Povatuirile Duhovnicesti – partea V

201.  Pe râvnitor nu-l aduce la mântuire numai un singur lucru oarecare, ci el trebuie să tindă cu grijă spre toată fapta bună. Aşa cum cel ce intră în baie, se dezbracă cu desăvârşire de orice haină, tot astfel şi monahul care se apropie de Dumnezeu trebuie să petreacă în viaţă liniştită, dezbrăcat de tot ce e legat ele cele lumeşti. Crede cuvintelor mele, sora mea. Dacă mintea cuiva este vânturată încolo şi încoace şi este nestatornică asemenea desfrânatelor care nu se mulţumesc cu dragostea unui singur bărbat, vrând să-i prindă pe toţi în mrejele lor, un astfel de monah nu poate dobândi o faptă bună dacă nu va lega mintea sa nestatornică cu frica de Dumnezeu, cu liniştea cea bună şi cu tăcerea.

202.  Liniştea şi tăcerea sunt o preţioasă dobândă pentru cel ce le are şi cea mai plăcută şi mai dulce privelişte pentru cei care văd si aud.
203. Este un lucru ruşinos şi din cele mai rele ca un călugăr, în stare a alege şi înlătura o hrană trupească vătămătoare, să nu aibă aceeaşi grijă de citirea scrierilor care hrănesc sufletelor noastre, ajungând chiar să o desconsidere.

Trebuie să ne deprindem să facem toate cu grijă, ca unele ce sunt sfinţite de Domnul, ca să petrecem în linişte, cu toată evlavia.

204. Cel care îl ridică pe cel căzut trebuie să fie — în toate privinţele — mai presus de cel căzut, iar cel căzut are aşijderea nevoie de un altul care să-l pună pe picioare. Iar cei ce-şi încredinţează povăţuirea în mâinile unor învăţători orbi, se lipsesc pe ei înşişi de dulceaţa luminii duhovniceşti. Căci asupra lor se va împlini cuvântul Domnului: dacă un orb va povăţui pe alt orb, vor cădea amândoi în groapă. Dar când ucenicii sunt bine povăţuiţi de învăţător, iar ei înşişi nu-şi părăsesc deprinderile, vrând să lucreze mai mult pentru pofta trupului decât pentru Domnul, neprimind viaţa cea după Evanghelie, atunci învăţătorul nu va primi nici un cuvânt de mustrare pentru ei. Căci noi ne-am învăţat să auzim de la proorocul cel încăpăţânat şi grăitor împotrivă: mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău şi nu fi părtaş la păcate străine, cum spune marele între Părinţi, Vasile.

Aşa cum tâlharii şed în locurile ascunse, tot astfel diavolul se ascunde în umbra dulceţilor vieţii, care sunt în stare să-i tăinuiască .cursele — şi astfel, ne întinde mrejele pierzării, în felul acesta, uneori vrând, iar alteori nevrând, noi ne predăm vrăjmaşului, târâţi de patimile cele spurcate şi de dulceţile vieţii.

206.  Cel ce nu se îndulceşte şi nu este tulburat de patima curviei, scapă de orice păcat. Iar cel care a scăpat de cea mai mare parte dintre patimi, cum sunt: patima slavei, bogăţiei, a bunului neam — şi celelalte ce se întâlnesc în viaţă, şi este stăpânit numai de o patimă, şi anume de patima desfrânării, acela nu este înfrânat, ci sluga diavolului, chiar dacă l-am numi sănătos pe acela care e stăpânit numai de o singură boală trupească.

207.  A te căi nu înseamnă a zice numai: am greşit şi pe urmă să rămâi în păcat, ci, potrivit cântătorului de psalmi, să-ţi recunoşti păcatul şi să-l urăşti. Căci pocăinţa se preţuieşte nu după cantitatea vremii, ci după dispoziţia sufletului. Dar, vai de noi, noi oamenii săvârşim păcatul uşor şi repede, iar pocăinţa o primim încet şi cu lenevire, deşi sunt unii care se căiesc cu adevărat. De asemenea, nouă ni se pare că dorim Împărăţia Cerurilor, dar nu ne îngrijim deloc de faptele bune prin care o putem dobândi şi fără să depunem vreo osteneală pentru a trăi în linişte, în tăcere şi în fapte bune, ne închipuim că ne învrednicim de o parte egală cu aceia care stau împotriva păcatului, până la moarte. Să ne aprindem dar, buna mea soră, măcar de acum înainte, să ne aprindem ele grija sufletelor noastre, să ne îndurerăm de deşertăciunea vieţii trecute şi să ne nevoim pentru bunătăţile vieţii viitoare, să ne liniştim până când mai avem puţină vreme, să tăcem, Doamna şi sora mea, în puţinele noastre zile, pentru ca de acum încolo să ne veselim veşnic, să nu rămânem în lenevie şi în neîngrijire de virtuţile cele bune.

208. Necazurile dau pe faţă şi ispitesc sufletul, ca focul aurul. Şi, într-adevăr, pentru cei ce sunt bine pregătiţi, necazurile sunt ca o educaţie atletică şi o osteneală care îl ridică pe nevoitor spre slava lui Dumnezeu, printr-o împotrivire puternică, prin răbdare, căci necazul lucrează răbdarea, iar răbdarea, iscusinţa. Dar acela care respinge necazul, se lipseşte singur de iscusinţă, căci după cum nimeni nu se încununează fără luptă şi nevoinţă, tot astfel nimeni nu poate să se dovedească iscusit, fără necazuri şi osteneli, de dragul faptelor bune. Iar osteneala pentru faptele bune, buna mea soră, sunt: postul, privegherea, liniştea, tăcerea, rugăciunea, mărinimia de suflet, răbdarea, şederea în chilia ta şi îndepărtarea de vorbirea cu oamenii.

209.  Cârmaciul nu întotdeauna poate avea linişte când vrea, iar tu, dacă vrei să-ţi faci calea liniştii fără tulburare, poţi s-o faci uşor. O să-ţi spun cum s-o faci. Dacă în liniştea ta te vei osteni în post, vei şedea în tăcere şi vei petrece în rugăciune şi alte cereri, atunci curând în tine va străluci lumina adevăratei cunoştinţe. Atunci, într-o clipă se vor îndepărta şi fiarele care trăiesc înlăuntrul tău, adică necuratele patimi şi grijile vieţii, atunci nu te vei mai asemăna cu o foarte grasă pasăre care are şi aripi şi pene şi toate cele necesare pentru zbor, dar care nu va putea zbura din pricina greutăţii sale ce vine din grăsimea ei. Tu ai o minte de om chibzuit şi desăvârşit şi nu-ţi lipseşte nimic din cele necesare. Dacă vrei mântuirea, iată, ea este gata, cum a spus şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este.

Astfel, mântuirea stă în voinţa ta; alege ceea ce este mai bun şi ţine-l.

210. Cei ce îşi istovesc trupul cu o viaţă aspră ele lungă durată şi, prin împlinirea poruncilor, se îmbogăţesc cu toate faptele bune, sunt asemenea unui mare şi bogat negustor care, umblând prin diferite ţări, a agonisit tot felul de comori preţioase. Uitându-se la ele, el se bucură şi se veseleşte, dar iată, în apropierea malului şi limanului, după ce a navigat pe întinsul măreţelor şi grozavelor mări, se întâmplă că ori lovindu-se de vreo piatră în bătaia furtunii, corabia lui se va duce la fund, ori piraţii, năvălind pe neaşteptate, îi răpesc tot ceea ce a câştigat iar el, nenorocitul, rămâne fără nimic, izbutind să-şi salveze doar trupul său.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu acela care, înălţându-se în mari virtuţi, din pricina năvălirii vrăjmaşului, cade în patima curviei; nu-l osândi, ci ai milă de el, aşa cum toţi au milă de acel bogat, pe care îl ştiau bogat si acum îl văd sărac. Amară este soarta lui, dar de îndată ce se va pocăi el, Dumnezeu îl va primi, îl va milui, îl va apăra şi îl va iubi mai mult decât înainte. De altfel, El nu-l părăseşte nici în însăşi căderea lui, ci îl cheamă la bunătatea sa cea dintâi, aşa cum odinioară l-a chemat pe Adam, după cădere: „Adame, unde eşti ?”, fiindu-I milă de nenorocirea lui, pentru că dintr-o slavă aşa de mare a Căzut într-o stare lipsită de slavă, dintr-o astfel de înălţime, într-o astfel de prăpastie. Cugetă la aceasta şi tu şi fii trează.

Vezi, să nu neglijezi îndrumările mele; căci nici un om nu-şi poate dobândi mântuirea singur. De aceea Dumnezeu, făcându-ne bine, ne-a dat sfătuitori şi povăţuitori. Dacă atunci când te învăţ şi te îndrumez, tu nu asculţi şi eşti nepăsătoare, vina este a ta. Şi Domnul va cere de la tine socoteală pentru nepăsarea şi neascultarea ta, iar pe mine mă va face nevinovat. Vai de noi, din pricina viclenelor curse diavoleşti, vai de noi, din cauza mrejelor sale întinse cu atâta şiretenie!

211.  Până când să ne lăsăm .înşelaţi de lume ? Şi ce este mai vrednic de cinste decât sufletul, buna mea soră ? Ce poate precumpăni Împărăţia Cerurilor ? Ce sfetnic e mai vrednic de crezare decât Dumnezeu ? Cine e vrednic de iubire, mai mult decât Hristos ? Prietenia cu oamenii şi cunoscuţii lumii este până la o vreme. Atâta timp cât ei văd că ai ce le da, îţi sunt prieteni, iar când vor vedea că nu ai nimic, devin duşmanii tăi. Dar Dumnezeul nostru nu este aşa. Ci când vei lăsa lumea, toată prietenia omenească, toate bunătăţile văzute, alergând la bunătatea Lui, te vei împrieteni cu El prin dragoste şi frică; atunci El îţi va da Împărăţia Cerurilor. Şi eu îţi voi spune cum putem dobândi iubirea Lui. Liniştea, tăcerea, postul, înfrânarea, castitatea, rugăciunea, îngenuncherea, citirea — iată prin ce se arată în afară iubirea omului pentru Hristos.

212.  Nu te lenevi şi nu deznădăjdui, buna mea Doamnă, în rugăciune, în cântarea de psalmi, în citirea oricărei învăţături insuflate de Duhul Sfânt. Căci în cuvintele dumnezeieştilor Scripturi este ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu si ea se descoperă celor ce şed în tăcere, în linişte şi în rugăciune. Daca vrei să trăieşti cu evlavie, buna mea soră, mănâncă pâinea liniştii cu suspine şi cu lacrimi. Căci la Iezechiel scria: „Fiul omului, să-ţi mănânci pâinea ta cu durere şi apa ta să ţi-o bei cu chinuri şi necazuri”.

213.  Cei ce nu vor să se mântuiască prin supunerea faţă de cuvânt şi de credinţă, potrivit cu negrăitul har dumnezeiesc, se înţelepţesc prin boli şi prin necazuri lumeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

214.  „Întru răbdarea voastră — spune Mântuitorul — veţi dobândi sufletele voastre”. Căci fără răbdare, nu este mântuire. Domnul dă cu băgare de seamă celor care pentru Împărăţia Cerurilor, cu credinţă şi cu nădejde, poartă cu răbdare jugul liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ceea ce nici un om nu poate aştepta. Ia aminte dar la tine cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

215.  Cel ce nu este înarmat cu răbdare, lesne devine o pradă în ghearele satanei. Mii de curse, ici şi colo, sunt întinse pentru a-l prinde pe bietul monah. De aceea Domnul ne învaţă, spunând: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Căci „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”‘. Ia aminte dar, cu grijă şi linişteşte-te cu chibzuinţă.

216.  Dacă vrei, buna mea Doamnă, ca şi la noi să vină Domnul, ca odinioară la Apostoli, „prin uşile încuiate”, să ne sârguim să închidem şi uşile noastre —gura cu tăcerea cea bună, ochii — ca să nu privim cu răutate şi cu patimă, urechile -— ca să nu auzim vorbe putrede, mirosul şi pipăitul, cu îndepărtarea de poftele trupeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

217.  Dumnezeu nu-i uită, buna mea soră, pe aceia care păstrează o neîncetată aducere aminte de El şi întotdeauna îşi amintesc de sufletul în care petrec cuvintele Lui, după cum spune însuşi proorocul Ieremia: pentru că cuvintele Mele sunt la el, cu pomenire îl voi pomeni. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

218. Noi singuri suntem pricinuitorii pierzării noastre, dar dacă ne vom căi, chiar dacă am fi nişte câini netrebnici, vom fi mai bine preţuiţi decât fiii cei nepăsători. Ceea ce însă nu poate face dragostea, aceea o poate înlocui liniştea, tăcerea şi rugăciunea neîncetată. Ia aminte deci cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

219. Dacă ne vom linişti, dacă ne vom îndeletnici în liniştea noastră cu rugăciunea, dacă ne vom ocupa cu citirea şi nu-i vom plictisi pe alţii cu trebuinţele noastre trupeşti, atunci Dumnezeu îi va aduce pe aceştia la noi şi, cu pronia Sa, îi va face să ni le pună la îndemână cu toată osârdia. Căci Se îngrijeşte de noi Dumnezeu, când şi noi ne îngrijim de cele duhovniceşti, adică de rugăciune, de tăcere şi de linişte. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te pe de-a-ntregul.

220. Nevoieşte-te, buna mea soră, ca să nu tragi nici o răsuflare în tine, fără Dumnezeu. Ea îţi va ajuta ţie în ceasul morţii şi în ceasul Judecăţii. Iar aducerea aminte de Dumnezeu este rugăciunea despre care ţi-am spus.

221. Mai întâi de toate, cunoaşte-te pe tine însăţi. Când te vei cunoaşte pe tine însăţi, atunci îl vei cunoaşte şi pe Dumnezeu şi uitând cu totul făptura, îţi vei aduce aminte neîncetat numai de Făcătorul ei.

222. În loc să dormi, veghează, căci altfel vremea curge, iar inima ţi-o împleteşti cu deşertăciuni.

Între timp, încetul cu încetul, ţi se umple sorocul vieţii, deşi tu nici nu simţi acest lucru. Roadă şi desăvârşirea înfrânării stă în aceea ca prin suferinţa trupului să contribui la curăţirea sufletului şi inima s-o izbăveşti din cursele diavolului. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu tărie.

223. Cel ce este legat cu lanţuri nu poate alerga, iar mintea care lucrează patimilor şi pântecelui nu poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Pe ea o ademenesc şi o risipesc gândurile pătimaşe şi ea nu poate sta neclintită în sinea ei, iar rugăciunea este tăcerea oricărui gând.

Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu bună cuviinţă.

224. Când sufletul este cuprins de rugăciune, patima dispare, întunericul nu va suferi prezenţa luminii şi boala nu va sta în faţa sănătăţii care se restabileşte; şi patimile îşi pierd puterea când sălăşluieşte în suflet Duhul Sfânt. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi ia aminte la tine cu grijă.

225. Nu e păcat, buna mea soră, să mănânci în fiecare zi câte puţin, în ceasul al nouălea. Dar după mâncarea pâinii, trebuie să te ocupi şi cu citirea, pentru ca să-ţi înalţi din nou la ceruri cugetul slăbit şi să nu-i îngădui să se amestece în treburile vieţii deşarte.

226. Dacă vrei, buna mea soră, să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, îndrăgeşte necazul. Cel ce n-are necazuri, nu va intra în Împărăţia Cerurilor, căci porţile ei sunt foarte înguste şi nu-i încap pe cei ce s-au îngroşat. Cunoaşte-te deci pe tine însăţi şi linişteşte-te cu toată fiinţa ta.

227.  Mare lucru este rugăciunea pentru cei ce se liniştesc, ea însă îşi primeşte puterea din neagoniseală. De aceea, buna mea soră, lepădându-te de toate, roagă-te neîncetat în taina inimii tale, cum te-am învăţat eu. Şi nu trândăvi. Trândăvia este pierzania sufletului, căci ea este aceea care înstrăinează sufletul de Dumnezeu, întretăind aducerea aminte de Sfânt Numele Lui. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu.

228. Atâta vreme cât îţi vei aduce aminte cu toată evlavia, dragostea şi frica de Stăpânul tău şi vei privi la El cu ochii minţii la rugăciune, şi El va lua aminte la tine cu dragoste de tată şi atunci nu vor avea putere asupra ta, buna mea Doamnă, nici satana, nici patima, nici nenorocirea, nici păcatul. De îndată însă ce tu vei da înapoi de la frica şi aducerea aminte de Stăpân şi vei uita de Mântuitorul şi Dumnezeul tău, îşi va întoarce şi El faţa de la tine şi atunci îţi va fi inima robită de orice rău.

Ştiind acestea, cineva dintre sfinţi îl chema neîncetat pe Dumnezeu, cu glasul psalmului: „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, Dumnezeule, Dumnezeul meu — şi nu Te abate întru mânie de la robul Tău”; şi aşa, ia aminte la tine şi adu-ţi întotdeauna aminte de Dumnezeu şi nimic din cele văzute în lumea aceasta nu socoti că este mai de preţ decât mântuirea sufletului tău.

229. Niciodată nu trebuie să trândăvim şi să curmăm învăţătura din dumnezeieştile Scripturi, liniştea, tăcerea şi rugăciunea pentru ca, neglijându-ne pe noi înşine, prin slăbiciunea pântecelui, să pierdem, căldura aducerii aminte de Prea Dulcele nostru Dumnezeu. De aceea ne şi porunceşte nouă dumnezeiescul Apostol: „Duhul să nu stingeţi, adică aducerea aminte de Dumnezeu”. Şi în Vechiul Testament e scris: „focul să fie întotdeauna jertfelnic”, adică să fie întipărită în inimă neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

230.  Îndrăzneşte să intri cu lacrimi la cerescul Doctor şi El îţi va vindeca toate ranele sufletului tău, căci nu există patimi pe care să nu le poată vindeca iubitorul de oameni Hristos.

231.  Întrucât ispitele ne vin din afară prin cele cinci simţuri, adică prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, atunci trebuie să le păzim pe cât ne stă în putinţă, şi observând prin care din ele ne vine vătămarea, să arătăm o deosebită agerime în observarea ei.

232.  Nu va vedea mintea locul lui Dumnezeu în inimă, dacă mai întâi nu va sta în afară de toate lucrurile, iar în afara tuturor lucrurilor ea nu va sta, dacă nu va dezrădăcina toate patimile şi nu va introduce în locul lor virtuţile. Cunoaşte acest lucru şi râvneşte pentru faptele bune.

233.  Citirea, rugăciunea neîncetată în inimă şi o mică rucodelie sunt o puternică îngrădire împotriva ispitelor. Dacă le vei păzi cu răbdare în chilia ta, atunci te va păzi Dumnezeu de toate cursele vrăjmaşului şi nu va îngădui celui viclean să te ispitească şi să te arunce în prăpastia patimilor.

234. Înţelege, buna mea soră, viclenia năvălirilor diavoleşti. La început, diavolul se sileşte să ne risipească mintea cu grijile lumeşti şi să întrerupă rugăciunea cea neîncetată din inimă, apoi s-o abată ele la obişnuita cântare de psalmi, de la citire şi rugăciune, mai departe, să ne convingă să ieşim din chilie, să rătăcim de colo până colo şi să stăm de vorbă cu bărbaţii şi cu tinerii. Din acestea, în sfârşit, gândul slăbeşte şi bietul monah nu mai are răbdare să nu guste până la al nouălea ceas şi să nu bea, pe deasupra, puţin vin. Toate acestea i se pare de puţină importanţă şi ca un lucru firesc, dar cu toate acestea, cu câtă abilitate este ascunsă aici înşelăciunea diavolească pe care el nici n-o poate observa. După aceasta, diavolul, văzând că acest nenorocit rob face voia lui, îl ia sub stăpânirea sa şi întrucât pentru nepăsarea lui, Îngerul Păzitor îl părăseşte, îl aruncă cu tiranie dintr-o patimă în alta, dintr-un păcat în altul, până când îl aruncă în prăpastia deznădejdii, dacă Dumnezeu Cel iubitor de oameni nu-l va aduce la pocăinţă. Astfel de curse le-au cunoscut şi le-au transmis, spre prevenire şi pază, aceia care au căzut în ele şi, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au înţelepţit şi s-au ridicat.

235. Gândurile diavoleşti se silesc pe toate căile să întunece ochiul luminos al sufletului pentru ca, în întuneric, să facă ce vrea el. Ştiind acest lucru, ca pasărea din laţ fugi de ele pe cât te ţin puterile, ca să te mântuieşti.

236. Să ai frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu, liniştea şi tăcerea, rugăciunea şi înfrânarea, şi niciodată nu te vei teme de îngrozirile demonilor.

237. Ţine minte, buna mea soră, că Dumnezeu stă întotdeauna alături de tine şi teme-te, cutremură-te, ca să nu faci ceva ce nu este după voia Lui. Bucură-te când faci fapte bune, dar nu te înălţa (căci aceasta este slavă deşartă), pentru ca nu cumva să nu te împiedici chiar la liman. Cunoscând acest lucru, fii cu luare-aminte şi fugi de înălţare.

238. Nu te bucura de mângâierile vieţii, căci ele, ca floarea ierbii, repede se veştejesc. Când eşti amărâtă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi când te vei ruga Lui, ţi se va uşura jugul amărăciunii.

239. Să luăm aminte la noi înşine şi să nu osândim pe alţii, căci multe din cele cu care îi osândim nu sunt străine nici de noi înşine. Cunoaşte acest lucru şi nu osândi pe nimeni.

240. Psalmul să fie întotdeauna în gura ta şi aducerea aminte de Dumnezeu în gura ta. Dumnezeu pe Care-L ţii minte şi pe Care-L pomeneşti îi alungă pe demoni. Cunoaşte acest lucru şi adu-ţi aminte mereu de Dumnezeu.

241. Păzeşte-ţi limba, căci ea adesea pronunţă ceea ce nu vrei. Acest lucru tu îl vei dobândi, dacă în gândul tău îl vei ţine întotdeauna pe Dulcele nostru Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeul nostru, iar această aducere aminte dezrădăcinează gândurile rele. Cunoaşte acest lucru şi caută deci să nu te înşeli.

242. Pe cât îţi stă în putinţă, buna mea Doamnă, să urăşti mângâierile trupeşti, căci ele, o dată cu trupul, apucă şi sufletul. Cunoaşte acest lucru ce este păgubitor pentru suflet.

243. Nu sta de vorbă cu bărbaţii, chiar dacă ei ţi-ar fi rude, căci „dragostea de lume este vrăjmăşie de Dumnezeu”. Tu ai alergat la Dumnezeu şi El ţi-a luat apărarea, ce nevoie mai ai, buna mea soră, să te întorci din nou la rude şi, cu aceasta, să-L superi pe Dumnezeu ? De cunoşti acest lucru, fugi de ai tăi, ca să nu se întâmple şi cu tine ce s-a întâmplat cu femeia lui Lot.

244. Postul, liniştea şi fericita tăcere să-ţi fie armă, rugăciunea — perete, plânsul pentru păcate — baie. Cunoscând dar acest lucru, fecioară, să plângi pentru greşelile tale.

245. Dacă ai bogăţie, împarte-o, iar dacă nu o ai, să nu te gândeşti s-o aduni. De cunoşti acest lucru, fugi de iubirea de agoniseală.

246. Tot ce ai greşit din tinereţe, mărturiseşte cu suspinuri şi cu lacrimi Prea Dulcelui nostru Iisus, în fiecare zi, şi din aceasta se va naşte în sufletul tău o neîncetată înfrângere. Ştiind, fecioară, aceasta, plângi întotdeauna.

247.  Mulţumeşte-te cu cele necesare şi lasă în grija lui Dumnezeu hrana ta. Dă-ţi trupul pentru ostenelile bune, adică spre post, priveghere, rugăciune şi altele şi să nu-i dai deloc odihnă aici. Pe cât îţi stă în putinţă, nu te atinge de vin, pentru că el nu este deloc potrivit monahilor, mai ales ţie, care eşti tânără. Ţine minte căderea lui Lot şi fugi de băutură.

248. În vremea bolii, neputând să-ţi săvârşeşti pravila obişnuită, nu lăsa în nebăgare de seamă învăţătura minţii, adică aducerea aminte de Dumnezeu şi aleargă la Hristos, ca la doctorul, cel mai iscusit. Ştiind acest lucru, fecioară, suportă cu răbdare bolile.

249. Cinsteşte, dar fugi de toţi preoţii şi monahii, ca să nu se nască un vierme în sufletul tău. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

250.  Iubeşte bisericile lui Dumnezeu, dar mai vârtos fă din tine însăţi o biserică a lui Dumnezeu. Nu ieşi niciodată din chilie şi acest lucru te va izbăvi de tulburările şi furtunile din afară. Nu-ţi lega inima de nimic din cele pământeşti şi pieritoare, şi vei dobândi o lesnicioasă înălţare spre cele cereşti. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

Povatuirile Duhovnicesti – partea I
Povatuirile Duhovnicesti – partea II
Povatuirile Duhovnicesti – partea III
Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
Povatuirile Duhovnicesti – partea V
Povatuirile Duhovnicesti – partea VI

sursa

Articole asemanatoare:

1. Povatuirile Duhovnicesti – partea VI
2. Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
3. Povatuirile Duhovnicesti – partea I
4. Povatuirile Duhovnicesti – partea III
5. Povatuirile Duhovnicesti – partea II