Prezenţa noastră în biserică

Prezenţa noastră în biserică [1]

În aceste două zile în care am trăit împreună cu voi, am înţeles si am simtit câtă cucernicie au inimile voastre, cât de mult îl căutaţi pe Domnul, cum cereţi, până şi în cele mai grele clipe ale vieţii voastre, un semn de la El, un prilej de pocăinţă şi spovedanie! Acum, când plec, aş vrea să spunem două-trei cuvinte despre Sfântul pe care-l prăznuim azi.

Sfântul Sfinţitul Mucenic Iacov este una dintre perso­nalităţile Bisericii primare. Sfântul Iacov, fratele Domnului, nu a fost numai rudă după trup cu Hristos, dar a şi absorbit în profunzime duhul Lui. Era atât de drept, încât i-au dat supranumele de “drept”, ca o caracteristică a vieţii sale.

Potrivit tradiţiei Bisericii, este cel care a alcătuit prima Liturghie, primul text de la care s-au dezvoltat apoi celelalte Dumnezeieşti Liturghii. Nu putem şti cu precizie care a fost dezvoltarea Liturghiei, dar chiar şi numai această tradi ţie dovedeşte că sfântul de azi iubea slujba şi căuta Dumne zeiasca Liturghie. El este acela care a trasat o anumită linie în Biserică, mai ales în Biserica apostolică din Ierusalim. Această traditie s-a transmis si la celelalte Biserici.

Dumnezeiasca Liturghie este, într-adevăr, un dar al Sfântului Duh făcut nouă oamenilor. Este o mistagogie a Duhului, un mod prin care Dumnezeu şi toate lucrurile cereşti se descoperă. În Liturghie nu există nimic care să nu fie descoperitor al Dumnezeirii şi al lucrării Sfintei Treimi.

Deoarece stim si credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, de aceea şi biserica, mai ales când liturghisim, o vedem ca pe casa noastră. Intrăm, ieşim, ne bucurăm, ne facem cruce, aprindem lumânări, poate că şi spunem ceva, dar se vede că ortodoxul simte că biserica este casa lui. Biserica e propria noastră casă, iar această adunare de slujbă este adevărata noastră familie, nu numai cei unu, doi, trei copii ai noştri, sau oricâţi am avea, formează familia noastră. Suntem noi toti si toti cei care se învârt la dreapta si la stânga şi care poate că încă nu s-au gândit la Dumnezeu ori n-au îndrăznit încă să mărturisească faptul că înlăuntrul lor suspină, şi încearcă astfel să deschidă cerul ca să le răspundă Dumnezeu, dar ezită şi le e ruşine. Liturghia este familia noastră, adunarea noastră, casa noastră. Asta pentru că la un loc cu noi şi cu cei care nu sunt de faţă, şi cu păcătoşii, şi cu cei răi, şi cu cei morţi, se află şi cei care astăzi se găsesc în iad, dar care s-ar putea să-şi amintească ceva despre Dumnezeu. Rugăciunile Bisericii, parastasele, Dumnezeieştile Liturghii cine ştie pe câţi dintre ei îi vor ajuta şi îi vor ridica chiar şi din iad, îi vor scoate chiar şi din gheenă. Aceasta este casa noastră. O casă atât de mare avem noi, credincioşii!

Intrăm, aşadar, în biserică, în casa noastră, şi ne bucurăm cu adevărat. Acesta este cel mai mare privilegiu pe care-l poate avea un creştin. Aici trăim harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră, roadele lucrării de răscumpărare a Dumnezeului nostru, a marelui Arhiereu. Aici, în biserică, putem să simţim cuvintele Apostolului: “Hristos a intrat prin însuşi Sângele Său, o dată pentru totdeauna, în Sfânta Sfintelor, si a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12). Hristos trăieşte pentru noi, proroceşte şi îşi ridică mâinile la cerescul Părinte. O dată Şi-a vărsat sângele, o dată a intrat în Sfânta Sfintelor şi, din acea zi, nu încetează să-i îndemne pe sfinţi să mijlocească si ei – îndeosebi Maica Lui, Prea Sfânta noastră – la cerescul Părinte pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieţii noastre. O singură dată a intrat în cer, şi rămâne pentru totdeauna, fără să părăsească tronul pe care S-a aşezat de-a dreapta Tatălui ceresc (Evr. 10, 12). Aceasta înseamnă că, atunci când intrăm în biserică pen­tru a participa la Dumnezeiasca Liturghie, nu săvârşim o faptă întâmplătoare. Nu e ceva despre care poţi să spui: “N-are importanţă, o să vin şi mâine şi poimâine.” Este o faptă singulară. Mergem la Cel pe care L-am iubit, la Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, la Hristos.

Dar unde este Hristos? Este şi aici, şi pretutindeni. Dar, în mod principal, Hristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, este de-a dreapta Tatălui ceresc, în Sfânta Sfinte lor. Prin urmare, să nu credeţi că atunci când intrăm în biserică, intrăm, ieşim, iarăşi intrăm. Nu. Ci ne suim si intrăm în Sfânta Sfintelor, în ceruri. Asa cum deschidem uşile împărăteşti şi iese Hristos, Sfântul Potir, tot aşa deschidem uşa cerurilor şi intrăm noi, păcătoşii! De vreme ce venim la Liturghie, noi, păcătoşii, ne suim în Ierusalimul cel de sus. Dati-vă seama ce măreţie trăiesc sufletele noastre! Stăm şi noi de-a dreapta Tatălui şi luăm cinste din cinstea Hristosului nostru şi din cinstitul Trup al Domnului si Dumnezeului nostru.

Prin urmare, când intrăm în biserică, străbatem distanţa dintre pământ şi cer. Depăşim stelele, lăsăm în urmă pe îngeri şi ne suim acolo unde se află Preasfânta Treime. Aceasta este taina Bisericii noastre. Vedem pâinea şi vi­nul, dar cine dintre noi nu crede că acestea sunt Hristos? Mirosim pâine şi vin, dar cine dintre noi nu crede că este Trupul şi Sângele lui Hristos?

Aceeaşi taină se petrece şi aici. Cu ochii trupeşti ve dem că ne găsim înaintea acestor icoane, sub polieleu, un candelabru lângă celălalt. Greşit! Este o taină. Nu suntem aici, suntem acolo, sus, împreună cu cetele sfinţilor, cu cetele îngerilor, împreună cu serafimii cei cu şase aripi, care aleargă atât de repede ca să ne înveţe, iar noi alergăm zi şi noapte la Hristos împreună cu heruvimii cei cu ochi mulţi, pentru ca şi ochii noştri să se obişnuiască să-L descopere pe Hristos. Asta înseamnă taina Bisericii noastre!

Ca s-o înţelegem mai bine, să zicem că vrem să facem o călătorie pentru a ne sui pe cel mai înalt munte. Ce facem atunci? Ne luăm provizii, mâncare, încălţăminte, toiege şi tot ce mai trebuie pentru călătorie, ne verificăm sănătatea şi ne pregătim. Şi, pe când ne pregătim, vedem dintr-odată că ne aflăm sus, pe pisc. Aşa ceva se petrece. Adică, în timp ce ne pregătim inimile ca să mergem cândva în cer, deja, în realitate, ne aflăm în înălţimile cereşti în clipa în care ne gândim şi intrăm în biserică. Ne pregătim de război ca să-l învingem pe demon şi păcatul şi, în timp ce vedem că păcatul are încă putere în trupul nostru, în sufletul nostru, în inima noastră, intrând în biserică, acest trup stă de-a dreapta Tatălui, iar Hristos ne arată Părintelui ceresc. Această taină se descoperă de atâtea ori în biserică. Ce am făcut, dragii mei, mai înainte, atunci când am săvârsit Intrarea cea mică? Înaintea Vohodului celui mic înălţăm la Dumnezeu o rugăciune şi-L rugăm pe Domnul să ne învrednicească să însoţim si noi Sfânta Evanghelie împreună cu îngerii: “Stăpâne, Doamne, (…) fa ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţi lor îngeri.” Aşa se şi întâmplă cu adevărat. Nu noi facem Vohodul, îl fac îngerii pe care i-a trimis Dumnezeu. De aceea, toţi îngerii se numesc duhuri slujitoare (Evr. 1, 14), fiindcă vin să ne slujească, tot aşa cum ne slujesc copiii de altar, care ţin înaintea noastră sfeşnicele sau ne aprind cădelniţa. Asta este lucrarea îngerilor. Pe toate ni le pregătesc, astfel încât, într-o bună zi, ospăţul mântuirii noastre să fie gata. Când va fi gătit? Uneori gospodina pregăteşte masa repede, alteori întârzie. Tot aşa face şi aristocratul Hristos, conducătorul cerului şi al pământului. Uneori ne pregăteşte ospăţul mântuirii repede, alteori încet. Ne slujeşte cu îngerii. Îngerii merg înainte, ne deschid calea, şi intrăm şi luăm cădelniţa ca să-i sfinţim[2], pentru că ne slujesc, apoi să-i sfinţim pe sfinţi şi tot ce se află în biserică.

Va amintiţi că Sfântul Spiridon, odată, pe când liturghisea şi a zis “Pace tuturor!”, i-au răspuns îngerii: “Şi duhului tău!” Părinţii Bisericii aveau întotdeauna astfel de descoperiri şi vedenii, care continuă să aibă loc până astăzi. Tot aşa, Sfântul Serghie Rusul avea întotdeauna în vremea Dumnezeieştii Liturghii un înger care stătea alături de el. Într-o zi, pe când liturghisea, cei doi ucenici ai săi văd că nu erau numai ei trei în biserică, ci patru. Se uitau şi s-au pierdut cu firea. Cine era al patrulea? Îl vedeau pentru prima oară şi au zis: “Suntem patru, cum asta?” Iar Sfântul le răspunse: “O să vă explic mai târziu. Este Sfântul înger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. Vine de fiecare dată şi mă slujeşte.”

Asta este măreţia noastră! Asta ne descoperă Sfântul Iacov în Liturghia lui! De aceea ea începe cu Vohodul cel mic[3]. Cum intra în biserică, zicea “Pace tuturor!”, se săvârşea Vohodul cel mic, iar apoi cel mare. Când urmează să se săvârşească Vohodul cel mare, preotul îşi înalţă ochii la cer şi coboară cele cereşti pe pământ. Porunceşte heruvimilor, serafimilor, Sfintei Treimi, pentru că Dumnezeu îi dă preotului stăpânirea să aibă drepturile lui Iisus Hristos. Tot ce face Hristos, transmite preoţilor, pentru că El este prezent în mod nevăzut. Iar preotul înaintea Sfântului Jertfelnic este un împărat, care nu conduce oameni, ci, înainte de toate, cetele sfinţilor şi ale îngerilor. Noi, de atâtea ori, obosim şi suntem strâmtorăți. Sfinţii şi îngerii însă nu spun niciodată “nu” preotului lui Dumnezeu, mai cu seamă la Liturghie.

Aşadar, dragii mei, aceasta este măreţia pe care Sfântul Iacov ne-o descoperă astăzi. Liturghia noastră este un astfel de mare dar. Nimeni nu este vrednic de aceste măreţii. Nimeni nu poate să facă ceva fară Dumnezeu. Dumnezeu le înfăptuieşte şi ni le pune în mâinile şi în inimile noastre.

Poruncim sfinţilor si sfinţii vin. Pe cine iubeşti? Pe cel care te vizitează. Pe cine ai chemat, acesta vine la tine şi, de aceea, spunem: “Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeul nostru, că ai coborât la noi cetele îngerilor şi ne-ai suit la cer!” Ne învrednicim să stăm înaintea Părintelui ceresc! Ce fericire! Ce mulţumire!

Dar să se gândească fiecare: Cât de mare, cât de bogat, cât de înalt mă face Dumnezeu pe mine, păcătosul! “O, ticălosul de mine, că m-am străpuns la inimă” (Is. 6, 5), Dumnezeu a coborât asupră-mi şi mă tem să nu mor, a zis Isaia. Aşa trebuie să spunem şi noi când intrăm în biserică. Să ne temem şi să ne bucurăm. Să tremurăm, dar şi să salte inimile noastre, pentru că Îl îmbrăţişăm pe Dumnezeu şi ne îmbrăţişează si El.

Am venit deci în biserică la Liturghie. Nu vă neliniştiţi. Înaintea noastră e prezent Dumnezeu! Oriunde ne-am întoarce privirea, Dumnezeu e înaintea noastră. Dacă nu-L vedem nu înseamnă că nu este, ci pur şi simplu că ochii noştri nu s-au obişnuit să-L vadă pe Dumnezeu.

La sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, Biserica noastră înalţă cântare: “Văzut-am lumina cea adevărată.” Au văzut-o inimile noastre, am simtit-o adânc în viata noastră. Dacă îngerii spuneau despre Maica Domnului, pe când ea se înălţa la cer, “Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre” (Ps. 23, 7), mai-mari ai oştirilor cereşti, îngeri şi arhangheli, deschideţi porţile, ca să intre împărăteasa, cu cât mai mult vom înălţa şi noi glasul pentru împăratul Hristos către îngeri şi sfinţi, care ne umplu, ne văd, ne iubesc, ne apără: îngeri, arhangheli, “ridicaţi porţile şi va intra împăratul slavei”!

Să-L vedem cu ochii minţii pe Împăratul, pentru care noi, păcătoşii, am deschis calea, şi să zicem împreună cu Psalmistul: “Veniţi să ne închinăm şi să cădem şi să plângem înaintea Domnului (…), că El este Dumnezeul nostru” (Ps. 94, 6-7). Să deschidem adâncimile inimii noastre înaintea Domnului, Care este de faţă, şi în fiecare zi să înaintăm tot mai mult, încât si putem să le descoperim pe toate cele făcute de Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru, pentru noi.

Note:
[1] Predică rostită în biserica “Maicii Domnului” din Lemesos, Cipru, duminică, 23 octombrie 1988.
[2] În limbajul popular bisericesc al ciprioţilor, “a sfinţi” pe cineva în seamnă “a-l tămâia”.
[3] În bisericile cu slujire în limba greacă, în ziua de 23 octombrie se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iacov, prăznuit în acea zi, Liturghie care începe cu Vohodul cel mic. (n.tr.)

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Articole asemanatoare:

1. Folosul duhovnicesc obținut prin participarea noastră la Sfânta Liturghie
2. Despre post… sa-si fi pierdut oare postul în vremea noastra valoarea lui spirituala si puterea lui înnoitoare de suflet?
3. Biserica, Trupul lui Hristos (I)
4. Biserica, Trupul lui Hristos (II)
5. Învățătura Sfinților Părinți despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică