Povatuirile Duhovnicesti – partea IV

151.  Sufletul care îşi aduce aminte de spovedanie este reţinut de ea, ca de un frâu şi nu poate cădea în păcat, căci păcatul iubeşte întunericul nespovedaniei.

152.  Ucenicul care o dată ascultă, iar altă dată nu ascultă de învăţătorul său, este asemenea aceluia care se hrăneşte când cu mană, când cu otravă aducătoare de moarte. Dacă unul zideşte toată ziua, iar altul dărâmă, ce folos vor aduce, afară de osteneală ? Vezi dar, buna mea soră, să nu cazi şi tu din înţelepciunea de sine, adică unele clin cele scrise aici să le faci, iar pe altele să le treci cu vederea, căci eu n-am scris nimic din cele ce sunt mai presus de putere.

153. Şederea ta în chilie să-ţi fie mormânt înainte de mormânt. Nimeni nu iese din mormânt înainte de învierea cea de obşte; nu ieşi nici tu din chilia ta.

154.  Întotdeauna, dar mai ales în vremea cântării de psalmi, trebuie să păzim luarea-aminte şi netulburarea, căci tot scopul răilor demoni este să tulbure rugăciunea cu tot felul de aţâţări.

155.  Suspinele şi necazurile inimii strigă către Domnul, lacrimile vărsate pentru păcate mijlocesc pentru noi înaintea Lui. Răbdarea cinstitei linişti o iubeşte Domnul.

156.  Cel ce are smerenie, cu lacrimi îi arde pe draci şi ei nu se pot apropia de el.

157. Cel ce este ocupat cu râsetele, lucrează pentru demoni. Este cu totul necuviincios să râdă creştinii, iar mai ales monahii, cei ce s-au răstignit lumii. Căci Domnul spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Cum se poate însă ca cel ce s-a răstignit pentru Domnul, să râdă ? Noi suntem aleşi nu ca să ne risipim şi să râdem pentru ca, împreună cu păgânii, să moştenim acel „vai şi amar”, ci pentru ca într-o bună linişte, cu lacrimi, să-L chemăm neîncetat pe Domnul ca să vie în ajutorul sufletelor noastre şi prin aceasta, să moştenim raiul cel dulce.

158. În iad nu există spovedanie, nu există pocăinţă, nu există lacrimi curăţitoare şi suspinuri care L-ar putea îndupleca pe Domnul, ci numai vaietele disperate ale celor care şi-au petrecut zilele vieţii lor râzând. De aceea Apostolul îndeamnă: plângeţi şi vă bociţi, râsul vostru să se prefacă în plâns şi bucuria într-o durere a inimii.

159.  Râsul înmulţeşte păcatele, iar liniştea şi tăcerea nasc înţelepciunea şi lauda de la Dumnezeu şi de la îngeri. Prin urmare, buna mea soră, să ne îngrijim ca să fim de partea lui Hristos, alungând râsul cel ruşinos, ca să nu ne trimită Mântuitorul în munca cea veşnică, după cuvântul Său: „Vai de cei ce râd acum, că vor plânge”, ci mai bine să auzim de la El: „Fericiţi sunt cei, ce plâng, că aceia se vor mângâia.”

160. Îndulcirea trupului, din tinereţea cea gingaşă, aprinde patimile şi omorând cu ele sufletul, atrage mânia lui Dumnezeu.

161. În sufletul celui ce se linişteşte şi se învaţă în mod chibzuit în Sfintele Scripturi, odihneşte Duhul Sfânt. El are puţine griji, căci unul ca acesta arde cu toată puterea în Hristos şi pentru dragostea Lui şade în linişte, citeşte şi plânge. Iar cel ce petrece vremea în mângâieri şi-şi hrăneşte trupul cu mâncări dulci şi cu vin, acela îşi expune sufletul unei lupte mari. Orişicât s-ar sili unul ca acesta, nu va putea scăpa de vâlvătăile trupeşti.

Iată roadele, Doamna mea, ale grozavei lăcomii a pântecelui şi roadele liniştii şi nevoinţei răbdătoare pentru Domnul.

162.  Să ne înţelepţim şi noi, imitându-i pe Părinţii ce-au fost înainte de noi şi să nu. ne permitem să alunecăm spre dorinţa odihnei trupeşti.

Să răbdăm înăuntrul chiliei în post şi în alte rele pătimiri ca să împărăţim cu Hristos şi să nu fim osândiţi în focul cel veşnic, pentru o mângâiere de scurtă durată.

163.  Arată-i vrăjmaşului răbdare şi înfrânare ca să nu nădăjduiască că va izbuti în ceva lângă tine. Ţine-te de linişte, de tăcere, de post, de priveghere şi de cântarea de psalmi.

164.  Cântarea de psalmi s-o săvârşeşti după rânduiala care te-arn învăţat şi rucodelia după putere, pe cât se poate, numai ca să poţi trăi din ea. Dar dacă din pricina rucodeliei te tulburi şi te umpli de griji, atunci ce fel de linişte ai ?

165. Oare e bine să te îngrijeşti de multe ? Judecă singură şi eu voi tăcea. Dar îţi spun că de nu te vei lepăda de toate, până şi de însuşi trupul tău, de nu te vei îndepărta de legătura cu oamenii, chiar dacă s-ar dovedi că ei sunt sfinţi, multe vei [pătimi].

De aceea să petreci întotdeauna în linişte şi-ţi vei tăia patimile purtătoare de moarte ale sufletului. Numele Domnului şi al Prea Curatei Lui Maici să fie întotdeauna în gura ta. Nu neglija cântarea de psalmi şi rugăciunea, căci prin părăsirea lor li se deschide demonilor o intrare în sufletul tău iar ei, când vor intra, vor închide uşa gândurilor şi simţămintelor bune, şi-şi vor sătura răutatea, vătâmându-ne. Astfel, noi devenim robii diavolului când părăsim liniştea, învăţătura Scripturii şi rugăciunea.

166. Mulţi dintre cei nechibzuiţi au obiceiul să pună celor ce doresc să lase lumea următoarea întrebare: ce folos ai din viaţa monahală ? Oare făcătorii de bine şi dătătorii de milostenie nu i-au plăcut lui Dumnezeu dacă, trăind în lume, s-au învrednicit de mari daruri? Dar ei nu ştiu că sunt mulţi ostenitori, dar puţini sunt curaţi şi că darurile lui Dumnezeu nu se dau întotdeauna potrivit cu sfinţenia, ci uneori după nevoie. La nevoie piatra va striga şi măgăriţa va căpăta glas omenesc.

Caută cele bune de sus şi dobândeşte-ţi sufletul în răbdare liniştită.

167. Dacă eşti mireană, trăieşte printre mireni şi fă lucrul lor, iar dacă ai lăsat lumea pentru Dumnezeu şi te-ai lepădat de toate cu jurământ, ca o roabă a lui Hristos, atunci săvârşeşte fără lenevire lucrurile călugăreşti, petrecând mereu în liniştea cea bună, în citire şi în rugăciune. Iar când îţi va spune gândul: dar sunt monahi care umblă prin lume şi se ocupă cu treburile vieţii, să opreşti poliloghia acestui gând şi să-i spui: fiecare va da socoteală pentru el însuşi, ai grijă să-ţi cureţi păcatele tale; iar de alţii Dumnezeu are grijă, nu tu.

168.  Sunt oameni care, pregătindu-se să lase lumea, întreabă pe cei cunoscători şi pe cei care se tem de Dumnezeu: există oare vreo mângâiere în viaţa monahală ? Şi oare nu se poate să treci cu uşurinţă prin acest chip de viaţă ? Ciudată nerozie! Tu vrei să te înalţi la cer, să dobândeşti Împărăţia cea veşnică, să te faci împreună-moştenitor al Prea Dulcelui Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru, să-L slăveşti veşnic împreună cu îngerii pe Prea Sfântul Dumnezeu, şi mai întrebi dacă sunt greutăţi în viaţa călugărească ? Iubitorii de lume, dorind să capete un lucru oarecare, îndură toate nevoinţele şi scârbele şi nu cruţă nici o osteneală până când nu-şi satisfac dorinţa lor, iar tu întrebi de lucrul lui Dumnezeu, dacă se află într-însul vreo înlesnire şi mângâiere ? Şi nu vrei ca pentru Dumnezeu să ridici greutatea liniştii, postului, tăcerii, privegherii şi oricărei rele pătimiri? Îndulcindu-te cu mâncarea, cu băutura şi cu somnul, vrei să-ţi mântuieşti sufletul ?! Să nu fie, să nu fie!

Ceea ce va semăna cineva aici, însutit va secera în ziua cea înfricoşată a Judecăţii! Vai de cel nepocăit, căci muncile sunt nesfârşite!

169.  Te voi întreba, iar tu să-mi răspunzi: dacă cineva te-ar lua în mijlocul unei nenumărate mulţimi de oameni, îmbrăcaţi în haine ţesute cu fir de aur, arătându-ţi printre ei pe bărbatul cel mai strălucitor, cu o mult preţioasă cunună pe capul lui, în veşminte presărate cu pietre preţioase şi ţi-ar făgădui să te aşeze împreună cu el să împărăteşti, spune-mi, câtă recunoştinţă ai nutri în sufletul tău pentru un astfel de om şi ce ai face pentru el, numai ca să primeşti cele făgăduite ?

170. Cel ce e pătruns de dragoste pentru Dumnezeu şi cu mintea e lipit de pomenirea Lui şi de gândul morţii, dispreţuieşte toate cele văzute, toată deşertăciunea acestei lumi şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

171. Fericit este omul care nu iubeşte nimic din cele stricăcioase şi vremelnice şi care îşi îndreaptă toată grija spre sufletul său, ca să-l înfăţişeze curat înaintea lui Dumnezeu.

172.  Cel ce fuge de orice poftă lumească şi petrece în liniştea cea binecuvântată, scapă de toate cursele diavolului şi se ridică mai presus de orice întristare.

173.  După cum pe omul degerat nu-l încălzeşte amintirea focului, tot astfel, cel ce vrea să dobândească faptele bune fără linişte şi tăcere, nu va putea să câştige nici una dintre ele, oricât s-ar osteni.

174.  Nu-ţi spurca trupul cu gânduri necurate şi pacea lui Dumnezeu se va coborî asupra ta, atrăgând după sine şi o puternică dragoste de Dumnezeu.

175. Istoveşte-ţi întotdeauna trupul cu posturi şi cu privegheri, păstrează liniştea, stăruie în cântarea de psalmi şi în citire fără să te leneveşti, bate cât mai multe metanii şi în curând vei vedea mila lui Dumnezeu asupra ta.

176.  Smerenia şi reaua pătimire, foamea şi privegherea, liniştea şi rugăciunea îl eliberează pe om de orice păcat şi îl fac fiul lui Dumnezeu, numai să nu neglijeze lucrul lui Dumnezeu.

177.  Cel ce alungă mama tuturor păcatelor, adică iubirea de sine, lesne se eliberează şi de toate celelalte patimi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar iubirea de sine este iubirea de trup, din pricina căreia multora le e frică să postească, să privegheze, să bea numai apă, şi, în general, aceştia caută orice odihnă a trupului ca să nu se îmbolnăvească. Pentru un astfel de suflet nu este mântuire, după cum mărturiseşte Evanghelia, căci el nu va voi niciodată să se smerească, iar cel ce nu se smereşte, este fratele diavolului cel de trei ori blestemat, cu care se va şi duce în focul cel veşnic.

178. Când demonii se apropie ca sa abată mintea ta din calea castităţii şi să te înconjoare de gânduri rele, atunci zi către Domnul, cu lacrimi: „Cel ce mă prigoneşte acum m-a înconjurat; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce mă înconjoară” şi, cu harul lui Hristos, te vei izbăvi de demoni.

179.  „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”, spune dumnezeiasca Scriptură. Tot ce este lumesc este material, stricăcios, deşert şi cei ce le iubesc sunt lumeşti şi trupeşti. De aceea zice Domnul: nu va rămâne duhul Meu pururea în aceşti oameni pcnlru că sunt trup. Vezi cum cei ce iubesc cele materiale se îndepărtează de Dumnezeu, iar cel ce se îndepărtează de Dumnezeu, va fi trimis cu demonii în focul cel mai din afară, pregătit diavolilor şi îngerilor lui, dacă nu se va pocăi curând şi nu va arunca toate, ca pe cârpa unei femei necurate.

180.  Monahul trebuie să-şi îndepărteze mintea de tot ce este material, petrecând cu răbdare în chilie, în înfrânare, în linişte, în tăcere şi în orice pătimire rea, să aibă întotdeauna în inimă aducerea aminte de Dumnezeu şi gândul morţii. Astfel este un adevărat monah, pe care îl va proslăvi Dumnezeu şi îl vor cinsti oamenii.

181. Dacă vrei să dobândeşti calea ce duce spre viaţă, şezi în linişte, îndepărtează-te pe cât îţi stă în putinţă de legătura cu oamenii; atunci şi Calea, adică Cel Care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică Hristos, va veni la tine. De altfel, trebuie să-L cauţi cu osteneală, mânat de o mare dorinţă şi frică, căci puţini sunt cei care îl dobândesc, ca nu cumva, rămânând în urma celor puţini, să mergi cu cei mulţi în veşnica muncă.

182.  Mintea cea curată este uneori învăţată de însuşi Dumnezeu, iar alteori de însuşi Sfântul Înger Păzitor, care te povăţuiesc cum îl poţi face pe omul cel lăuntric fiul lui Dumnezeu.

183.  Liniştea şi înfrânarea, tăcerea şi rugăciunea fac mintea şi sufletul să ajungă la nepătimire.

184.  Dumnezeu Care ţi-a făgăduit să-ţi dea veşnicele bunătăţi cu care ţi-a dat în inimă zălogul Sfântului Duh, a spus, de asemenea, ă omul tău cel lăuntric să fie curăţit de patimi şi de gânduri rele, dacă doreşti să intri în Împărăţia Cerurilor.

185. Gândeşte-te bine la ceea ce vreau să-ţi spun: dacă, petrecându-ţi toată viaţa în mănăstire, tu nu vei agonisi fapte bune şi prin ele, încredinţarea din inimă că ai trecut de la moarte la viaţă şi că ai intrat în ceata celor mântuiţi, atunci să nu nădăjduieşti să moşteneşti Împărăţia cea cerească. Iar cel ce nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor, va merge în munca veşnică cu tatăl său, şi cu fraţii săi, demonii.

186. Dacă vrei să dobândeşti smerenia, agoniseşte-ţi plânsul şi să-l ai ca pe un tovarăş nedespărţit toată viaţa ta; râsul şi vorbele deşarte duc la pieire şi alungă smerenia şi plânsul.

187. Să nu fii asemenea celor ce îngroapă morţii şi care, când plâng pentru ei, când se îmbată pentru ei, ci să te asemeni osândiţilor închişi în temniţă care nu aşteaptă decât să fie duşi la locul de tortură.

188. Monahul care uneori plânge, iar uneori râde, este un nebun care aruncă cu pâinea în câinele desfrânării: el se face că îl alungă, dar de fapt îl ademeneşte spre pieirea sufletului său.

189. Să-ţi fie culcarea în pat o închipuire a închisorii în sicriu, şi tu vei dormi puţin şi cu smerenie. Tot astfel şi mama ta, să–ţi slujească drept aducere aminte de amara muncă pe care o vei primi de la viermii cei neadormiţi — şi tu vei mânca cu frică pâinea ta ăi vei bea apa ta.

190.  Să adormi seara şi să te scoli dimineaţa cu aducerea aminte de focul veşnic şi urâtul niciodată nu te va stăpâni în vremea cântării de psalmi.

191.  Să te îndemne spre plâns şi spre lucrarea faptelor bune măcar haina ta cea neagră, căci în negru se îmbracă de obicei cei ce îi îngroapă şi îi plâng pe cei morţi.

192.  Cel care se roagă în fiecare zi cu lacrimi în chilia sa, pentru unul ca acesta, fiecare zi e zi de sărbătoare, iar cel care trândăveşte în fiecare zi, bea vin şi-şi îndulceşte pântecele, pe unul ca acesta îl aşteaptă plânsul veşnic în iad. Unde se lucrează pentru pântece, unde se bea vin şi sunt râsete, acolo nu există nici aducerea aminte de Dumnezeu, nici de moarte.

193. Să iubeşti tăcerea mai mult decât orice, căci ea te apropie de frica lui Dumnezeu. Când limba se reţine de la vorbirile lumeşti, atunci Dumnezeu locuieşte în suflet. Din tăcere se naşte gândul evlavios, cel bun şi sfânt. Să-ţi dea Domnul să guşti bunătăţile care se dobândesc în tăcerea cea cinstită. Primeşte nevoinţa tăcerii şi eu nu pot să-ţi spun ce lumină, ce curăţie şi linişte va străluci în inima ta.

194. Trebuie să avem toată grija de faptele cele bune, buna mea soră, chiar dacă, precum nişte naufragiaţi, noi am pierde toată încărcătura. Să vieţuim astfel ca niciodată să nu socotim bunătăţile trecătoare mai bune decât bunătăţile viitoare.

195. După cum cel ce se desăvârşeşte în virtuţi moare pentru toate cele trecătoare, tot astfel cel ce se întoarce din nou spre păcat, pierde toate bunătăţile cele de mai înainte, începutul înălţării spre bine este depărtarea de lume, adică de toate lucrurile vieţii, voi spune chiar şi de trupul însuşi.

196. Fericit este, buna mea soră, cel ce a lepădat orice nădejde lumească şi şi-a înălţat toată nădejdea spre Domnul. Aşa cum blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om, tot astfel, binecuvântat este acela care nădăjduieşte spre Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că nu-l primeşte pe un astfel de om care vrea să iubească şi lumea şi pe Dumnezeu, ci chiar îl urăşte ca pe un vrăjmaş şi îl alungă, ca pe diavolul. Nu este al meu acest cuvânt, ci al Sfântului Apostol Ioan care zice: omul care vrea să fie prietenul lumii este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ce folos, buna mea soră, ca pentru cele de astăzi şi de mâine, să-L avem pe Dumnezeu de vrăjmaş ? Pe unii ca aceştia nu-i primeşte prea dulcele nostru Iisus Hristos. Uneori să-ţi pui nădejdea în bani şi în oameni, iar alteori din nou în Dumnezeu, acest lucru nu-i aduce nici un folos omului. Dumnezeu vrea şi iubeşte pe omul care aruncă cu desăvârşire asupra lui Dumnezeu orice sfat şi orice dorinţă, însă oamenii nechibzuiţi şi monahii cei iubitori de lume, necunoscând mila lui Dumnezeu, preţuiesc adesea ceea ce nu preţuieşte nimic, adică bogăţia, sănătatea, slava vremelnică şi frumuseţea feţei, care ca iarba se vestejeşte.

197. O să te întreb, sora mea, ce-ţi pare că este mai hine, să alegi viaţa cea vremelnică şi prin ea, moartea veşnică, ori reaua pătimire cea plină de râui.l pentru fapte bune, în nevoinţă şi tăcere, pentru ca prin aceasta să dobândeşti o veşnică şi fericită viaţă? Desigur că aceasta din urmă. Nu fi, dar, nepăsătoare. Nu ne putem face locuinţă a harului divin, dacă mai întâi nu vom curăţi sufletele noastre de patimile răutăţii şi poftei în care ele au fost scufundate mai înainte.

198.  Duhul Sfânt este pentru toţi, dar în aceia care sunt curaţi de patimi, care trăiesc în curăţie, în linişte şi în tăcere, El arată o deosebită putere.

199. E cu neputinţă ca având mintea împărţită în tot felul de griji, să-ţi săvârşeşti cum trebuie rugăciunea şi să-ţi păstrezi liniştea, chiar dacă s-ar stărui cineva să le facă, după cum Însuşi Domnul a spus: Nimeni nu poate sluji la doi domni — şi iarăşi: Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

200.  Dacă nu ne vom îndepărta de rudeniile cele după trup şi de legăturile cu grijile vieţii în aşa fel încât să fim ca unii ce au trecut în altă lume, atunci e cu neputinţă pentru noi, buna mea Doamnă, să ne atingem scopul — dragostea sfântă pentru Dumnezeu şi fericita linişte. Cel ce a intrat în rânduiala îngerească şi se întunecă cu patimile este asemenea, buna mea soră, unei piei tărcate, care nu e nici toată albă, nici toată neagră, ci e presărată cu tot felul de pete, aşa încât nu poţi spune că e albă sau neagră. Tot astfel e şi cel ce doreşte să se liniştească, dacă îşi ocupă mintea sa cu lucruri lumeşti.

Cineva dintre sfinţi i-a spus unuia care, ieşind din lume şi intrând la mănăstire, nu-şi părăsea cugetările lumeşti: nici călugăr nu te-ai făcut, şi dregătoria ai pierdut-o.

Povatuirile Duhovnicesti – partea I
Povatuirile Duhovnicesti – partea II
Povatuirile Duhovnicesti – partea III
Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
Povatuirile Duhovnicesti – partea V
Povatuirile Duhovnicesti – partea VI

sursa

Articole asemanatoare:

1. Povatuirile Duhovnicesti – partea I
2. Povatuirile Duhovnicesti – partea II
3. Povatuirile Duhovnicesti – partea III
4. Povatuirile Duhovnicesti – partea V
5. Povatuirile Duhovnicesti – partea VI