Zgomotul exterior şi liniştea interioară (I)

Au schimbat natura cea liniştită

Cele mai multe mijloace pe care le folosesc astăzi oamenii spre folosul lor fac zgomot. Ah, au zăpăcit natura cea liniştită cu zgomotele! Au schimbat-o şi au distrus-o cu toate mijloacele lor moderne. Ce linişte era mai demult! Cum schimbă şi se schimbă omul fără să înţeleagă!

Astăzi, toti s-au învăţat să trăiască în zgomot. Vezi, mulţi copii vor muzică rock în timp ce citesc. Pe ei, adică, îi odihneşte mai mult să citească cu muzică decât în linişte. Se odihnesc în nelinişte, fiindcă există nelinişte înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot. Auzi mereu: “Vuuu… vuuu”. ‘Vuuu.». vuuu…” ca să taie lemne, “vuuu… vuuu…” ca să stropească cu pulverizatorul, “vuuu… vuuu…” ca să şlefuiască. Apoi vor inventa alte sisteme de pulverizare, din avion, care vor face mai mult zgomot, şi vor spune: Acestea sunt mai bune, fiindcă stropesc de sus şi nu rămâne nici un boboc nestropit” şi vor vrea să cumpere de acelea şi se vor bucura de ele.

Cineva vrea să facă o gaură ca să bage un cui şi face “vuuu…”. Şi ce mare ispravă a făcut? O gaură în apă! Şi se bucură. Însă ciudat lucru este că se mai şi mândreşte pentru aceasta. Ca să-şi facă puţină răcoare, îşi cumpără aparat cu baterie, şi iarăşi? “vuuu…”. Mai demult, când cineva se încălzea îşi făcea puţin vânt cu mâna, dar astăzi asurzeşte ca să-şi facă puţină răcoare. Şi pe mare, în ziua de azi fac tot timpul zgomot. Altădată vedeai corăbiile cu pânze cum pluteau liniştite. Astăzi şi un motor mic face “ducu-ducu”. Peste puţin, cei mai mulţi vor circula cu avioanele. Şi ştii ce se va întâmpla? Pământul mai absoarbe puţin din zgomot. În aer va fi… Dumnezeu să păzească!

Au distrus şi locurile sfinte cele liniştite

Duhul lumesc cel neliniştit al epocii noastre a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile sfinte cele liniştite, care odihnesc şi sfinţesc sufletele. Omul neliniştit nu se linişteşte niciodată, n-au lăsat nicăieri vreun loc liniştit. Chiar şi sfintele locuri le-au făcut azi…, precum se spune în viaţa pustnicei Fotini(32), că în pustia unde s-a nevoit au făcut după aceea chioşcuri, cantine… În locurile pustniceşti, unde s-au nevoit atâţia monahi, atâţia sfinţi, englezii vindeau răcoritoare. S-a dus cu pustia. Case, radiouri, magazine, hoteluri, aeroporturi. S-a împlinit spusa Sfântului Cosma: “Va veni vremea când acolo unde tinerii îşi atârnă acum puştile, ţiganii îşi vor atârna instrumentele”. Vreau să spun că aşa am ajuns şl noi. Acolo unde monahii pustniceau, unde îşi aveau metaniile lor, acum au radiouri, răcoritoare… Se vede că după câţiva ani nu vor mai trebui acestea. Aşa cum se prezintă lucrurile în general, se vede că viaţa se apropie de sfârşit. Se sfârşeşte viaţa, se sfârşeşte şi lumea aceasta.

- Părinte, în Sfântul Munte există acum loc liniştit?
- Unde să fie loc liniştit şi acolo, dacă deschid mereu drumuri forestiere?! Maşini pe aici, maşini pe dincolo. Chiar şi în locurile cele mai pustniceşti şi liniştite şi-au luat maşini. Mă mir ce caută aceşti oameni în pustie. Sfântul Arsenie cel Mare auzea în pustie cum foşneau trestiile atunci când adia vântul, şi spunea: Ce zgomot este acesta? Este cutremur?”. Unde sunt Sfinţii Părinţi să vadă cele ce se fac astăzi?

Odinioară, ascultătorii se osteneau mult în mănăstirile de obşte, mai ales trapezarul şi arhondarul. Trebuia să spele vasele, să cureţe cratiţele de aramă… Astăzi au înlesniri, au felurite mijloace moderne, dintre care cele mai numeroase fac mult zgomot. Îmi aduc aminte că noi în obşte căram apă cu bidoanele de la un izvor, şi cu scripetul o urcam încet-încet la etajul al treilea. Acum apa este adusă cu motorul, şi auzi mereu “ducu-ducu”. Zidurile se clatină, geamurile zăngăne. Măcar dacă ar pune un amortizor de zgomot. În armată, în timpul războiului civil, încărcăm bateria telefonului fără fir cu un astfel de amortizor, şi nu mă auzeau de alături.

Într-o zi au venit la coliba mea nişte monahi de la o mănăstire şi vorbeau tare. “Mai încet, îi zic unuia, ne aud de departe”, dar acela, nimic. “Mai încet”, îi zic din nou. “Iartă-mă, Părinte, îmi spune, dar ne-am obişnuit să strigăm în mănăstire, pentru că avem un generator de curent, şi vorbim tare ca să ne auzim”. Auzi? În loc să spună rugăciunea şi să vorbească încet, strigă pentru că au generator. Şi răul este că, precum unor copii le place “ducu-ducu”-l de la eşapamentul maşinilor, acest duh ajunge acum şi în monahism. Într-acolo mergem acum; adică ajung oamenii să se bucure de asemenea lucruri.

Astăzi dimineaţă am văzut o soră. Era ca astronauţii. Cobora de sus cu o pălărie de paie pe cap, cu masca pe nas, cu tăietorul de buruieni în mână, şi se fălea. Astronauţii nu se făliseră atâta coborând pe lună. Peste puţin, aud: “Vuuu… vuuu…”; tăia iarba cu unealta aceea, nu cumva să rămână vreun loc unde să nu se audă: “Vuuu… vuuu…”. După ce a terminat aceasta, vine apoi altul cu mai mult “vuuu”, ca să are. Alerga de ici-colo. Apoi ia altă maşină, ca să niveleze pământul. Bre, cu ce am greşit?

- De ce, Părinte? Pentru că există aceste mijloace care înlesnesc…
- O, ştiţi câte mijloace există? Pe cât puteţi, să evitaţi vuietele şi zgomotele. Zgomotul ne scoate din mănăstire. Atunci pentru ce sa mai ţineţi la poartă tăbliţa pe care scrie: “Sihăstrie”? Scrieţi mai bine: “Zgomotărie”, sau: “Tulburărie”. Ce să fac cu mănăstirea, dacă nu are linişte? Priviţi acolo, departe, cât puteţi mai mult, iar pe acestea limitaţi-le. Încă n-aţi priceput dulceaţa liniştii. De ati fi priceput-o, m-ati fi putut înţelege mai bine şi aţi fi putut înţelege şi alte câteva lucruri. Dacă aţi fi gustat din roadele duhovniceşti ale liniştii, ar fi existat, cu siguranţă, şi neliniştea cea bună, şi aţi fi urmărit mai mult sfânta linişte a vieţii duhovniceşti.

Liniştea este rugăciune tainică

Prin toate aceste mijloace zgomotoase, monahului i se alungă dispoziţia pentru rugăciune şi pentru viata monahală. De aceea, pe cât este cu putinţă, să nu se folosească mijloace zgomotoase. Lucrurile pe care oamenii le consideră astăzi înlesniri de fapt nu îi folosesc să îşi atingă telul. Într-o astfel de stare, monahul nu poate afla acelea pentru care a început.

Liniştea este o condiţie esenţială. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva cu cuvinte, chiar şi numai cu singură liniştea se roagă. Ea este rugăciune tainică şi ajută mult pe cel care se roagă, aşa cum îl ajută pe om respiraţia, care este nevăzută. Cel care face lucrare duhovnicească în linişte se adânceşte după aceea în rugăciune. Ştii ce înseamnă “se adânceşte”? Atunci când stă în braţele maicii sale, copilaşul nu vorbeşte. Sunt în unire, în comuniune. De aceea, mult ajută ca mănăstirea să fie departe de lume, de centre arheologice, de zgomote lumeşti şi chiar de oameni mulţi.

Liniştea exterioară, departe de lume, cu discernământ în nevointă şi cu rugăciune neîncetată, foarte repede aduce şi liniştea lăuntrică – pacea sufletului – care este condiţia absolut necesară pentru lucrarea subţire duhovnicească. Atunci omul nu mai este deranjat de neliniştea exterioară, pentru că în esenţă numai trupul se află pe pământ, în timp ce mintea se află în cer.

Numai dacă vrei poţi auzi zgomotul

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori “Cuvine-se cu adevărat…”, “Sfinte Dumnezeule…”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la “Cuvine-se cu adevărat…” al lui Papa-Piicolau şi la “Sfinte Dumnezeule…” al lui Milos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.

Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricină că mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi să nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii “distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.

Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: “Ne vom întâlni în cutare loc”. “Dar acolo există megafon”, mi-a zis. “Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea, nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.

Nota:
(32) Pustnica Fotini s-a născut Ia 7 ianuarie 1860 în Damascul Siriei, din părinţi greci. Prin 1884 a plecat în pustie, dincolo de Iordan. In 1915, din pricina primului război mondial, a fost nevoită să meargă la Ierusalim, unde a stat până la sfârşitul războiului. După aceea, a plecat în pustia de apus a Mării Moarte, unde a pustnicit pâna la moartea sa (vezi Arhim. Ioachim Speţieris “Pustnica fotini” – Chilia Sfinţilor Fără de arginţi, Mea Skiti, Sfântul Munte, 1994).

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghioritul – Cap.4 Zgomotul exterior si linistea interioara)

Articole asemanatoare:

1. Zgomotul exterior şi liniştea interioară (II)
2. Duhul lumesc: Fericirea lumească este nefericire duhovnicească. Partea I
3. Lupta cea bună (II)
4. Epoca multor înlesniri este de fapt cea a multor greutăţi (III)
5. Daruirea contine oxigen dumnezeiesc (I)