ziua nu-mi ruineaza noaptea, pentru ca ziua este premisa unei nopti reusite. Noaptea este substratul, solul profund, țărâna, rădăcina zilei. De aici rezulta ca, daca noaptea nu este buna, nu pot reusi nimic ziua. Dar nici daca ziua nu-mi este buna, nu pot avea o noapte buna. Se presupune ca duci o viata grijulie peste zi. Nu te stingheresc nici legaturile cu oamenii, nici munca ta, nici zgomotele, nu te stânjeneste nimic. Este o chestiune ce tine strict de inima ta. Desigur, nu în sensul ca mediul, conditiile nu ajuta, ci în sensul ca aceasta este lucrul fundamental.

Cum ma simt la început, atunci când ma pregatesc în chilie, în semiîntuneric, ca sa Îl întâlnesc pe Dumnezeu? Cum evolueaza trairea pâna când sufletul ajunge în stare sa intre în legatura cu Dumnezeu? Are simtamântul ca se afla într-o calatorie în întuneric, nu în întunericul exterior, ci în propriul sau întuneric. Lumina este Hristos (In. 8, 12). Câta vreme nu-L are pe Hristos, nu vede lumina întru lumina, se afla în întuneric. Sufletul traieste cunoasterea tragica a întunericului, a nestiintei. Ce se va petrece acum, tot asa vor continua lucrurile?

Deocamdata, sufletul se afla în aceasta stare, dar încearca o nadejde. Care? Daca a gustat în alte dati vizita lui Dumnezeu, acea traire îl face sa umble în întuneric, în necunoscut fara sa se teama. Când te-ai dus noaptea la o biserica aflata departe, stii unde sunt bolovani, unde sunt scarile, unde sunt locurile primejdioase, si mergi sigur. Daca n-ai mai fost niciodata, vei înainta pas cu pas, grijuliu. Asa si sufletul, daca a cunoscut mai înainte aceasta stare si L-a gustat dinainte pe Dumnezeu, merge cu nadejdea ca,
la fel ca atunci, si acum Îl va întâlni. Altfel, se multumeste cu nadejdea ca i se va da, pentru ca Dumnezeu a spus: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Aceasta nadejde este lucru mare. Fiindca a spus-o El, înainte ca sa cerem ceva, El ne va da. Nu simt asta, dar o stiu. Prestiinta faptului ca voi veni în legatura, în îmbratisare cu Dumnezeu îmi da puterea ca sa înaintez. Dar calatoresc înca în întuneric. Prin urmare, am simtamântul calatoriei si al izolarii mele în întuneric. Exista o nadejde, o lumina, dar eu ma aflu în acest întuneric dens, închegat.

Acum sufletul înainteaza. Stie doar ca Îl va cauta pe Dumnezeu. Ce-I va spune însa? Cum o sa-L caute? Oricât ar fi citit, lucrurile acestea îi sunt straine. Trebuie ca sufletul tau sa le simta si sa le spuna.

Citesc, de exemplu, un schimb de scrisori de dragoste si acum ma chinui sa-ti scriu ce-mi amintesc din ele. Nu reusesc nici sa scriu, nici sa vorbesc. Daca însa te vad, te cunosc si te iubesc, atunci sa vezi cum sufletul mi le va pune toate pe buze! Atunci pot sa rostesc chiar si cel mai obisnuit cuvânt ca si cum s-ar rosti pentru prima oara în lume si sa mi se para ca sunt cel mai mare poet, fiindca, pur si simplu, am spus cuvântul “te iubesc”. Acelasi lucru se întâmpla si în lupta dusa de suflet. Nu stii ce sa spui, pe cine sa strigi, pentru ca nu Îl vezi! Sa strigi în întuneric? Te temi, stai pe gânduri! Îi vei fi pe plac lui Dumnezeu? Te va auzi? Trebuie sa ai o oarecare raza de lumina, un oarescare înteles, un oarecare semn, care sa-ti spuna ca într-acolo este Dumnezeu dupa care strigi. “Gheronda!” – strigi, pentru ca stii unde e Staretul. Daca nu stii unde este, cum o sa i te adresezi? Oare stim unde este Dumnezeu? Doamne, “unde locuiesti?” (In. 1, 38) — L-au întrebat cândva ucenicii lui Ioan Botezatorul. Iar El le-a raspuns: “Veniti sa vedeti!” S-au dus si au ramas la El si au notat si ora. Dar daca nu stii înseamna ca înca te gasesti în întuneric.

Hristos însa nu poate fi în întuneric. Nu stii ce sa faci si atunci începe lupta, agonia. Unde-I? Esti singur, Dumnezeu ti-e necunoscut. Înfricosat lucru! Nu îndraznesti sa-L ceri, sa-I vorbesti. Simti ca înlauntrul tau se duce o lupta. Sufletul tau începe sa lupte. Acum întâlnesti truda sufletului, care reprezinta un element trait. Este lupta pe care o duce ca sa poata ajunge cândva acolo unde vrea. Se poate sa asude, sa oboseasca. Fiecare om, potrivit cu caracterul sau, traieste în mod diferit aceasta osteneala a sufletului. “Dumnezeul meu!”, striga sufletul. Nu striga rostind cuvintele, ci traindu-le.

Ce traieste sufletul în aceasta a doua etapa? Ce simt în starea în care am ajuns? Mai întâi, faptul ca sunt un exilat. Pentru ca a nu-L avea pe Hristos înseamna a nu fi în patria mea. M-am dus “într-o tara îndepartata” (Lc. 15, 13) si trebuie sa ma întorc. Sunt exilat, asta este o traire foarte importanta! Dar nu stim acest lucru, nu îl întelegem si, de aceea, de cele mai multe ori ne simtim atât de bine acolo unde ne aflam. Prin blocuri, pe santiere, pe drumuri, prin casele de pacatuire gasesti oameni satisfacuti. Fiindca una îl are pe sotul ei, pentru ca cealalta îsi are copilasul ei, pentru ca aceea merge bine cu scoala, nu are nici una simtamântul ca este o exilata si, de aceea, e multumita. Cel exilat, chiar daca ar avea si lapte de pasare[2], îti scrie: “Mai bine în satuletul meu sarac decât în strainataturi.” Asadar, dobândesc cunostinta faptului ca sunt un exilat.

În al doilea rând, mai dobândesc înca o experienta, anume ca sunt neputincios sa-L cer pe Hristos, ca nu sunt în stare sa fac nici cel mai mic lucru pentru a-L gasi. Mai târziu voi întelege ce înseamna cuvintele “prin harul lui Dumnezeu eu sunt” (1 Cor. 15, 10) si ca “ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de sus” (Lc. 1, 78), Dumnezeul nostru, si ca “fara de Mine nu puteti face nimic” (In. 15, 5). Îmi simt neputinta, nu pot sa vorbesc, nu pot sa ma rog, nu pot sa ma adun. Cât sunt de neputincios!

În al treilea rând, simt ca sunt foarte mic, un gunoi. Înaintea marelui Dumnezeu nu am nici macar înaltimea unei furnici. Nimic nu sunt! Sunt o umbra care nu poate nici sa înainteze, nici sa lumineze.

Simtind ce sunt eu, încep sa înteleg ce este El. De ce sunt un exilat? Pentru ca-mi lipseste Dumnezeu. De ce sunt neputincios? Pentru ca Dumnezeu este Cel ce este (Ies. 3, 14). Printr-o antiteza traita încep sa îmi dau seama ca Dumnezeu este mare. Este Cel mare. Tot ce are legatura cu fiinta lui Dumnezeu este de necuprins cu gândul si singurul lucru care poate fi înteles este caracterul lui de neînteles. Pot sa citesc, pot sa fiu informat despre tot ce exista în spatiul exteriorizarii Sale, al lucrarii Sale, despre tot ce este o energie necreata a lui Dumnezeu, dar sufletul meu nu le întelege. Vine însa clipa în care sufletul îsi da seama de lucrarile, de însusirile lui Dumnezeu si atunci descopera faptul ca Dumnezeu este mare. Esti înalta, cea mai înalta dintre colegele tale. De fiecare data esti pusa în primul rând. Îti traiesti propria alura. Dar când te duci la picioarele unei piramide ca sa o privesti si nu-i vezi vârful, o sa întelegi ce înseamna ca tu esti scunda si ea înalta. Întocmai asa se petrece si aici.

Dupa aceea, înteleg ca El este sfânt, adica ceva cu totul diferit de lume, cu desavârsire osebit, absolut, care nu e nimic altceva decât ceea ce este. Este Cel ce este (Ies. 3, 14). Orice altceva este o inexistenta, un lucru conventional. Cum Îl înteleg? Asa cum atunci când ma aflu în întuneric, îmi deschid ochii, dar nu vad nimic, tot asa face si sufletul meu, inima mea. Nu vede nimic, dar simte ce înseamna strigatul: “Dumnezeul meu, unde esti?” (cf. Ps. 41, 4). Unde esti, Dumnezeul meu? Înapoia zidului, în afara manastirii? Trebuie ca Te afli înauntru, dar nu Te vad! Dincolo de stele? Deasupra cerurilor? Dar daca esti pretutindenea, unde esti de fapt? Oriunde m-as duce sa-L vânez, nu dau de El. De ma cobor la iad, este acolo. Dar în iad nu-L vad! Daca ma duc în adâncurile marii (Ps. 138, 7-10), este acolo. Dar nici acum nu-L vad, eu sunt în întuneric. Astfel, din întelesul cuvântului “osebit” extrag întelesul de “sfânt”.

În continuare, pricep întelesul slavei lui Dumnezeu, ca Dumnezeu este plin de slava. Trairea mea, întunericul meu ma fac sa simt ca Dumnezeu este tocmai contrariul a ceea ce sunt eu. Înaintam pe bâjbâite. Înca ne aflam în spatiul propriilor noastre cautari, nu ne gasim în spatiul lui Dumnezeu, înca nu a venit harul. Este spatiul sufletului care se lupta sa-L gaseasca pe Dumnezeu si, înainte de a-L gasi, va întelege ca Dumnezeu este plin de slava.

Când sufletul dobândeste aceasta traire, începe sa intre într-un al treilea stadiu, al pocaintei. Urmariti traseul. Eu sunt cel exilat, cel neputincios, cel mic. El este Cel sfânt, Cel osebit, Cel plin de slava. Asta înseamna ca eu trebuie sa ma schimb. Ma pocaiesc (μετα-νοώ) înseamna “îmi schimb mintea” (vouς) devin un alt om. Acum începe sa fie cultivata înlauntrul meu nevoia de pocainta si, încet-încet, trairea pocaintei.

De îndata ce înteleg gândul ca eu, pipernicitul, eu, nimicul, trebuie sa fac un salt si sa ma aflu în spatiul Dumnezeirii, ca trebuie sa ma schimb, sufletul meu începe din acel ceas sa caute sa gaseasca ce trebuie sa schimbe, începe sa se framânte. Cine sunt eu? Ce mi se întâmpla? Acum descopar, mai întâi, ca sunt pacatos. Descopar cauza fundamentala care ma desparte de Dumnezeu, care m-a exilat, m-a facut mic si dintr-unul “cu putin micsorat fata de îngeri” (Ps. 8, 5), adica asezat aproape de înaltimea Dumnezeirii, am ajuns pamânt, cenusa, vierme al pamântului. Dintrodata m-am trezit “ca un dobitoc” (Ps. 72, 22). Asadar sunt pacatos! Foarte important lucru! Dar acum, în ce fel sa ma pocaiesc? Cum sa ma pregatesc pentru spovedanie? Cum sa spun ca am gresit? Trebuie ca sufletul meu sa tânjeasca dupa aceasta! Când te intereseaza cum sa intri la universitate, ce parere are duhovnicul despre tine, de ce nu te iubeste stareta, de ce o iubeste mai mult pe cealalta, o sa te mai pocaiesti? Daca îti place focul, o sa gasesti vreascurile (Ioil. 2, 5). Ce cauti, aia gasesti. Asadar, descoperi cauza, care este pacatul. Sunt pacatos.

În al doilea rând, descoperi “peretele cel din mijloc al despartiturii” (Ef. 2, 14), acest lucru tragic ce se afla între tine si Dumnezeu. Daca vreti, putem sa numim “peretele cel din mijloc” întuneric sau negura, negura în ce-L priveste pe Dumnezeu, întuneric în ce ne priveste pe noi. Mare lucru este sa simt ca sunt separat, ca exista acest perete, negura, întunericul, diferit de bezna sufletului care se lupta sa-L întâlneasca pe Dumnezeu, asa cum am vazut ca se întâmpla în prima etapa.

În al treilea rând, pentru ca sunt pacatos si pentru ca exista un perete care ne desparte, simt ca sunt strain de El. Ca nu am nici o legatura cu El. Cum sa comunic cu El? De obicei, ne înselam pe noi însine. Deoarece savârsim o rugaciune buna, pentru ca avem o anume evlavie, o oarecare virtute, o înaintare sau pentru ca ne autoamagim cu pseudospovedaniile noastre, ni se pare ca avem si harul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu ne-a cercetat. Iar aceasta cercetare poate sa fie pur si simplu o îndrazneala, o pornire nesupusa a inimii, o nestiinta. Acum însa înteleg ca sunt un strain, ca nu am nici o legatura cu El!

În al patrulea rând, pentru ca sunt strain, sunt lumesc, nu apartin spatiului lui Dumnezeu. Surprind întelesul ideii de om lumesc. Se poate sa fiu staret sau episcop, nu conteaza, conteaza unde traieste inima mea.

Asadar, în cea de-a treia etapa, simt ca sunt pacatos, ca exista peretele din mijloc al despartiturii. Descopar ca sunt strain de Hristos. Dumnezeu este necunoscut, iar eu un strain, un om lumesc. Aceasta descoperire are înlauntrul meu câteva urmari duhovnicesti, pentru ca ne gasim în cursul înaintarii. Începem sa descoperim sinele nostru, vedem ce aluat suntem, deoarece raul pe care îl avem în noi este necunoasterea de sine, necunoasterea propriului suflet.

Gândul la pacatosenia mea aduce cu sine trebuinta schimbarii. Nu vorbim înca despre pocainta, ci despre schimbare. Pocainta este o harisma a Sfântului Duh si mi-o va da Dumnezeu. De exemplu, ai facut ceva si zici: “Vai de mine ce-am facut? Cine mai asculta de Staret?” Asta este parere de rau. Dar când te chem eu si-ti spun: “Ce ai facut, copilasul meu?”, daca tu îti marturisesti greseala si-mi ceri sa te pedepsesc, iar eu nu te pedepsesc si îngadui sa te împartasesti, o sa spui: “Ce bun este Gheronda! Cum sunt eu si cum este el! Uita-te la bunatatea lui Dumnezeu! Sa-l amarasc pe Dumnezeu?” Începe acum pocainta. Altceva este parerea de rau si schimbarea, altceva pocainta. Simtirea pacatoseniei mele îmi produce trebuinta, dorinta de a ma schimba. <<va urma>>

Note:
[1] Cateheza tinuta la Sfanta Chinovie “Bunavestire” din Ormylia, in 16 decembrie 1974;
[2] Expresie populara freceasca prin care se desemneaza imposibilul. (n.tr.)

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Articole asemanatoare:

1. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (II)
2. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (III)
3. Liturghie şi Asceză (I) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
4. Liturghie şi Asceză (II) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
5. CURĂŢIA (I) – este obligatorie si pentru oamenii casatoriti, si pentru cei necasatoriti