Perioada Penticostarului (II) – Duminca Tomei
Duminica Tomii [Fapte 5, 12-20; In. 20, 19-31].
“Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, a strigat Sfântul Apostol Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de strâns Il ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în valuri. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul faţă de sine şi nu este astfel faţă de Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem “Domnul Mântuitorul”, înţelegând prin asta că El este Mântuitorul tuturor; iar Toma zice: “Domnul Mântuitorul meu”. Cel care spune: “Mântuitorul meu”, acela simte mântuirea ce vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. După aceea, atât credinţa lui, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Luni [Fapte 3, 19-26; In. 2, 1-11].
“Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare.” Aşa grăia Sfântul Apostol Petru către iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul, consolându-i cu faptul că au făcut aceasta din neştiinţă. Noi însă nu întru neştiinţă răstignim pe Domnul pentru a doua oară, în noi înşine, prin păcatele noastre, dar Cel Multmilostiv ne primeşte şi pe noi, dacă ne pocăim şi ne întoarcem către El din toată inima. Aceasta am şi făcut în Postul Mare. Toţi au alergat la Domnul cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele lor; şi cu cât au făcut asta mai din suflet, cu atât au simţit mai bine răcoarea miluirii ce iese de la faţa Domnului, prin mâinile şi cuvântul de dezlegare al preotului lui Dumnezeu. Acum ce ne mai rămâne să facem? Să ne păzim de noi căderi, ca să nu cădem iar sub vina de a fi răstignit pe Domnul. Apostolul spune că pe Domnul Iisus cerurile L-au primit numai până la vremea tocmirii tuturor. Apoi, El va veni din nou şi va face judecată. Cu ce ochi va privi la el cel ce I-a străpuns coasta?! Iar noi ne vom număra printre aceştia, dacă vom înceta să aducem roadele pocăinţei şi ne vom întoarce la cele vechi.
Marţi [Fapte 4, 1-10; In. 3, 16-21],
“Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit.” De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric, din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţa de lumina îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţarnică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii si îl aduce la lumina adevărului. Pildă eşte Sfântul Apostol Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el ca adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr şi s-a legat din toată inima de noua descope- rire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevarul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e totdeauna gata să întâmpine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric şi pentru aceasta este dinainte osândit.
Miercuri [Fapte 4, 13-22; In. 5, 17-24].
“Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, Noi nu putem,să graim altceva decât ceea ce am văzut şi am auzit”. Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel înviat, după ce ei tămăduiseră în numele Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au temut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le ingăduia să tacă: “Noi am văzut şi am auzit”, au zis ei, “şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea sa adăuge mai apoi Sfântul Ioan (I In. 1, 1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului. În această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are asemenea martori. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicicum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a devenit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredinţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad -, cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciunea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de crezare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit, în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.
Joi [Fapte 4, 23-31; In. 5, 24-30].
“Şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul spre învierea osândirii.” Iată cum se vor sfârşi toate! Aşa cum râurile curg fiecare în marea sa, şi curgerea vieţilor noastre sfârşeşte pentru fiecare în locul ce i se potriveşte. Şi cei ce vor învia spre viaţă vor fi la judecată, dar judecata nu va face altceva decât să pecetluiască îndreptăţirea lor şi trimiterea la viaţă, în vreme ce restul vor învia numai ca să-şi audă osândirea la moartea veşnică. Viaţa şi moartea lor se mai caracterizează şi prin aceea că primii fac fapte vii, iar ceilalţi, fapte moarte şi omorâtoare. Fapte vii sunt acelea care sunt săvârşite potrivit poruncilor, cu duh bucuros, întru slava lui Dumnezeu; iar fapte moarte sunt cele făcute împotriva poruncilor, în uitare de Dumnezeu, în dezmierdare de sine şi împlinirea patimilor. Fapte moarte sunt toate faptele care, deşi pe dinafară nu sunt potrivnice poruncilor, sunt săvârşite fără gândul la Dumnezeu şi la veşnica mântuire, având ca imbold vreunul din felurile iubirii de sine. Dumnezeu este viaţa şi viu este doar cel ce are o parte din El. Şi iată, cel ce are fapte moarte şi omorâtoare merge drept spre osânda veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi, iar cel ce are fapte vii merge spre viaţa veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi.
Vineri [Fapte 5, 1-11; In. 5, 30 - 6, 2].
De ce au păcătuit astfel Anania şi cu Safira ? Fiindcă au uitat că Dumnezeu vede faptele şi gândurile lor. Dacă ar fi cugetat că Dumnezeu vede toate cele din afară şi cele lăuntrice ale lor mai bine decât toţi oamenii şi decât ei înşişi, nici nu le-ar fi trecut prin cap să viclenească pe Apostoli. Aceeaşi este pricina pentru care se nasc toate faptele şi cugetele noastre păcătoase. Ne străduim cu viclenie să le ascundem de ochii oamenilor şi cugetăm că nu-i nimic. Oamenii chiar nu văd nimic şi ne socot vrednici, dar asta nu schimbă cu nimic nimicnicia noastră de fapt. Ştiind acestea, să-şi spună fiecare: “De ce umple satana inima mea să mint în faţă pe Dumnezeu?”. Ochii Lui sunt mai luminoşi decât soarele şi văd în tainiţele ascunse ale inimii; nici noaptea, nici marea, nici adâncurile pământului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ţi aminte de asta şi, ca atare, îndreptează-ţi purtarea din afară şi cea lăuntrică, chiar dacă aceasta este nevăzută. Dacă Cel Atotştiutor ar fi străin pentru noi, încă am putea rămâne nepăsători faţă de atotştiinţa Lui; însă El este şi Judecător, şi în virtutea atotştiinţei Sale, nu rareori îşi rosteşte judecata mai devreme decât ne aşteptăm. Poate El a rânduit deja să rostească judecata şi asupra noastră, iar noi încă nu ne gândim decât să ne ascundem, dimpreună cu păcatele noastre, în negura minciunii: “Nu vede Dumnezeu!”
Sâmbătă [Fapte 5, 21-33; In. 6, 14-27].
Ceea ce grăiseia mai înainte Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor le-au spus mai apoi toţi Apostolii; “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni; Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe lisus, pe care voi l-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor; şi-I suntem martori întru aceasta noi şi Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce îl ascultă”. Ce mărturisire deschisă, deplină, hotărâtă şi limpede! Dumnezeu a rânduit ca Cel Răstignit să fie Mântuitorul nostru prin iertarea păcatelor întru pocăinţă. Martori sunt Apostolii şi Duhul Sfânt, care lucra vădit în ei şi în toţi credincioşii. Aceiaşi martori îşi păstrează puterea până în zilele noastre. Grăind Sfinţii Apostoli e ca şi cum am fi văzut şi am fi auzit noi înşine, cu ochii şi cu urechile noastre. Şi Duhul harului lucrează necontenit în Sfânta Biserică – prin minimi, prin întoarcerea păcătoşilor şi mai ales prin preschimbarea celor ce lucrează cu osârdie Domnului, prin sfinţirea şi umplerea lor de daruri harice vădite. Aceste lucruri dau mai mare putere mărturiei Apostolilor, şi toate împreună puternice sunt să dea naştere în toate sufletele iubitoare de adevăr unei încredinţări nestrămutate în adevărul lui Hristos. Să mulţumim Dumnezeului adevărului, Care ne arată în chip atât de limpede adevărul Său!..
(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

























