Perioada Penticostarului (II) – Duminca Tomei

Duminica Tomii [Fapte 5, 12-20; In. 20, 19-31].

“Domnul meu şi Dum­nezeul meu!”, a strigat Sfântul Apostol Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de strâns Il ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în va­luri. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul faţă de sine şi nu este astfel faţă de Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem “Dom­nul Mântuitorul”, înţelegând prin asta că El este Mântui­torul tuturor; iar Toma zice: “Domnul Mântuitorul meu”. Cel care spune: “Mântuitorul meu”, acela simte mântui­rea ce vine de la El, iar simţământul mântuirii este împre­unat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântui­torul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când îl află şi simte puterea mân­tuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. După aceea, atât credinţa lui, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Luni [Fapte 3, 19-26; In. 2, 1-11].
“Pocăiţi-vă şi vă întoar­ceţi, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare.” Aşa grăia Sfântul Apostol Petru către iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul, consolându-i cu faptul că au fă­cut aceasta din neştiinţă. Noi însă nu întru neştiinţă răs­tignim pe Domnul pentru a doua oară, în noi înşine, prin păcatele noastre, dar Cel Multmilostiv ne primeşte şi pe noi, dacă ne pocăim şi ne întoarcem către El din toată ini­ma. Aceasta am şi făcut în Postul Mare. Toţi au alergat la Domnul cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele lor; şi cu cât au făcut asta mai din suflet, cu atât au simţit mai bine răcoarea miluirii ce iese de la faţa Domnului, prin mâinile şi cuvântul de dezlegare al preotului lui Dumnezeu. Acum ce ne mai rămâne să facem? Să ne păzim de noi că­deri, ca să nu cădem iar sub vina de a fi răstignit pe Dom­nul. Apostolul spune că pe Domnul Iisus cerurile L-au primit numai până la vremea tocmirii tuturor. Apoi, El va veni din nou şi va face judecată. Cu ce ochi va privi la el cel ce I-a străpuns coasta?! Iar noi ne vom număra prin­tre aceştia, dacă vom înceta să aducem roadele pocăinţei şi ne vom întoarce la cele vechi.

Marţi [Fapte 4, 1-10; In. 3, 16-21],
“Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit.” De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric, din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţa de lumina îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţar­nică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii si îl aduce la lumina adevărului. Pildă eşte Sfântul Apos­tol Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el ca adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr şi s-a legat din toată inima de noua descope- rire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevarul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e totdeauna gata să întâm­pine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric şi pentru aceasta este dinainte osândit.

Miercuri [Fapte 4, 13-22; In. 5, 17-24].
“Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, Noi nu putem,să graim altceva decât ceea ce am văzut şi am auzit”. Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudei­lor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel înviat, după ce ei tămăduiseră în nume­le Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au te­mut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le ingăduia să tacă: “Noi am văzut şi am auzit”, au zis ei, “şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea sa adăuge mai apoi Sfântul Ioan (I In. 1, 1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului. În această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are ase­menea martori. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicicum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a de­venit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredin­ţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad -, cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciu­nea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de cre­zare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit, în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.

Vineri [Fapte 5, 1-11; In. 5, 30 - 6, 2].
De ce au păcătuit astfel Anania şi cu Safira ? Fiindcă au uitat că Dumnezeu vede faptele şi gândurile lor. Dacă ar fi cugetat că Dumnezeu vede toate cele din afară şi cele lăuntrice ale lor mai bine decât toţi oamenii şi decât ei înşişi, nici nu le-ar fi trecut prin cap să viclenească pe Apostoli. Aceeaşi este pricina pentru care se nasc toate faptele şi cugetele noastre păcătoase. Ne străduim cu viclenie să le ascun­dem de ochii oamenilor şi cugetăm că nu-i nimic. Oame­nii chiar nu văd nimic şi ne socot vrednici, dar asta nu schimbă cu nimic nimicnicia noastră de fapt. Ştiind aces­tea, să-şi spună fiecare: “De ce umple satana inima mea să mint în faţă pe Dumnezeu?”. Ochii Lui sunt mai luminoşi decât soarele şi văd în tainiţele ascunse ale inimii; nici noaptea, nici marea, nici adâncurile pământului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ţi aminte de asta şi, ca atare, îndreptează-ţi purtarea din afară şi cea lăuntrică, chiar dacă aceasta este nevăzută. Dacă Cel Atotştiutor ar fi străin pentru noi, încă am putea rămâne nepăsători faţă de atotştiinţa Lui; însă El este şi Judecător, şi în virtutea atotştiinţei Sale, nu rareori îşi rosteşte judecata mai devreme decât ne aşteptăm. Poate El a rânduit deja să rostească ju­decata şi asupra noastră, iar noi încă nu ne gândim decât să ne ascundem, dimpreună cu păcatele noastre, în negu­ra minciunii: “Nu vede Dumnezeu!”

Sâmbătă [Fapte 5, 21-33; In. 6, 14-27].
Ceea ce grăiseia mai înainte Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor le-au spus mai apoi toţi Apostolii; “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni; Dumnezeul părin­ţilor noştri a înviat pe lisus, pe care voi l-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat Stă­pânitor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi ier­tarea păcatelor; şi-I suntem martori întru aceasta noi şi Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce îl ascul­tă”. Ce mărturisire deschisă, deplină, hotărâtă şi limpede! Dumnezeu a rânduit ca Cel Răstignit să fie Mântuitorul nostru prin iertarea păcatelor întru pocăinţă. Martori sunt Apostolii şi Duhul Sfânt, care lucra vădit în ei şi în toţi credincioşii. Aceiaşi martori îşi păstrează puterea până în zilele noastre. Grăind Sfinţii Apostoli e ca şi cum am fi văzut şi am fi auzit noi înşine, cu ochii şi cu urechile noas­tre. Şi Duhul harului lucrează necontenit în Sfânta Bise­rică – prin minimi, prin întoarcerea păcătoşilor şi mai ales prin preschimbarea celor ce lucrează cu osârdie Domnu­lui, prin sfinţirea şi umplerea lor de daruri harice vădite. Aceste lucruri dau mai mare putere mărturiei Apostolilor, şi toate împreună puternice sunt să dea naştere în toate sufletele iubitoare de adevăr unei încredinţări nestrămu­tate în adevărul lui Hristos. Să mulţumim Dumnezeului adevărului, Care ne arată în chip atât de limpede ade­vărul Său!..

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Perioada Penticostarului (V) – Duminca Samarinencii
2. Perioada Penticostarului (VI) – Duminca Orbului din nastere
3. Perioada Penticostarului (III) – Duminca Mironositelor
4. Perioada Penticostarului (IV) – Duminca Slabanogului
5. Perioada Penticostarului (I) – Luminata Înviere