Viata duhovniceasca – Smeritu-m-am şi m-am mântuit!

“Smerita cugetare însemnează că eşti aproape de Dumnezeu, iar egoismul că eşti aproape de Satana, adică îl asculţi pe Satana.”

Ce înseamnă, Părinte Dionisie, smerita cugetare? Adică ce trebuie să facem efectiv pentru a îndepărta patimile?

Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. “Eu sunt mai păcătos ca orişicare!”

Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. “Eu sunt mai păcătos ca dânsul!”, asta înseamnă smerita cugetare. Şi, dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: “Ei, nu sunt ca acela!”, te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: “Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.”

Smerita cugetare însemnează că eşti aproape de Dumnezeu, iar egoismul că eşti aproape de Satana, adică îl asculţi pe Satana. Orice-ţi spune gândul cel rău în minte tu-l socoteşti că-i bun, fiindcă eşti departe de Dumnezeu şi asculţi gândul cel rău, adică egoismul. “Cum zic eu e bine”, asta-i egoismul, “cum zic eu, nu cum spune celălalt!”

Egoismul e de la vrăjmaşul, că de aceea vrăjmaşul se luptă zi şi noapte cu toată omenirea, ca să instaleze în mintea şi în inima omului egoismul. El ştie la precizie că nu poate omul care-i mândru să treacă de vămile văzduhului şi să ajungă la Dumnezeu. Că însuşi Domnul zice: “Nu va locui în mijlocul casei Mele tot cel ce are mândrie”. S-a terminat. Hotărât de la Dumnezeu. Nu poţi să ajungi să locuieşti în casa lui Dumnezeu, în raiul desfătării lui Dumnezeu, dacă ai mândrie. O spus Dumnezeu, ne-o spus dinainte.

Acuma, nu poţi să te îndreptezi, că “n-am ştiut!” Uite, Sfintele Cărţi spun că nu poţi să locuieşti în raiul desfătării dacă ai mândrie. De aceea vrăjmaşul ştie chestiunea asta şi cu asta ne vânează pe noi şi ne biruieşte – cu egoismul, că “eu sunt mai bun” şi n-ascult. Când se instalează în mintea şi în inima omului egoismul, orice ţi-ar spune altul tu nu asculţi. Că tu zici: “Ce zic, ce ştiu eu, aceea-i bun”. Şi aceea-i primejdia. (Convorbire cu studenţi ASCOR, august 1999)

“Dumnezeu dragoste este”. Vezi? Dacă vrei să fii aproape de Dumnezeu, să ai dragoste, dragoste faţă de toată firea omenească. Dragoste nu numai faţă de acela care te iubeşte şi te îmbrăţişează şi te sărută şi-ţi spune fel de fel de cuvinte frumoase…

Cum scrie Sfânta Evanghelie: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, n-aţi făcut nimica. Să iubiţi pe cei care vă urăsc”. Că tot acolo zice aşa: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi toată vârtutea ta şi pe aproapele tău ca însuţi pe tine.”

Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.

Da’ de-acuma, dacă ai dragoste şi ai smerita cugetare, nu mai pot patimile celelalte, care-s mai rele, să te răstoarne, nu mai poţi să le asculţi, adică să le practici. Te opreşti, că “de ce să fac rău omului acestuia?” Şi proverbul zice: “Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. (august 1999)

Asta-i viaţa fiecărui creştin care vrea să capete Împărăţia Cerurilor – pocăinţa! Şi ce este pocăinţa? Dacă ai făcut păcate, să te pocăieşti, iar dacă n-ai făcut, cu toate că n-ai făcut să te socoteşti păcătos, că, dacă nu te socoteşti păcătos, cazi din cele ale lui Dumnezeu.

Orice ai face, să spui aşa: “Mi-a ajutat Dumnezeu de am făcut”, “vrea Dumnezeu şi uite, vorbim noi amândoi acuma”, “harul lui Dumnezeu ne ţine, că, dacă s-ar îndepărta harul Sfântului Duh, nu s-ar întâmpla lucrul ăsta.”

De aceea, totdeauna să ne smerim. “Smeri-tu-m-am şi m-am mântuit”. Smerenia asta are o mare importanţă. Nu poţi să te smereşti dacă în sufletul şi în inima ta nu ai înrădăcinat părerea că eşti mai păcătos decât alţii. Dacă ai zis “eh, sunt păcătos, dar nu-s ca acela”, tot atuncea ai căzut.

Chiar să-l vezi pe celălalt făcând o fărădelege, tu să socoteşti că eşti mai rău ca el. Nu numai că aşa trebuie… Nu! Să fie în sufletul şi în inima ta aşa, o convingere: “El greşeşte, dar la noapte s-o pocăi, şi el e înaintea lui Dumnezeu. Eu n-am păcătuit aistea, dar am păcătuit în alt mod, cu gândul, cu cugetul”, că nu poate omul să nu fie vinovat înaintea lui Dumnezeu, fie şi numai cu gândul, cu mintea. Şi atuncea ai câştigat, ai reuşit. (15-09-1999)

Ca să fii pe piatra nădejdii, totdeauna să spui: “Cum o fi de la Dumnezeu, dar eu am nădejdea să mă ierte”. Nu pentru că am zis “Tatăl nostru” m-o iertat Dumnezeu; s-a terminat, punct. Nu! Noi ne facem datoria cu smerita cugetare. Doar scrie destul de clar: “Când aţi îndeplinit toate, tot ce este scris, toată Legea şi Proorocii, ziceţi că netrebnic rob sunt eu”.

De exemplu, eşti argat la cineva – să zicem aşa – şi ţi-o hotărât domnul acela: “Fă cutare, aşa şi cutare”, şi tu ai făcut; acuma poţi să te mândreşti că ai făcut? Tu eşti rob, ce ţi-o zis acela ai făcut, dar nu poţi să zici: “Am făcut, de-acuma sunt aproape de Dumnezeu”. Nu!

Bine, dacă ai făcut cu mulţumire, domnul cela rămâne mulţumit, da’ tu tot rob eşti, adică tot ce ţi se va porunci trebuie să faci. Nu că, dacă am făcut cutare, de-acuma eu sunt sus. Că zici: “Ca rob, ce mi s-a poruncit am făcut”. Nu poţi ca să te înalţi. Totul este să putem căpăta smerita cugetare, asta-i. Eh, nădejdea la Bunul Dumnezeu. (25-08-2000)

Părinte, ştiinţa asta de carte e o piedică mai mare pentru a obţine smerenia şi chiar în calea credinţei? Sunt foarte puţini intelectuali care sunt de partea Bisericii, în diverse probleme.

Vedeţi? Intelectualii sunt oameni sporiţi în înţelepciunea lumii acesteia, dar vezi că, dacă judecăm ceea ce spune Biserica, numai Biserica, numai Dumnezeu n-are greşeală. “Înţelepciunea lumii acesteia”, spune destul de clar Sfânta Carte, “nebunie este înaintea lui Dumnezeu”(2), fiindcă nu se întrebuinţează înţelepciunea lumii acesteia spre slava lui Dumnezeu. Se întrebuinţează spre slava omenirii, dar “omenirea în cel rău zace”(3).

Numai când înţelepciunea lumii acesteia o întrebuinţezi după hotărârea Mântuitorului, după hotărârea Bisericii, atuncea e bună. Da’ cei mai mulţi, după ce studiază mulţi ani, de-acuma din cauza egoismului încep a deveni atei. “Ce Dumnezeu? Ce cutare? Nu este. Noi am făcut! Noi, cutare.” Eh!… Şi mai cu seamă acuma, că s-o făcut atâtea înlesniri în tot pământul, felurite de feluri de feluri, de-acuma foarte uşor e să te depărtezi de Dumnezeu ca şi cum n-ar exista. Vezi? Trebuie băgare de seamă. Dar să cerem ajutorul Domnului! Omu-i om. Omul se pleacă spre cele rele din tinereţile lui. (2001)

Sfinţii care mai sunt şi astăzi totdeauna se smeresc, fiindcă numai cu smerenia poţi să capeţi sfinţenia lui Dumnezeu. Vezi? “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. Altfel, sub nici un motiv nu poţi.

Da’ vezi, diavolul ştie lucrul ăsta şi se osârduieşte cu toată puterea ca în fiecare dintre noi să sădească sămânţa faptelor celor rele, adică egoismul, înălţarea minţii: “Aşa e, eu sunt aşa, dar nu sunt ca acela, că-s mai bun!” Aceea e primejdia cea mai mare care te împiedică să mergi înaintea bunătăţii lui Dumnezeu. Că pe calea pe care ne ducem, unde se duce tot omul, trebuie să treci pe la vămile văzduhului, dar prin vămile văzduhului, dacă ai patima asta, sub nici un motiv nu poţi trece. Vedeţi?

Părinte, spuneaţi de înălţarea minţii. De ce spuneţi aşa? Sfinţii Părinţi vorbesc de ţinerea minţii în inimă sau înspre inimă, a o coborî. Cum să vedem lucrul ăsta?

Alta e înălţarea minţii de care-ţi spun eu şi alta e ceea ce spuneţi dumneavoastră. Vasăzică, înălţarea minţii, adică mândria, aceea e despre care vorbesc eu, că te gândeşti că nu eşti ca celălalt, şi ca celălalt, şi ca altul, că eşti mai bun. Şi, dacă te-ai socotit aşa, tot atuncea te-ai dus drept în fundul răutăţii.

Trebuie să cugeti aşa: “Sunt mai rău decât toţi care-s împrejurul meu. Ăştia care sunt împrejurul meu sunt oameni sfinţi, dar mă rog lui Dumnezeu să-mi facă şi mie parte ca să fiu şi eu ca dânşii, că ei sunt sfinţi.” Atuncea, dacă ai băgat în sufletul şi în inima frăţiei tale că eşti mai netrebnic ca toţi, harul Sfântului Duh te acoperă şi te înalţă. Dar, dacă vei spune că “mă simt oleacă păcătos, dar nu sunt ca acela, nu sunt ca celălalt, tot sunt mai bun ca ei”, eh, aceea te doboară desăvârşit şi n-ai nici un spor duhovnicesc.

Dar de ce spunea Sfântul Siluan “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, ce înseamnă asta?

Vezi? Ca să te păzeşti. Auzi ce greutăţi sunt în iad! Doamne! Să te gândeşti la muncile acelea înfricoşate, veşnic, şi să zici: “Ajută-mi, Doamne, să n-ajung acolo!” Vezi, tot ca să te smereşti. Te gândeşti la muncile iadului care-s pregătite pentru Satana, nu pentru noi, că noi suntem zidirea lui Dumnezeu, dar, dacă ne depărtăm de bunul Părinte Ceresc şi ascultăm sfaturile ispititorului, eee!…

De-acuma “ţine-ţi mintea în iad”, la ce urgie este acolo, ca să poţi să te smereşti. Vezi cum spune, ţine-ţi mintea în iad ca să nu greşeşti. Să te gândeşti la muncile iadului, dar aşa, ca să te osârduieşti: “Doamne, să nu greşesc în cutare, să nu greşesc cu cutare, ajută-mă, să nu mă judeci ca să mă duc în iad!”. Ei, foarte frumos scrie.

Sfântul Siluan spunea chiar că simţea la un moment dat flăcările iadului, conştiinţa păcatelor. Simţea flăcările iadului împrejurul lui.

Da, da!… Omul lui Dumnezeu o fost. (06-04-2002)

Părinte Dionisie, cum trebuie să luptăm împotriva patimilor, având în vedere că la oraş lupta este mult mai grea?

Este greu, dar nu-i cu neputinţă dacă omul se gândeşte aşa: “De ce să lucrez fapta aceea care nu-i place lui Dumnezeu?” Dacă se gândeşte la cuvântul ăsta: “Mi-am făcut plăcerea, pentru momentul ăsta, dar pe Dumnezeu l-am supărat”, de ce să o mai fac? Că pe urmă, ca să mă îndrept trebuie osteneală, dar oricât m-aş îndrepta, de-acuma dacă ştiu că Dumnezeu e supărat pe mine, nu mai am îndrăzneala aceea pe care o aveam înainte de a-L supăra pe Dumnezeu. De aceea trebuie dreapta socoteală întru toate.

Aş dori să ne vorbiţi puţin despre discernământul duhovnicesc pentru că, spun Sfinţii Părinţi, e una dintre cele mai mari virtuţi – darul discernământului duhovnicesc. Cum poate fi dobândit el?

Numai prin smerita cugetare şi “Doamne, luminează-mă!” Dumnezeu singur spune: “Fără de Mine nu puteţi face nimic”. De aceea, să ne smerim, să cerem cu smerenie ajutorul Domnului. Fiindcă însuşi Domnul spune că “fără de Mine nu puteţi face nimic”, noi trebuie să-L ascultăm şi să cerem ajutorul Lui. Şi niciodată nu suntem lipsiţi de ajutorul Domnului dacă-l cerem cu smerita cugetare.

Înseamnă că Dumnezeu ne ajută tot timpul, nu ne lasă niciodată.

Tot timpul, niciodată nu ne lasă.

Chiar şi atunci când păcătuim, cănd suntem în păcat sau în deznădejde?

Sigur. Să nu rămânem în deznădejde, că aceea e pieire desăvârşită. “Greşit-am, Doamne. Iartă-mă!” Vezi?

Ajungem uneori în situaţii grele. Sunt foarte dificil de trecut.

Da. Ce s-o întâmplat, ce nu s-o întâmplat… “Doamne, greşit-am!” Că vezi, Domnul s-a pogorât, după cum scrie în Sfintele Scripturi, pentru păcătoşi. Nu spune că S-a pogorât din ceruri pentru drepţi. Şi o pătimit atâtea munci înfricoşate, care n-ar fi fost cu putinţă să le sufere dacă nu era Dumnezeu; aşa de mari munci! Şi toate astea pentru noi, pentru păcătoşi…

De aceea, oricând cerem ajutorul lui Dumnezeu, El şade cu braţele deschise: “Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi”… adică cei osteniţi şi însărcinaţi cu păcate şi cu multe fărădelegi… “şi Eu vă voi odihni pe voi”. Vezi? Ei, da’ noi trebuie să fim sinceri! Când ne ducem către Domnul, să ne ducem pentru totdeauna aproape de El, sub umbra harului Sfântului Duh.

Vorbiţi-ne puţin despre bucurie. Ce înseamnă bucuria pentru Sfinţia voastră?

“Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale”. Vezi? Aceea e bucuria desăvârşită. Şi ne rugăm zi şi noapte: “Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Vezi? Altă bucurie n-are omul pe faţa pământului.

Acelea de pe faţa pământului sunt trecătoare, aşa-s… Trec…

Toate-s trecătoare, toate-s trecătoare, dar, dacă-s aproape de Dumnezeu, deşi sunt trecătoare, sunt mulţumitoare. Ţi-aduci aminte că ai avut o bucurie, da’ fiindcă ai fost aproape de Dumnezeu, rămâne sufletul mulţumit.”

Părinte, spuneţi-ne despre lupta cu gândurile, că e cea mai importantă pentru toţi creştinii. Cum să ne luptăm, că de la gânduri pornesc toate tulburările.

Omul păcătuieşte întâi cu gândul şi pe urmă, dacă nu te depărtezi de gândurile cele rele pe care le seamănă satana în mintea şi în cugetul tău – că el n-are trup, veşnic stă lângă tine şi te “pompează” -, de-acuma trebuie să-l asculţi pe el, nu-i aşa?

Şi cum ne dăm seama că gândurile sunt de la cel rău? Că noi n-avem habar, nu ştim.

Cum, cum nu ştim? Nu ştim că gândul cela nu-i bun?

Ba da, dar uneori sunt viclene, vrăjmaşul ţi-aduce în minte ceva care pare bun.

De aceea trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne lumineze. Vrăjmaşul e viclean, nu merge aşa, oricum. Cu subţirătate vine, cu diplomaţie. Vezi? Diplomaţie.

Păi şi cu ce le alungăm? Spun Sfinţii Părinţi să ne mutăm atenţia. Cum facem asta, că-i cam greu de înţeles? Cu rugăciunea?

De exemplu, vezi că gândul acela nu-i bun. În loc să stai să-l cercetezi şi să-l descoşi, mută-ţi ideea în altă parte. Zi aşa: “Ce să mai gândesc asta? Dacă eu, în momentul ăsta, mor şi mă găsesc înaintea lui Dumnezeu cu gândurile astea? Aşa-i că m-am pierdut?” Aşa să-ţi fie gândul: “Dacă mor acuma?”, ca să-l poţi înşela pe satana să se depărteze. De-acuma zi “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, că rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase” e cea mai mică, dar cea mai puternică.

De ce e cea mai puternică?

De ce? Fiindcă într-asta prima dată ai smerenie. Te rogi lui Dumnezeu. Cui te rogi? Lui Dumnezeu, şi zici: “Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, adică te smereşti, cunoşti că eşti păcătos. Că dacă zici aşa, într-o doară: “Ei, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă dacă vrei”, n-ai făcut nimica.

Să zici cu toată inima: “Miluieşte-mă pe mine”, adică să judecăm ce zicem. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Acuma, ceilalţi, cum or fi ei… dar pe mine, păcătosul, să mă ierţi, că sunt păcătos eu.

Vorbiţi-ne puţin despre pacea sufletului. Ce însemnă pacea, să ne spuneţi cum putem să o dobândim?

Ei, trebuie să ne luptăm. Nu se încununează nimeni dacă nu se luptă. Trebuie să ne luptăm.

Lupta asta ţine ani sau e toată viaţa? Se poate dobândi pacea într-un timp mai scurt sau mai lung, cum este?

Asta numai Dumnezeu o ştie. Da’ după cum eşti vrednic. La altul ţine puţin, la altul mai mult. Aceea îi lucru dumnezeiesc. Sigur, luptă trebuie, până la sfârşit. “Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”(4). Vezi? Până la sfârşit. Că se poate întâmpla, rabzi, rabzi, rabzi, şi mai ai câteva zile sau un an de zile, şi de-acuma n-ai mai răbdat. Ei, de-acuma ce-ai făcut? Ai dat greş! Până la sfârşit, vezi?

Ca să putem dobândi pacea sufletului înseamnă că trebuie să ne înfrânăm de la multe lucruri. Ce însemnează înfrănarea şi ce rol are în viaţa creştinilor?

Înfrânarea e cea mai bună armă contra patimilor. Cea mai bună armă contra patimilor e înfrânarea. Omul este ca o maşină. Dacă pui în maşină benzină de ajuns, arde veşnic. Dar, dacă nu-i pui de ajuns, de acuma stă mai uşor. Aşa-i şi organismul omului. Dacă mănânci, bei şi dormi, şi mai cu seamă dacă te saturi de somn, patimile fierb în tine ca în cazanul cel de rachiu.

Aoleu! Deci înseamnă că… na, mai puţin somn.

Mai puţin somn. De multe ori, spun Sfinţii Părinţi, şi aşa este, de mai multe ori e vătămător somnul mult decât o mâncare mai bogată.

Asta numai pentru călugări sau şi pentru toţi?

Pentru orişicare. Pentru orişicare… Patima e patimă pentru toţi, ce mai vorbă!

Atunci cam câte ore ar trebui să doarmă pe noapte creştinul? Este o normă? Să zicem, atâtea ore şi gata, mai mult de atât nu mai e bine, că de acuma-i patimă. Dacă dormim puţin cum putem lucra ziua următoare?

Trebuie să potriveşti.

Aşa, deci trebuie o rânduială aici.

Sigur, o rânduială. O iconomiseşti singur, că şi trupul este lăsat de Dumnezeu. Nu poţi să-l omori desăvârşit şi să cedezi. Dreapta socoteală, scriu Sfinţii Părinţi, e cea mai mare faptă bună. Dreapta socoteală. Să-i dai dreptul, că şi trupul are dreptul lui, nu-i aşa? Îi dai dreptul, da’ adică nu peste măsură. Când vezi că patimile fierb în tine de acuma potriveşte – cu somn mai puţintel, cu mâncare mai puţină, ca să poţi rezista, ca să te lupţi.

Părinte, Sfinţii Părinţi pun mare accent pe trezvie. Ce este trezvia?

Atenţia, adică la orişice faci să nu fii nepăsător, aceea-i trezvia. Adică să te osârduieşti să nu te laşi după gândul cel nepotrivit. A sunat ceasul, “măi, ceasul ăsta, eu trebuie să mă scol să fac canonul”, aceea este trezvia. Vezi, să nu fii laş.

Ce înseamnă să nu fii laş? Cum adică?

Adică să nu te laşi după cum îţi cere urătorul, patima. Ei, e o luptă, nu-i aşa? E o luptă.

Omul are atâtea greutăţi pe capul lui, are patimile lui, dar cel mai mult rău vine de la ispititorul care se furişează, fără să băgăm de seamă, în cugetul şi în inima noastră şi ne arată prăpastia ca şi cum n-ar fi nimica. Şi după aceea – Doamne păzeşte! dacă ai căzut în prăpastia aceea, de acum el ţi-o arată mai mare, ca să te dea în deznădăjduire, ca să fie el sigur că nu te mântuieşti. Vezi? De aceea trebuie băgare de seamă, trebuie atenţie. (Conv. cu studenţi ASCOR, 07-05-2002)

Să cădem înaintea lui Dumnezeu cu credinţă, cu smerita cugetare: “Doamne, iartă-mă, sunt păcătos, dar mă rog bunătăţii Tale celei dumnezeieşti, ajută-mi, cu toate că sunt nevrednic de ajutorul Tău, după păcatele mele”. Când zice omul cuvintele acestea cu smerita cugetare, nu este cu putinţă să nu ajute Dumnezeu, nu este cu putinţă!

Dumnezeu este bunătate care e neînchipuită de om, de mintea omenească. Dumnezeu nu cere altceva de la noi decât bunătate şi smerita cugetare. Dumnezeu dragoste este! Dacă ai bunătate şi n-ai urâciune pe altul, şi ceri de la Dumnezeu cu smerita cugetare, nu este cu putinţă să nu-ţi dăruiască, sub nici un motiv, fiindcă bunătatea lui Dumnezeu n-ajunge mintea omenească s-o cuprindă cât e de mare.

Dumnezeu nu cere nimic care să nu putem îndeplini, da’ vezi că noi suntem nepăsători. Aceea ne distruge pe noi şi ne deschide porţile iadului, nepăsarea, şi atuncea ne depărtăm fără să vrem de la bunătatea lui Dumnezeu. Dar, dacă am considera că suntem nevrednici de iubirea lui Dumnezeu şi am cere cu smerenie, am primi. Vezi, dacă un om păcătos, când îi ceri ceva cu smerenie, “mă rog, bădiţă, domnule, moşule, ajută-mă că am nevoie; mă rog, ajută-mă!”, nu-i cu putinţă să nu-ţi dea, fiindcă ceri cu smerenie, şi-ţi zice: “Hai că-ţi dau ceva”… da’ cu cât mai mult Dumnezeu! Da’ uite că smerenia aceea noi n-o avem. Adică o progresat răutatea ispititorului în sufletele şi inimile noastre ca să fim nepăsători. Vezi? Nepăsători. Eh!… (Conv. cu Pr. Mihail Jar din Cernăuţi, 10-05-2002)

Note:
(2) 1 Corinteni 3,19.
(3) I lom 5,19.
(4) Matei 24, 13.

(extras din Staretul Dionisie – Lumea si vremurile de pe urma – Vol. 2)

Articole asemanatoare:

1. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (I)
2. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (II)
3. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (III)
4. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (IV)
5. Duhul lumesc: Fericirea lumească este nefericire duhovnicească. Partea I