Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (II)

Printre altele, trairea prezentei “peretelui din mijloc al despartiturii” ma face sa înteleg ca trebuie sa sparg acest perete. Lovesc cu pumnii, dar zidul este puternic. Lovesc, lovesc — nimic! Din ochi îmi curg siroaie. Acum începe plânsul, dar nu cel care este o harisma a Duhului, ci cel care iese din sufletul meu, din simtamântul ca Dumnezeu este dincolo si eu dincoace.

În continuare, simtamântul ca sunt strain îmi produce trebuinta dorintei puternice si asa se aprinde dorinta arzatoare de a-L cunoaste, de a-L vedea pe Hristos. Spunem ca ne ducem la Liturghie ca sa-L cerem pe Hristos. Dar simtim oare lucrurile pe care acum le spunem? Sa nu spunem ca mergem pentru Hristos, fiindca asta-i o minciuna. Ne înselam pe noi însine, la fel ca în proverbul: “însala-ma ca sa te însel, ca sa ne treaca vremea.” Când înteleg ca sunt strain de Dumnezeu, atunci încep sa-L doresc pe Hristos, asa cum în momentul în care o fata îsi da seama ca i-a plecat iubitul, se zvârcoleste înlauntrul ei, ochii i se înlacrimeaza, iar inima ei îl cauta. I se fac oferte: vine primul, al doilea, al treilea, al patrulea, dar ea îi alunga pe toti, chiar daca sunt buni, bogati, educati, crestini. Înca înainte de a-i cunoaste, inima ei zice “nu”, apartine altuia. Lucrul acesta se potriveste si sufletului care se pocaieste.

Prin urmare, trairea caracterului lumesc, descoperirea faptului ca eu, faimosul crestin, sunt un om lumesc, ma face sa iau hotarârea de a deveni dumnezeiesc. Ma sileste, în opozitie cu cele de dinainte, mai întâi sa iau hotarârea daruirii sinelui meu. Simt ca, de vreme ce eu sunt lumesc si traiesc în lumea mea, iar El este sfânt, trebuie sa ajung si eu ce este El, trebuie sa merg împreuna cu El, trebuie sa ma dau Lui, sa ma predau Lui. Altfel, nu pot sa Ii apartin. Aceasta daruire a fiintei mele este, în cele din urma, o zvârcolire, pentru ca ies pe jumatate nimicit. Asa cum când mergi la cineva cu dorinta de a-i aduce argumentele tale, iar el ti le darâma pe toate, îti dovedeste ca esti un nimic, iar tu te simti epuizat, spui apoi: “Ma predau!” si, chiar daca nu i-o spui, o întelegi si nu poti sa te misti – daca nu te simti asa înaintea lui Dumnezeu, adica incapabil chiar si sa te misti, înseamna ca nu I te-ai predat. De vreme ce exista înlauntrul tau ceva care înca se zbate, se împotriveste, înseamna ca nu poti sa-I spui lui Hristos: “M-am predat!”

Hotarârea de a ma darui, nu daruirea însasi, este ceea ce spune fiul risipitor: Ma voi scula si ma voi întoarce în patria mea si îi voi spune tatalui meu: “Gresit-am la cer si înaintea ta” (Lc. 15, 18). Este hotarârea de a ma întoarce si de a spune: “Dumnezeul meu, de la Tine am pornit, Tu m-ai nascut, pe Tine Te caut si la picioarele Tale cad! Sunt un catelandru caruia i-au fost scosi dintii si nu poate sa faca nimic.” Dar atunci când simt ca am dinti, o sa Musc, prin urmare nu exista nici un fel de predare.

În al doilea rând, hotarârea de a ma preda ma face sa ma hotarasc pentru sfintenie, deoarece ca sa ma predau lui Dumnezeu, trebuie sa ajung asemenea Lui, sfânt, în întelesul unei vieti osebite, nu în întelesul unui loc diferit sau al unui mod diferit. Câti dintre noi au luat hotarârea sa ajunga sfinti? Daca m-as fi hotarât sa ajung sfânt, n-as fi mers sa manânc, as fi mers sa ma rog. N-as fi cautat sa port cutare straie, mi-ar fi ajuns ceea ce am. N-as fi cautat sa ocup cutare loc, pentru ca stiu ca sora mea îl prefera, fie din neputinta, fie din trebuinta. Nu m-as fi dus în camera de la rasarit, ci as fi zis: “Sora mea este bolnava, ia sa merg eu în chilia cu geamul pe nord.” Altfel vede lucrurile mireanul, altfel le vede sfântul. Ne gasim pe un teren omenesc. Înca nu atingem hotarele duhovnicesti. Stam pe pamânt. Suntem jos, foarte jos! N-am ajuns înca nici la prima treapta. Desigur, nici n-o sa ajungem astazi. Suntem departe…

Prin urmare, hotarârea de a ma darui ma face sa iau hotarârea de a ajunge sfânt. Vii la mine, iar eu îti vorbesc cu salbaticie, si îndata te indispui. Asta înseamna ca n-ai luat înca hotarârea de a fi sfânt, altfel mi-ai fi cazut la picioare si mi-ai fi spus: “Te rog, continua tot asa, pentru ca asta ma ajuta la sfintenie.” Dar nici nu ti-a trecut prin minte asa ceva. Chiar si simplul fapt ca inima ta zice “Ia te uita, cum îmi mai vorbeste!” arata independenta ei. Trebuie ca inima sa simta aceste cuvinte, sa le traiasca. Prin cuvântul “inima” nu întelegem, desigur, sentimentul, ci omul launtric.

Hotarârea pentru sfintenie ma face acum sa iau hotarârea îndreptarii. Faptul ca nu sunt sfânt înseamna ca sunt ceea ce ziceam mai înainte, prin urmare trebuie sa ma îndrept acolo unde gresesc si iau deci hotarârea de a ma îndrepta. Adeseori se poate sa ne spovedim, sa ne recunoastem pacatul, dar sa nu luam niciodata hotarârea îndreptarii. Ai luat hotarârea? De îndata te si îndrepti. Este foarte usor. Hristos nu a spus nimic care sa fie greu sau pe care sa nu-l putem face. De ce nu putem face aceasta? Pentru ca nu o vrem.

Când înlauntrul meu are loc aceasta lucrare, descopar ca atâta vreme nu m-am ocupat atât cu mine, cât cu Dumnezeu. Adica ma vad pe mine însumi altfel decât ma stiam înainte. Înainte îl vedeam pe Dumnezeu prin prisma sinelui meu. Acum ma vad pe mine în functie de ceea ce este Dumnezeu si judec cum trebuie sa fiu ca sa ma aseman cu Dumnezeu. Prin urmare, obiectul cautarii sufletului meu, înainte ca el sa-l constientizeze, înainte ca el sa faca ceva, era, prin harul dumnezeiesc, Dumnezeu. Am început sa înteleg ca sufletul meu se îndeletniceste cu Dumnezeu.

Astfel, ajungem la cea de-a patra etapa, la pomenirea lui Dumnezeu. Pomenirea lui Dumnezeu înseamna îndeletnicirea inimii, a mintii, a cugetului, a fiintei mele cu Dumnezeu, care ma uneste cu Sine. Încep sa-L pomenesc pe Dumnezeu, sa înteleg ca acum ma gândesc la Dumnezeu, ca Dumnezeu este sfânt, mare, plin de slava si ca trebuie sa ma schimb, sa ajung sfânt. Vedeti cum ne apropiem încet-încet de Dumnezeu? Prima pomenire a lui Dumnezeu parca vine de departe, înca în bezna, ca un zgomot ce vine din departari, ca un val.

Prima pomenire a lui Dumnezeu, primul contact cu Dumnezeu, este o îndeletnicire cu EL într-un oarecare fel, este o patrundere a sufletului meu, si nu a duhului meu. Duhul, pentru ca Dumnezeu l-a facut vesnic si nemuritor, începe sa prinda curaj ca îi voi da dreptul sa se întoarca în tara lui, de care s-a desfatat, dar pe care a pierdut-o. Sufletul meu începe sa descopere faptul ca Dumnezeu este adevarat si ca pâna acum am trait în minciuna. Credeam ca ma împartasesc, ca liturghisesc sau ca iau parte la Liturghie, dar de fapt nu faceam nimic. Acum însa o sa reusesc asta, a spus-o Dumnezeu. Stiam ca Dumnezeu este adevarat dintr-o cunostinta simpla, pentru ca auzisem despre asta, ne-a spus-o Staretul, am citit despre asta. Acum încep sa o simt cu sufletul si înlauntrul meu patrunde o seninatate. De vreme ce Dumnezeu este adevarat, nu minte — “credincios este Dumnezeu” (1 Cor. 1, 9) – înseamna ca, ce a spus, va face. Astfel, avem o înaintare a trairii.

De vreme ce Dumnezeu este adevarat si credincios, nu se poate decât sa ma apropii de El, sa mi Se descopere. Ne gasim în al cincilea stadiu al trairilor. Încep sa simt ca Dumnezeu este Cel ce Se apropie. Daca, Dumnezeul meu, eu sunt un neputincios, mic, fara vlaga, cufundat în bezna, daca între mine si Tine se afla peretele din mijloc, ce pot sa fac? Nimic! Dar Tu esti credincios. Esti adevarat. Prin urmare, esti Cel ce Se apropie. “Împaratia cerurilor este aproape” (Lc. 21, 31). Înseamna ca împaratia cerurilor se apropie, ca eu nu pot sa merg în împaratia cerurilor, ci ca ea trebuie sa vina catre mine. Începem sa întelegem ce spune Sfânta Scriptura, pe care o citim din anii copilariei noastre si nu pricepeam ce vrea sa spuna.

“Împaratia cerurilor este aproape.” “Aproape” înseamna “lânga”. Asa cum atunci când zicem “omul este aproape”, întelegem ca era la oras, iar acum se întoarce, vine, tot asa si împaratia cerurilor s-a desprins de cer si vine catre mine, se apropie de mine. Daca Hristos Se apropie, inima mea lucreaza, se încalzeste. Ca si cum aș fi relativ aproape de tine, desi înca departe, însa vin. Trebuia sa vina cineva, dar n-a venit, pentru ca l-a împiedicat furtuna, asa ca va veni mâine. Si chiar daca ti se va spune ca nu va veni, inima ta îti sopteste ca asa ceva nu este cu putinta, va veni.

Nadejdea care ia nastere capata un gust dulce, care este pregustarea fericirii ce o voi dobândi la aratarea lui Hristos. Împaratia este aproape, se apropie. Eu sunt deja mai aproape de Dumnezeu, nu aproape. Altceva este aproape, si altceva mai aproape. Trebuie sa cunoastem elementele care ne ajuta sa întelegem în ce punct ne aflam.

Când simt ca sunt mai aproape de Dumnezeu, descopar faptul ca Dumnezeu, Cel aflat atât de departe, Cel dinapoia catapetesmei, este Dumnezeul meu, este capul Bisericii, este capul meu, iar eu si toti ceilalti suntem un singur trup (Ef. 4, 4). Descopar comuniunea Bisericii. Sunt mai aproape. Singur? Nu, cu întreaga Biserica. Sunt mai aproape, pentru ca iert, pentru ca iubesc, pentru ca tot ce fac, fac în Biserica, “împreuna cu toti sfintii” (Ef. 3, 18), si nu de unul singur. Pentru ca, pâna la urma, ce sunt? Un gunoi, un vierme al pamântului si, în cele din urma, voi ajunge mâncare viermilor. Asadar, încep sa simt, sa traiesc comuniunea Bisericii. Nu sa citesc, nu sa vorbesc despre ea, ci sa traiesc faptul ca eu sunt un madular al tau, al Arhanghelului Gavriil, al Sfântului Andrei, al Arhanghelului Mihail, care a facut minunea din Colose, al tuturor sfintilor. Atunci înteleg de îndata ca acesti sfinti sunt aici, cu mine. Înca nu-i vad, nu-i aud. Dar stiu ca sunt cu mine. Am patruns în spatiul sfintilor, dar prin dorinta, prin dispozitie launtrica.

Constientizând acum întelesul comuniunii Bisericii, începe sa încolteasca înlauntrul meu si, încet-încet, sa sporeasca prima iubire omeneasca în Biserica. încep sa-i iubesc pe toti si pe toate. Te iubesc si nici nu-mi aduc aminte ca ieri m-ai înjurat, ca nu mi-ai dat ce ti-am cerut, ca m-ai acuzat, ca esti rautacioasa. Nu-mi amintesc nimic. Îmi vine sa ma ridic ca sa te îmbratisez, sa te sarut. Se poate ca tu sa fii de cinci zile în chilie la tine, sa nu te fi vazut, dar eu nici nu am simtit asta si nici nu m-am gândit la lipsa ta. Prezenta ta era vie pentru mine. De câti îmi amintesc astfel! Cum îmi amintesc de ei! Cum se descurca si se curata mintea? Nu iubesc numai oamenii, ci si viermisorul pe care-l ocolesc ca sa nu-l calc, pasarica înghetata pe care o încalzesc ca sa poata, sarmana, sa zboare iarasi si sa nu ramâna pe drumuri, furnica de lânga mine. Dobândesc o anumita sensibilitate. Stiti unde se afla omul care nu a dobândit iubirea? În urma tuturor acestor stadii! În al doilea? În primul? Înainte de primul? Nu stiu. Din elementele despre care vorbim poate oricine sa-si dea seama unde se afla.

Oricum, în aceasta etapa începem sa descoperim prima iubire omeneasca în Biserica. Nu vorbim despre iubirea trupeasca, de mama sau de tata, asta este alta iubire. Te iubesc pentru ca esti copilul meu. Pot sa nu-l iubesc pe copilul pe care l-am nascut? Sau te iubesc pentru ca mi-ai spus oful tau. Sau sunt calugarita si-mi iubesc Stareta. E anormal sa n-o iubesc. Ceva se întâmpla în inima, exista o oarecare strâmtorare, un anumit geamat. E nevoie de o interventie medicala. Nu vorbim însa despre starile bolnave, ci despre iubirea fireasca în Biserica, care este universala. Este “pentru toti oamenii” (cf. 1 Cor. 9, 19-22), dupa cum zice Apostolul Pavel. Inima lui Pavel era un ocean nehotarnicit, care cuprindea întreaga lume si pe atâtia altii, dupa cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur.

Când iubesti pe cineva, îl simti viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubeste, iar singurătatea se face si mai mare atunci când vreau să fiu iubit de ceilalti. Oricare om, fie împarat, fie cersetor, veti vedea ca, de îndata ce va vrea sa-l iubeasca altii, va simti însingurare, îndata ce începe sa iubeasca, nu cu iubirea omeneasca, ci cu cea în Biserica, începe însingurarea sa se risipeasca si descopera ca Biserica întreaga, cu totii sunt cu el.

Puteti observa acum ca o traire o aduce pe cealalta. Trairea faptului ca sunt mai aproape de Dumnezeu ma conduce la cunostinta si la trebuinta de a dobândi înstrainarea. Alt lucru este faptul ca eram un strain, si altceva este înstrainarea. Faptul ca eram un strain reprezenta trairea experimentala a însingurarii mele, a ramânerii mele în lume, departe de Hristos. Înstrainarea însa este un salt al inimii pentru a iesi din toate acestea, afara din mine însumi si din lume, ca sa ma apropii de Hristos. Aceasta intentie, aceasta pofta, este ceva care ma conduce la Hristos, îmi produce dorinta puternica, trebuinta, cautarea înstrainarii.

În continuare, dragostea mea fata de oameni, întoarcerea eului meu catre ceilalti, ma face sa dobândesc uitarea de sine. Faptul ca am hotarât sa ma predau este un lucru diferit de cel ca înca îmi apartin. Încep deci sa înteleg ca trebuie sa îmi uit sinele, sa îl las deoparte, sa nu-mi pese de el. Simtamântul comuniunii Bisericii ma face sa înteleg acum prin traire ce înseamna ca sunt madular al lui Hristos: nu sunt un individ, ci o persoana, în sensul ca Hristos este capul. Descopar ce înseamna madular al lui Hristos, descopar locul meu în Trupul lui Hristos în mod corespunzator smereniei pe care o am.  <<va urma>>

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Articole asemanatoare:

1. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (III)
2. Pregătire pentru dumnezeiasca Liturghie (I)
3. Liturghie şi Asceză (I) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
4. Liturghie şi Asceză (II) – Pregătirea noastră pentru marele praznic al Naşterii Domnului
5. CURĂŢIA (II) – este obligatorie si pentru oamenii casatoriti, si pentru cei necasatoriti