Zgomotul exterior şi liniştea interioară (II)

Să respectăm liniştea celorlalţi

Când nu suntem noi pricina zgomotului care există, nu te necăji, Dumnezeu vede. Dar când noi suntem pricina, atunci este rău. De aceea, trebuie să luăm întotdeauna aminte ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Dacă cineva nu vrea să se roage, cel puţin să nu bage paraziţi altora. Dacă aţi fi înţeles marea pagubă pe care o pricinuiţi celui ce se roagă, aţi fi foarte cu luare-aminte. Pentru că dacă cineva nu simte aceasta ca pe o necesitate personală şi ca un ajutor pentru alţii, astfel încât s-o facă cu toată inima sa, din dragoste şi nu de nevoie, sau ca pe o regulă de disciplină, aceasta nu va avea rezultate bune. Când o face silit, din disciplină, şi spune: “Acum trebuie să umblu aşa, ca să nu deranjez; acum nu trebuie să umblu liber…”, atunci este un chin pentru acela. Scopul este s-o facă din toată inima sa, cu bucurie, pentru că celălalt se roagă, comunică cu Dumnezeu. Cât de mult diferă una de alta! Ceea ce face omul cu inima îi pricinuieşte bucurie şi îl ajută. Atunci când cineva este constrâns să respecte pe altul ce se roagă, simte după aceea o frică. Iar când cineva respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă şi atunci nu se socoteşte pe sine, pentru că nu are iubire de sine, ci mărime de suflet. Să se pună unul în starea celuilalt. Să gândească: “Dacă eram eu în locul celuilalt, cum aş fi vrut să se comporte cu mine? Dacă aş fi fost obosit sau m-aş fi rugat, mi-ar fi plăcut oare să fie trântite astfel uşile?”. Când te pui în situaţia celuilalt, atunci lucrurile se schimbă.

Ce frumos era la început în vieţile de obşte! Linişte! Aveau şi ceasul care bătea la fiecare sfert de oră, ca fiecare să-şi aducă aminte să rostească rugăciunea. Chiar să fi uitat cineva să se roage, auzind ceasul care bătea, începea din nou rugăciunea. Mult ajuta ceasul. Părinţii rosteau rugăciunea şi era multă pace şi linişte în mănăstire. În obştea în care am fost în Sfântul Munte erau 60 de părinţi şi era ca şi cum ar fi fost un singur isihast. Toti aveau rugăciunea. În biserică puţini cântau, cei mai mulţi se rugau cu mintea. La ascultări, la fel. Linişte peste tot. Nu vorbeau tare, nici nu strigau. Îşi făceau ascultările în linişte. Toti se mişcau fără zgomot, ca oile. Mereu exista în mănăstire o mişcare nezgomotoasă. Nu era ca acum, când în vieţile de obşte au ora de începere a lucrului, ora de liniştire şi… ora de stingere, ci atunci fiecare se mişca potrivit cu ascultarea sa.

Trebuie să iubim pustia cea binecuvântată şi să o respectăm, dacă vrem să ne ajute şi ea cu sfânta ei pustietate şi cu liniştea ei cea dulce, să ne domesticim, să se pustiască patimile noastre şi să ne apropiem de Dumnezeu. Este nevoie de atenţie, ca nu cumva să adapteze cineva pustia la sinea lui pătimaşă. Aceasta este mare neevlavie (ca şi cum ai merge să te închini la Sfânta Golgota cu alăute).

Gândurile bune – antidotul zgomotului

Dat fiind că oamenii din ziua de astăzi folosesc, din nefericire, chiar şi pentru lucruri mici mijloace care fac zgomot, dacă cineva s-ar afla pentru o bucată de vreme undeva unde este zgomot, fireşte că va trebui să cultive gânduri bune. Nu poţi spune: “Nu folosi aceasta, nu folosi cealaltă fiindcă face zgomot”, ci trebuie să aduci îndată gândul cel bun. De pildă, auzi pulverizatorul şi crezi că trece elicopterul. Să te gândeşti: “În vremea aceasta s-ar fi putut întâmpla să se îmbolnăvească o soră şi să vină elicopterul să o ia la spital. Ce supărare aş fi avut atunci?! Slavă Domnului că toate suntem bine”. Aici este nevoie de minte şi de inteligentă, de arta de a aduce gândul cel bun. Auzi, de pildă, zgomotul betonierei, macaralei etc. Să spui: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu se bombardează, nu se dărâmă case. Oamenii au pace şi zidesc case”.

- Dar, Părinte, ce se întâmplă atunci când nervii sunt stricaţi?
- Nervi stricaţi? Ce înseamnă aceasta? Nu cumva gândul este stricat? Cel mai bun dintre toate este gândul cel bun. Un mirean oarecare îşi construise o casă într-un loc liniştit. Mai târziu, într-o parte a ei s-a făcut un garaj, în cealaltă, un drum, iar în alta, un centru lumesc. Cântece până la miezul nopţii. Sărmanul nu putea dormi; îşi punea dopuri în urechi; a început să ia şi hapuri. Ajunsese în pragul nebuniei. A venit şi m-a găsit. “Părinte, aceasta şi aceasta”, îmi spune. “Nu ne putem linişti. Ce să fac? Mă gândesc să-mi fac altă casă”. Să-ţi pui gândul cel bun, i-am spus. Să cugeţi că dacă ar fî fost război şi în garaj s-ar fi făcut tancuri şi alături ar fî fost spitalul şi ambulanţele ar fi adus pe cei răniţi, iar ţie ţi-ar fî spus: “Stai aici. Îţi asigurăm viaţa, nu te vom deranja. Vei putea ieşi în voie din casă numai în raza acestor clădiri, ca să nu te ajungă glonţul”, sau: “Să stai în casa ta şi nu te va deranja nimeni”, oare puţin lucru ar fi fost acesta? Nu l-ai fi socotit o binecuvântare? Aşadar, acum să spui: «Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu este război, că lumea este bine, îşi face treburile, iar în garaj, în loc de tancuri, oamenii îşi repară maşinile. Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu există spital, răniţi etc., că nu trec tancuri, ci maşini, iar oamenii aleargă la treburile lor». Dacă vei aduce astfel gândul cel bun, va veni după aceea slavoslovia”. A înţeles sărmanul că totul este înfruntarea corectă a situaţiilor şi a plecat liniştit. Încet-încet a reuşit să-şi înfrunte problema cu gânduri bune, a aruncat şi hapurile şi dormea fără greutate. Vezi cum se aranjează cineva cu un gând bun?

Odată călătoream cu autobuzul şi taxatorul a pus radioul tare, Câţiva tineri credincioşi i-au spus că este şi un monah înăuntru şi îi făceau mereu semne să închidă radioul. O dată, de două ori, însă el nimic. Ci, dimpotrivă, l-a dat mai tare, “Lăsaţi-l, le-am zis, nu mă deranjează; îmi ţine isonul la psalmodia mea”, îmi spuneam în gând: “Dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat un accident ceva mai încolo şi ar fi fost nevoiţi să pună în autobuzul nostru oameni răniţi, unul cu piciorul rupt, altul cu capul spart, cum aş fi putut suporta scena? Slavă Ţie, Dumnezeule, că oamenii sunt bine şi chiar cântă”. Şi astfel am călătorit foarte bine, chiar psalmodiind.

Să vă mai spun şi o altă întâmplare, ca să vedeţi cum se poate aranja cineva cu un gând bun în orice situaţie. Eram la Ierusalim cu un oarecare cunoscut. Acolo aveau o sărbătoare. Prăznuiau şi strigau mereu: “A..lala…ah!” Era prăpăd. “În chimvale răsunătoare… şi în chimvale de strigare”! Nu înţelegeai ce spuneau. Au strigat toată noaptea. Cunoscutul meu s-a enervat, a ieşit la fereastră, nu a închis un ochi. Eu, cu un gând bun ce mi l-am pus în minte, am dormit ca un puişor. Mi-am adus aminte de Ieşirea evreilor din Egipt şi aceasta m-a mişcat mult.

Aşa şi voi, pe toate să le înfruntaţi cu gânduri bune. De pildă, s-a trântit o uşă? Să spuneţi: “Dacă, Doamne fereşte, o soră ar fi păţit ceva, s-ar fi lovit şi şi-ar fî rupt piciorul, aş mai fi dormit? Dacă s-a trântit uşa, se vede că sora aceasta o fi având vreo treabă”. Dar dacă începi să judeci şi să spui: “A trântit uşa. E neatentă! Ce înseamnă aceasta?”, cum te vei mai linişti după aceea? În clipa când îţi va strecura astfel de gânduri, aghiuţă te va răzvrăti. Sau se poate ca o soră să audă noaptea deşteptătoarele care sună. De pildă, a sunat unul o dată, iar nu după mult timp sună din nou. Dacă se gândeşte: “Sufletul acesta a fost rupt de oboseală, nu s-a putut scula. Mai bine să se odihnească o jumătate de oră mai mult, şi după aceea să îşi facă datoriile ei duhovniceşti”, nu se va nelinişti, nici nu se va supăra că a fost trezită. Dacă însă se gândeşte la sine că s-a trezit din pricina ceasurilor, poate să spună: “Ce se petrece aici? Nu te poţi odihni nici un pic”. Aşadar, nu ajută nici o altă nevoinţă atâta cât ajută gândul bun.

Să dobândim liniştea lăuntrică

Scopul este ca omul să le valorifice pe toate pentru nevoinţă. Să încerce să dobândească liniştea lăuntrică. Să valorifice zgomotul punându-şi în minte gândul cel de-a dreapta. Totul este înfruntarea cea bună. Pe toate să le înfrunte cu gânduri bune. Dacă reuşeşte să câştige liniştea lăuntrică în mijlocul zgomotului, a dobândit un lucru de mare preţ. Dacă nu reuşeşte să dobândească liniştea în nelinişte, nici în linişte nu se va linişti. Când vine la om liniştea lăuntrică, toate cele dinlăuntrul lui se liniştesc şi nu-l mai deranjează nimic.

Dacă vrea liniştea exterioară ca să se liniştească lăuntric, atunci ziua, când se va afla în linişte, va lua o trestie şi va alunga greierii, iar noaptea va alunga şacalii, ca să nu-l deranjeze. Adică va alunga cele pe care le va aduna diavolul. Ce credeţi? Care este treaba lui? Diavolul pe toate le întoarce anapoda, până ce ne întoarce şi pe noi pe dos.

La un schit, doi bătrânei au luat un măgăruş care avea un clopoţel. Un tânăr cu tendinţe isihaste se plângea de clopoţelul animalului şi a adunat toate canoanele pentru a dovedi că nu este îngăduit a se tine măgar în schit. Ceilalţi părinţi spuneau că pe ei nu-i deranjează. Atunci eu i-am spus: Nu ne este de ajuns că nu ne împovărează pe noi grija de bătrânei, ci se slujesc de măgar? Dacă n-ar avea clopoţel şi l-ar pierde, ar trebui să mergem noi să-l căutăm. Ne mai şi plângem încă?’”. Aşadar, dacă nu avem gânduri bune şi dacă nu le vom valorifica duhovniceşte pe toate, nu vom spori nici dacă vom umbla printre sfinţi. Mă aflu în armată? Să valorific trompeta considerând-o clopot, şi arma să-mi aducă aminte de armele duhovniceşti împotriva diavolului. Dacă nu vom valorifica toate duhovniceşte, chiar şi clopotul ne va deranja. Sau le vom valorifica noi, sau le va exploata diavolul. Cel neliniştit şi în pustie va duce starea lui de nelinişte. Mai întâi de toate, sufletul va trebui să dobândească liniştea lăuntrică în neliniştea exterioară pentru a se putea linişti în liniştea pustiei.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghioritul – Cap.4 Zgomotul exterior si linistea interioara)

Articole asemanatoare:

1. Zgomotul exterior şi liniştea interioară (I)
2. Duhul lumesc: Fericirea lumească este nefericire duhovnicească. Partea I
3. Lupta cea bună (V)
4. Modernism – nu toată ştiinţa e de la Dumnezeu, e şi de la ispititorul
5. Grija cea multa departeaza de Dumnezeu (II)