Povatuirile Duhovnicesti – partea VIII

351. Nimeni nu este atât de bun, de milostiv şi de mult milosârd ca Dumnezeu, şi cu toate acestea, Dumnezeu nu-l va milui pe acela care nu se va pocăi şi nu va înceta să păcătuiască.

352. După cum focul nu poate să ardă în apă, tot astfel în omul care iubeşte liniştea, tăcerea şi înfrânarea, nu va spori gândul cel necurat. Orice om iubitor de linişte este iubitor de Dumnezeu şi de osteneală, iar osteneala de bună voie este duşmanul poftei, cu darul lui Hristos.

353.  Când va băga de seamă diavolul că cel ce se linişteşte s-a rugat cu osârdie şi cu fierbinţeală, atunci porneşte într-însul cea mai puternică luptă cu gândurile lui, şi totuşi, cel de trei ori blestemat nu se apucă să nimicească micile fapte bune cu atacuri mari.

354. Orice lucrare de fapte bune şi orice faptă bună se menţine şi se hrăneşte cu aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte şi curând, harul lui Hristos îl introduce pe cel liniştit în Împărăţia lui Dumnezeu.

355. Fugi de ispite prin mijlocirea răbdării şi rugăciunii, liniştii şi tăcerii, dar dacă vei voi să scapi de ispite fără aceste ispite, atunci nu vei putea. Patimile îşi primesc puterea de la mâncare şi băutură, de la privirea la feţele bărbăteşti şi de la legăturile cu ele.

356. Cel smerit şi blând, cel liniştit şi tăcut este cel mai înţelept dintre înţelepţi, pentru că a vrut să poarte jugul lui Hristos de bună voia lui şi cu o bună supunere lăuntrică. El se va numi fiul lui Dumnezeu şi va fi împreună moştenitor cu Hristos.

357. Rădăcinile păcatelor sunt vorbirea cea multă, lăcomia pântecelui, slava deşartă şi cele asemenea în general; faptele cele vădite se dau pe faţă prin mâini, picioare şi gură.

358. Când va vedea diavolul că omul se ocupă de cele trupeşti fără să fie nevoie, atunci, mai întâi de toate, răpeşte din mintea lui aducerea aminte de moarte şi apoi face ce vrea dintr-însul.

359. Să nu fii cu două limbi — una s-o ai în gură şi pe alta în inimă —, căci pe un astfel de om îl urăşte Dumnezeu cel mai mult.

360. Cel ce nu învaţă poruncile şi îndrumările scrise şi nu primeşte sfaturile Părinţilor, va cunoaşte în ceasul morţii pe ce cale a mers.

361.  Când vei vedea că doi oameni răi au o dragoste reciprocă unul pentru altul, să ştii că ei îşi ajută unul altuia spre îndeplinirea dorinţelor lor şi amândoi se vor duce în focul cel veşnic.

362. Întotdeauna să ţii minte, buna mea Doamnă, acest cuvânt, că toţi vor muri, iar toate celelalte văzute şi deşarte, vor rămâne aici. Şi vai de sufletul lipit de lume. Ia aminte dar şi ca una ce eşti cliibzuită, depărtează-te de deşertăciuni.

363. Nu îngădui, buna mea soră, ca înfrânarea să-ţi fie fără blândeţe şi liniştea fără post şi tăcere. Căci cel ce se înfrânează de la mâncare şi băutură şi nu se înfrânează de la legăturile nefolositoare cu alţii, în zadar posteşte şi priveghează. Postul şi toate faptele bune se înfăptuiesc în răbdarea liniştii, tăcerii şi rugăciunii.

364.  Dumnezeu a spus prin proorocul Isaia: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine”. Ca să nu cadă şi asupra ta aceeaşi învinuire, buna mea soră, alungă din inima ta orice grijă lumească şi păşind în liniştea cea cinstită, roagă-te cu inima curată lui Dumnezeu.

365.  Să ne mirăm de prea înţeleapta cârmuire a lui Dumnezeu în întocmirea mântuirii noastre. El aduce întristare asupra sihastrului spre dezlegarea păcatelor şi căderilor lui, aşa cum un medic încercat dă cele mai arzătoare medicamente unui om grav bolnav, căci „tristeţea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire”. Şi proorocul Isaia spune de la faţa lui Dumnezeu: „Când întorcându-te vei suspina, atunci te vei mântui” — ca şi cum ar zice: dacă ai greşit, linişteşte-te şi plângi. Nu există alt mijloc pentru dezlegare de păcate în afară de curmarea căderilor în păcate şi de plânsul liniştit înaintea lui Dumnezeu.

366. Luptă-te, buna mea soră, împotriva duhului întristării, adică împotriva demonului deznădăjduiţii, căci el are multe metode şi nu se linişteşte până când nu va izbuti să-i arunce pe om într-o stare de slăbire. Tristeţea după Dumnezeu bucură sufletul care se vede acum stând în voia lui Dumnezeu. Iar gândul care îţi spune: unde să mai fugi? nu este pocăinţă, este un gând diavolesc al cărui scop este să te abată de la orice nevoinţă şi faptă bună, adică de la linişte, de la tăcere, de la înfrânare şi de la rugăciune şi să te arunce în deznădejde, după care el face ce vrea cu tine. Pe câtă vreme tristeţea cea după Dumnezeu nu-l reţine astfel pe liniştitor, ci îi spune: nu te teme, — scoală-te şi mergi către Tatăl.

367.  Ce este întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumească ? Întristarea cea după Dumnezeu se întâmplă atunci când suntem necăjiţi şi frânţi pentru că nici noi înşine nu săvârşim fapte bune, fiind săraci de ele iar pe alţii îi vedem că le dispreţuiesc, după cum e scris: necazul m-a cuprins din cauza păcătoşilor care dispreţuiesc legea Ta. Însă întristarea cea lumească se întâmplă atunci când suferim ceva omenesc, de pildă când aflăm moartea prietenilor, sau ceva asemănător.

368.  Cel ce curat nădăjduieşte spre Dumnezeu şi întotdeauna îşi aduce aminte de El şi de moarte, încă de aici gustă dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, iar cel ce-i face trupului pe plac şi îl mângâie cu mâncărurile, cu băutura şi cu vorbele lumeşti, este străin de acest dar, chiar de ar fi el corect în cele din afară. Să ştii că un astfel de om nu va dobândi nici o faptă bună pentru că nu iubeşte pe mama tuturor virtuţilor — adică liniştea şi tăcerea, cu înfrânarea şi cu rugăciunea. Ştiind acest lucru, ia aminte la tine însăţi, buna mea soră.

369. Să ne apropiem de Dumnezeu în fiecare ceas. rugându-ne Lui cu timp şi fără timp. De altfel, nu e niciodată fără de timp să ne apropiem de Dumnezeu. Oare poate fi pomenit fără de vreme Numele sfânt al Prea Dulcelui Iisus ? Şi cel ce iubeşte acest Nume slăvit, poate să nu se înveţe cândva cu numele Lui în inima sa ? Cum nu poţi trăi fără să respiri, tot astfel cel ce se linişteşte nu se poate linişti, fără să pomenească sfântul Nume al Prea Dulcelui Iisus. Căci nu este alt nume pentru care să ne putem mântui!

370. Dumnezeu este fără de trup şi nevăzut şi de aceea îi putem plăcea în chip netrupesc şi nevăzut, cum spune proorocul David: „De-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderea de tot nu o vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu e duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Zdrobirea inimii se întâmplă în minte şi în cuget, iar mintea noastră e fără de trup. Îndeletniceşte-te dar, buna mea Doamnă, în această lucrare mare şi slăvită, adică să pomeneşti în mintea ta şi în sufletul tău, numele lui Dumnezeu — în chip nevăzut şi cu mintea, în aceasta constă adevărata slujire lui Dumnezeu Celui nevăzut. Şi cele mai trupeşti fapte bune primesc o putere, numai fiind sfinţite de acest Nume dumnezeiesc. Liniştea, postul, tăcerea, castitatea, înfrânarea şi în general,; orice faptă bună primeşte o putere numai de la acest Nume. Şi tocmai aceasta este desăvârşirea pe care o cere de la noi dumnezeiasca Scriptură ! Ce-I vom aduce din cele vrednice lui Dumnezeu, Celui bogat, noi săracii? Dar El spune: „Fiule, dă-Mi inima ta”. Adu banul faptei bune, dar dintr-o minte curată şi dintr-o inimă caldă şi vei bineplăcea lui Dumnezeu. Cu astfel de jertfe putem bineplăcea lui Dumnezeu.

371. Să cunoşti, buna mea Doamnă, că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, cum spune Hristos Domnul, şi ţine minte că mai ai puţin şi vei merge acolo unde sunt toţi cei din veacuri adormiţi — şi acolo fiecare va primi după faptele sale: bune sau rele. De aceea dar, zice Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Acolo este adevărata viaţă şi moarte; pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi se liniştesc în frica lui Dumnezeu — viaţă, iar pentru cei ce trăiesc în desfătări şi în deşertăciuni lumeşti — moarte.

372. După cum un copil mic, de neam vestit, pe care-l hrăneşte o femeie oarecare, săracă şi neştiută, nu iubeşte pe nimeni aşa ca pe hrănitoarea lui, atâta timp cât e mic şi nu-şi cunoaşte neamul său cel mare, dar când devine bărbat şi îşi cunoaşte neamul şi cinstea ce i se cuvine, atunci uită de doica sa, tot astfel iubitorii de lume iubesc lumea aceasta aşa ca micul copil pe hrănitoarea sa, fără să-şi cunoască neamul lor cel ceresc; dar omul chibzuit îl cunoaşte pe Tatăl său, adică pe Dumnezeu, şi lăsând toate cele pământeşti şi deşarte, îl iubeşte numai pe El. Fii dar şi tu una din cele chibzuite, cunoaşte-L pe Domnul Cel ce te-a zidit şi numai de El să te lipeşti, pe El să-L iubeşti şi să-L doreşti ca să-ţi dăruiască Împărăţia cea cerească !

Te rog, pentru Dumnezeu, ascultă cuvintele mele şi să nu te înşele tinereţea ta! Tu ţi-ai părăsit casa şi agoniseala pământească; lucrează întru frică mântuirea ta şi adună o bogăţie nefurată în veacul viitor. Căci dacă vei ieşi din viaţa aceasta deşartă, fără astfel de bogăţie, vai de tine! Să nu îngăduie Dumnezeu să suferi una ca aceasta! Iar bogăţia lumii celeilalte este liniştea, postul, înfrânarea, tăcerea, privegherea, aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, frica de judecată şi chinuri, smerenia, credinţa şi dragostea cea desăvârşită pentru Dumnezeu. Pentru aceasta îţi şi scriu adeseori despre aceste fapte bune pentru ca să se întipărească ele în memoria ta cu atât mai tare şi tu să te deprinzi să le săvârşeşti cu vrednicie.

373. După cum un vânător, dorind să prindă un leu sau un leopard sau un urs, întinde peste tot felurite curse pentru ca să-l prindă mai lesne, tot astfel şi diavolul întinde toate armele şi mrejele păcatului pentru ca să-i prindă pe cei ce râvnesc să-şi mântuiască sufletul, îndeosebi, cursele necurăţiei şi ale desfrânării. Dacă monahul nu are toate faptele bune prescrise, îl robeşte fără osteneală şi face ce vrea cu el.

374. Fecioara ce nu-şi păzeşte credincioşia şi patul bărbatului său, îşi spurcă trupul său şi îşi spurcă sufletul său, iar sufletul ce nu-şi păzeşte făgăduinţele date lui Dumnezeu, îşi spurcă duhul său. Pentru acea fecioară, urmările sunt: mustrarea, ura bărbatului, bătăile şi — ceea ce e mai dureros— divorţul; iar pentru suflet — gândurile şi spurcăciunile, uitarea morţii, nesăturarea pântecelui, risipirea ochilor, somnul îndelungat, mulţimea gândurilor rele, robirea minţii şi inimii, nerăbdarea cinstitei linişti. Şi vai de un asemenea suflet, dacă el nu se va căi curând, din toată inima!

375.  Un mic fir de păr tulbură ochiul şi o mică grijă lumească nimiceşte liniştea. Căci liniştea este nu numai lepădarea cugetelor rele şi dorinţelor necurate, ci şi lepădarea grijilor binecuvântate. Cel ce pentru Dumnezeu iubeşte liniştea, nu se îngrijeşte nici chiar de trupul său.

376.  Cel ce doreşte să-I înfăţişeze lui Dumnezeu mintea sa curată şi totuşi se ocupă de lucrurile lumeşti şi deşarte, se aseamănă aceluia care, legându-şi picioarele cu lanţuri, încearcă sa meargă repede; liniştea este nerisipită slujire lui Dumnezeu şi starea înaintea Lui cu frică şi cutremur, având împreună-călători liniştea şi înfrânarea. Şi altfel nu te poţi linişti. Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei afla folosul liniştii. E o nenorocire pentru ascultător de-şi va face voia sa, iar pentru liniştitor e o nenorocire dacă el nu–şi aduce întotdeauna aminte de Dumnezeu, precum şi dacă îi place să rătăcească de colo până colo, sau să primească prieteni în chilia sa. Aceasta nu este treaba sihastrului, ci a mireanului.

377. Mama celui ce se linişteşte este credinţa. După cum cel ţinut în temniţă şade liniştit, fiindu-i frică de împărat, tot astfel şi cel ce se linişteşte în chilia sa trebuie să aibă frică de Dumnezeu, cugetând la faptul cum va ieşi el din trupul său, precum şi la faptul dacă şi-a şters aici toate faptele sale, dacă a săvârşit toate faptele bune, dacă şi-a agonisit smerita cugetare, dacă şi-a biruit curvia. Toate acestea, cel ce se linişteşte trebuie să le încerce în fiecare zi şi ceas şi să aibă o mare frică, şezând în chilia sa pentru ca, venind Domnul lui, să nu-l găsească nepregătit pentru împărăţie şi să nu-l dea focului cel veşnic. Dacă sihastrul îşi va aduce aminte de toate acestea zi şi noapte, atunci Dumnezeu Cel bogat în milă îi va dărui lacrimi dulci. De aici încolo îl va cerceta liniştea şi el nu va voi să se uite nici la însuşi soarele cel vremelnic şi nici la lumina zilei. Cel ce va cunoaşte acest lucru în sinea lui, petrece în linişte de data aceasta, aşa cum vrea Dumnezeu.

378. Cel ce rabdă în linişte, a murit înainte de mormânt, făcând din chilia lui un sicriu. Iar răbdarea naşte nădejdea şi plânsul, iar cel ce este lipsit de acestea două este robul deznădăjduirii.

379. Citirea Scripturilor luminează şi adună mintea, cari ele sunt cuvintele Sfântului Duh, iar cel ce le iubeşte îşi izbăveşte sufletul ele moarte, când cele citite le împlineşte cu fapta.

380. Rugăciunea este unirea cu Dumnezeu şi cel ce o iubeşte, curând se va face fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este lăsarea păcatelor, izvorul lacrimilor, postul ispitelor, dragostea de necazuri, curmarea luptelor, lucrarea îngerilor, rugăciunea şi tăcerea este izvorul zdrobirii, pricina dăruirilor, sporirea nevăzută, hrana sufletului. Rugăciunea şi tăcerea este hrana tuturor celor fără de trup, bucuria cea viitoare. Rugăciunea şi tăcerea este luminarea minţii, arătarea nădejdii. Rugăciunea şi tăcerea este bogăţia monahilor, comoara celor liniştiţi, nimicirea mâniei, oglinda sporirii. Rugăciunea şi tăcerea celui ce se linişteşte pentru Domnul îl face şi pe cel nepăsător un înger al lui Dumnezeu, un moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. De aceea şi Hristos spune celor ce rabdă pentru El: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pre voi, luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi dobândi odihnă sufletelor voastre şi tămăduire rănilor voastre „căci jugul Meu e bun” şi este leacul celor mai mari căderi.

381.  Îmi aduc aminte, buna mea Doamnă, că mi-ai spus odată, venind de la un dregător împărătesc, că nu i-ai putut spune nici un cuvânt, din cauza lacrimilor celor multe.. Aşa, cu adevărat, dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, roagă-te întotdeauna vărsând lacrimi din rugăciunea ta — şi nu te vei osteni mult ca să intri în Împărăţia cea Cerească; să nu uiţi nici de mine, ca să te rogi Domnului.

382. În rugăciunea ta, nu vorbi multe, în afară de: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei! Căci vameşul s-a mântuit numai spunând acest cuvânt şi pe tâlhar l-a mântuit numai cuvântul credinţei.

383. Dacă întotdeauna te vei îndeletnici ca mintea ta să nu se depărteze de tine, atunci repede vei veni întru sfinţire, dar dacă o vei lăsa să se împrăştie încolo şi încoace, atunci niciodată nu vei spori.

384.  Dacă vrei să te rogi cu adevărat, să iubeşti în rugăciunea ta metaniile şi citirea.

385.  Dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, iubeşte liniştea — mama faptelor bune — tăcerea şi înfrânarea; după cum diadema împărătească nu este alcătuită numai dintr-o singură piatră şi dintr-un singur mărgăritar, tot astfel şi liniştea nu se compune numai dintr-o singură faptă bună, ci din toate, şi dacă din pricina slăbirii vei neglija o singură faptă bună, atunci le vei pierde pe toate.

Aleargă, buna mea soră, în lucrarea cinstitei linişti, ca să moşteneşti viaţa veşnică! Dar dacă din cauza vreunei griji lumeşti sau din pricina vreunui lucru deşart vei petrece în afară de chilie, atunci era mai bine să nu te fi născut. Dacă nu te vei osteni aici, atunci cu ce te vei îndreptăţi în ceasul ieşirii tale ? Atunci nu-ţi va mai ajuta nici tata, nici mama, nici sora, într-un cuvânt, pe nimeni, căci fiecare va da socoteală, de el însuşi, precum şi tu. De aceea nevoieşte-te, cu toată osârdia si cu toată puterea ca să păstrezi liniştea şi să stai neabătută la rugăciune, în tainica învăţătură a Domnului.

386. Mare este omul care, răbdând în linişte şi tăcere, în aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, şade în chilia sa cu rugăciune şi citire, cu post şi cu multe metanii. De la un astfel de om, niciodată nu Se îndepărtează Dumnezeu. Când vei pune toate faptele vieţii monahale pe un taler al cumpenei, iar tăcerea pe altul, vei vedea că tăcerea va atârna mai greu. Dar tăcerea nimeni n-o poate dobândi, dacă nu va trăi în binecuvântata linişte.

387. Cât de mult îţi va lumina frumuseţea ta castitatea, unită cu culcarea pe jos şi cu osteneala postului, care izgoneşte somnul prin pătimirea cea rea a trupului şi prin sete! Liniştea şi privegherea, cu citirea şi cu metaniile, nu vor întârzia să-ţi agonisească bunătăţile veacului viitor, dacă le vei trece cu osârdie şi răbdare, învaţă-le întotdeauna în psalmi, citeşte mai des şi scrisoarea mea, adică această carte, căci ea este lumina sufletului tău şi întărirea minţii tale. Şi dacă vei păzi tot ce scrie în ea, curând va străluci lumina lui Dumnezeu în sufletul tău.

388. Ferice de sufletul — spune slăvitul Isaia — care din tinereţe şi-a primit templul său şi a îndrăgit tăcerea şi liniştea. Un astfel de suflet nu se va şterge din cartea celor vii.

389.  Nimeni să nu se înşele pe sine cu cuvinte nechibzuite, zicând că deşi este păcătos, totuşi este creştin şi nu va cădea în focul cel veşnic în care vor fi aruncaţi cei fără de lege şi iudeii, crezând că numai numele simplu de creştin îi va ajuta, cu toate că el a încălcat poruncile.

Ascultă, suflet sărman, ce spune Domnul prin proorocul Isaia: alungaţi vor fi nelegiuiţii, dimpreună cu cei fără de lege. Dar este oare cineva printre oameni, care ar putea să vorbească împotriva lui Dumnezeu ?

390.  Fericit este omul care şi-a lepădat toată nădejdea, cea lumească şi care şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Blestemat este omul care nădăjduieşte spre om şi binecuvântat este cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu! Căci — vorbeşte acelaşi prooroc — pocăiţi-vă, oamenilor! Căci aproape este ziua Domnului cea mare, amară şi crudă este ziua aceea şi este plină de necazuri. Vai de cel ce nu s-a pocăit în ziua Domnului, adică în ziua Judecăţii! Oare dacă un om, fugind de frica unui leu, ar da peste un urs, apoi, ca să scape din ghearele ursului ar sări într-o casă unde, întinzându-şi mâinile pe perete, l-ar muşca un şarpe, nu ar fi întunecată şi amară acea zi pentru el ? Astfel îi va fi păcătosului şi ziua cea mare a Judecăţii! De aceea, în toată cartea aceasta, te îndemn să faci fapte bune cât mai ai vreme şi cât încă nu ţi-a venit moartea, ca să nu te lipseşti de Împărăţia Cerurilor, împreună cu nelegiuiţii, cu iudeii şi cu demonii.

391. În toată cartea aceasta, te îndemn să petreci în linişte şi în tăcere, în înfrânare şi în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi, precum şi să te înfrânezi de la vin. Desigur că tu ai auzit de slăvitul Timotei care, în ciuda slăbiciunilor sale şi în ciuda tuturor ostenelilor sale, nu a luat vinul de la gură, până ce nu i-a poruncit acest lucru învăţătorul său. Ce îndreptăţire vei afla tu în faţa lui Dumnezeu dacă, după ce ţi-am spus o dată şi de două ori să nu bei vin, tu nu mă vei asculta, spre vătămarea sufletului tău? Crede-mă, că eu nu mă îngrijesc de nimic altceva decât numai să te povăţuiesc în poruncile şi îndrumările dumnezeieşti. Prin urmare, de mă vei asculta cu frica lui Dumnezeu, Domnul îţi va da o bună sporire şi va îndrepta paşii tăi, dar dacă vei dispreţul sărăcia mea şi vei nesocoti cuvintele ce mi le-a dat Dumnezeu şi ţi le-am scris spre învăţătură, Domnul cerându-ţi-le va cere pentru mine, de altfel numai aici, în lumea aceasta, pentru ca şi alţii, văzând acest lucru, să se înţelepţească măcar câtuşi de puţin. Vinul le este dat oamenilor spre bucurie căci, se spune, vinul veseleşte inima omului. Dar tu ai ieşit din casa ta nu ca să te bucuri şi să te veseleşti, ci ca să ai necazuri şi strâmtorări, să te linişteşti, şi să taci, şi să posteşti, şi să pătimeşti orice rău.

Înţelege puterea cuvintelor mele măcar din faptul că în lume, aceia se îmbracă în haine luminoase şi frumoase, ca unii ce se bucură şi se veselesc, iar cine e cuprins de întristare din pricină că i-a murit vreo rudă sau din altă cauză, acela se îmbracă peste tot în negru. De aceea, măcar îmbrăcămintea ta cea neagră să te încredinţeze că nu eşti chemata să te înveseleşti, ci să ai necazuri şi tot felul de rele pătimiri, îţi stă în faţă o luptă mare şi înfricoşată, căci lupta noastră nu este împotriva oamenilor, de care ne putem feri pe toate căile, ci împotriva începătoriilor şi stăpânitorilor lumii şi veacului acestuia, adică a demonilor. Iar tu vrei să bei vin, să mănânci cu untdelemn şi, pe deasupra, felurite mâncări. Oare n-ai auzit tu de sfintele noastre mame, cum de se mulţumeau toată viaţa cu pâine şi apă? Iar tu, trecând cu vederea pravila lor, vrei să te lăcomeşti?

392. O, cât de dulci sunt alunecările spre patimi, dulcea mea soră! Unii mai taie adesea patimile şi după ce se îndepărtează de ele, capătă o pace oarecare şi se bucură din pricina liniştirilor, dacă nu vor să lase amintirile pătimaşe. De aceea, ei cad chiar nevrând, căci stau aproape de patimi. Cel ce iubeşte alunecările ce duc spre patimi, cade sub stăpânirea lor, împotriva voinţei. Cel ce-şi urăşte păcatele se lasă de ele şi mărturisindu-le, cu hotărârea să nu le mai săvârşească, capătă iertarea. Nu se poate să te laşi de o deprindere păcătoasă, de nu o vei arde întâi cu ura faţă de ea.

Dacă omul nu va înlătura păcatul, nu va cunoaşte de câtă ruşine este plin şi ce ruşine îi vine de la el.

394. Fericit este acela care s-a îndepărtat de întunericul acestui veac şi ia aminte de sine, căci ochiul care se învârteşte în lume nu poate deosebi binele de rău.

395. Nu-ţi fie teamă, buna mea soră, de osteneala liniştirii, căci ea este uşoară. Dumnezeu opune diavolului, fără frică şi fără sfială, pe cei ce vor să umble întru poruncile Lui şi îi însufleţeşte spunând: începe să lupţi cu diavolul şi Eu te voi ajuta. Dar dacă nu vei muri nici pentru Hristos, vei muri acolo şi vei fi aruncat în foc împreună cu diavolul, ceea ce îl rog pe Dumnezeu Cel viu să nu ţi se întâmple. Prin urmare, pune un început şi Dumnezeu, Care vede osârdia ta, îţi va da şi puterea. Numai că să ştii că diavolul nu poate să se apropie de om sau să-l arunce în ispite, dacă el însuşi nu va cădea în nepăsare şi va începe să rătăcească în afară de locul său cel liniştit, de nu se va întinde, de nu va începe să fie lacom cu pântecele şi să vorbească multe. Atunci, Dumnezeu îi îngăduie diavolului şi el începe să-l ispitească. Iar pe acela care cu răbdare petrece liniştea cea de Dumnezeu păzită, Domnul îl păzeşte ca pe lumina ochilor. Aşadar, ce folos vei avea să te îngrijeşti şi să rătăceşti în afara liniştii unde diavolul, găsindu-te fără acoperământul lui Dumnezeu, va începe să te semene ca pe grâu ? Dar dacă vei petrece cu răbdare şi cu linişte, atunci el, de trei ori blestematul, nu va îndrăzni să se apropie ele tine.

396.  Cel ce doreşte binele sufletului său, acela caută să păstreze cu orice chip curăţia şi nobleţea lui, iar grija de trup o mărgineşte numai la strictul necesar, după cuvântul Apostolului: „Având ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, cu acestea să fim mulţumiţi”. De aceea, buna mea soră, nu-ţi mângâia trupul cu somnul şi cu mâncărurile cele felurite, cu băile şi cu aşternuturile cele moi, având întotdeauna în gura ta următorul cuvânt: ce folos voi avea de sângele meu, când toate ale trupului meu vor merge spre putrezire?

397.  După cum apa este vrăjmaşa focului, tot astfel necumpătarea nu numai în vin, ci şi în apă, este vrăjmaşa castităţii.

398. Trebuie să ne îndepărtăm cu orice chip de cele ce pot tulbura sufletul, iar sufletul este tulburat de vin, de untdelemn, de mâncare multă, de vorbe deşarte, însă mai mult decât orice, pe femei le vătăma privirea la feţele bărbaţilor, iar pe bărbaţi, la feţele femeilor. Toate acestea tulbură puternic sufletul celui ce se linişteşte, fie că e femeie sau bărbat.

399. Dacă vrei, buna mea Doamnă, să trăieşti cu evlavie şi să-ţi dobândeşti odihna din partea gândurilor rele, în lumea aceasta, iar în veacul cel viitor, un liman de bună linişte, fă ceea ce îţi voi spune şi te vei mântui. Temelia tuturor faptelor bune este să stai într-un singur loc, în linişte şi în tăcere, să mănânci o dată în zi pâine şi apă, iar fiertură numai sâmbăta şi duminica, tot numai o dată-n zi, şi să fugi ele saturare, căci saturarea este rădăcina curvi-ei. Saturarea este mreaja gândurilor, iar somnul aduce nălucirile. Dulceaţa aţâţă gâtlejul şi înmulţeşte viermii în mormântul pântecelui, adică mişcările desfrânate.

400. După cum am aflat din cercare şi de la înţelepţii Părinţi, pofta este una, dar e asemenea apei care, ieşind dintr-un izvor, curge prin diferite râuleţe, se amestecă la iubitorii de plăceri prin fiecare din simţurile noastre. Iar simţurile sunt: ochii, urechile, limba, pipăitul, adică vârfurile degetelor şi mirosul — adică nasul. Prin fiecare din aceste cinci simţuri poate fi rănit sărmanul om cu pofta. De pildă prin ochi, cum ne învaţă Prea Dulcele Iisus: „cel ce se uită la femeie…” şi celelalte. De altfel, acest cuvânt nu-i spus numai pentru bărbat, ci şi pentru femeia care se uită la bărbat, iar cea care primeşte gândul de curvie, săvârşeşte şi ea curvie în inima ei. Şi ce folos ai să aduci lupta asupra ta? Dacă vrei să te mântuieşti, şezi liniştită în chilia ta, nevăzând nimic din cele ce smintesc, şi nu vei săvârşi desfrânare în inima ta şi nu vei osândi pe nimeni. Liniştea îl păzeşte pe monah de toate patimile, cu darul lui Hristos.

sursa

Articole asemanatoare:

1. Povatuirile Duhovnicesti – partea VII
2. Povatuirile Duhovnicesti – partea IX
3. Povatuirile Duhovnicesti – partea I
4. Povatuirile Duhovnicesti – partea IV
5. Povatuirile Duhovnicesti – partea VI