Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)

Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere. (Matei 11, 27)

Aşa cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu neputinţă fără dispoziţia şi conlucrarea lui. Trebuie mai întâi ca el să conştientizeze că a păcătuit, să se pocăiască, să dorească să caute propria mântuire şi astfel harul să încununeze mântuirea, fiindcă atât conştientizarea, cât şi pocăinţa, setea pentru mântuire şi căutarea acesteia sunt dovada întoarcerii către Dumnezeu, sunt semnul întoarcerii de la păcat şi al dispoziţiei pentru lucrarea virtuţii, sunt într-un anume mod epicleza (1) milei dumnezeieşti, care se grăbeşte să îl miluiască pe cel căzut.

Astfel încât se cuvine să voim să ne mântuim, pentru ca harul să ne mântuiască pe noi. Acelaşi adevăr îl mărturisesc şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: “Harul, oricât ar fi de har, îi mântuieşte numai pe cei ce voiesc (2)”.

De asemenea, şi Sfântul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mântui trebuie să vină şi de la noi, şi de la Dumnezeu” (3). Şi Sfântul Iustin Martirul zice că „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu îl poate mântui pe om fară om” (4).

Cei ce cugetă că omul poate să fie mântuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui voinţă, fără dumnezeiescul har, se înşală, fiindcă harul, după cum am arătat, nu mântuieşte decât pe cei care se pocăiesc şi se întorc la Domnul. Or, voinţa fără har este insuficientă pentru mântuire, fiindcă nu poate omul să se îndrepte pe sine către Dumnezeu. Dar neputinţa acestuia se vădeşte deja din multele veacuri ale robiei lui faţă de păcat şi din stăpânirea diavolului asupra lui, în care a rămas supus fără de voie, şi din pricina căreia până astăzi suspină şi din care nu a putut să îl elibereze nici dezvoltarea sau evoluţia lui, nici înţelepciunea, nici orice altceva. În puterea voinţei omeneşti ca singura potrivită pentru mântuire a crezut mai întâi Pelaghie, la începuturile secolului al V-lea, şi cei care i-au urmat lui, pelagienii. Iar în puterea dumnezeiescului har ca singura care îl poate mântui pe om au crezut doi însemnaţi părinţi ai Bisericii Apusene, Fericitul Augustin şi Fericitul Ieronim care, căutând contrazicerea învăţăturii eretice a lui Pelaghie, au căzut în extrema opusă. Dar Biserica sobornicească, alegând calea de mijloc, a combătut ambele erezii şi a statornicit prin dogmă că „mântuirea se săvârşeşte atât prin dumnezeiescul har, cât şi prin conlucrarea omului”.
Credinţa Bisericii noastre este singura dreaptă şi în acord cu Sfintele Scripturi. Din înseşi Sfintele Scripturi se arată că pentru mântuirea omului sunt cerute amândouă, atât harul, cât şi dispoziţia omului. Din înseşi cuvintele Mântuitorului se mărturiseşte necesitatea coexistenţei lor. Domnul, deşi a venit pentru mântuirea neamului omenesc, nu i-a mântuit pe toţi, cu toate că El a voit ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (5) ci i-a mântuit numai pe cei care I-au urmat Lui, fiindcă atunci când a propovăduit, a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine (6). Pentru mântuire se cere lepădare de sine, care, altminteri, este cu neputinţă fără dispoziţia interioară şi fără propria voinţă. Dar, de asemenea, propovăduieşte şi către cei care primesc mântuirea din faptele legii, zicând: Eu sunt uşa: dacă intră cineva prin Mine, se va mântui(7). Şi jără Mine nu puteţi face nimic. (8)

La mântuirea omului, deci, contribuie în acelaşi timp atât harul lui Dumnezeu, cât şi voinţa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheamă, luminează mintea şi inima, iar voinţa conlucrează la deschiderea ochilor şi la curăţirea inimii. Aşadar mântuirea începe cu harul lui Dumnezeu, se formează de voinţă şi se desăvârşeşte prin har, care o şi încununează. Parabola Semănătorului este un exemplu potrivit. Semănătorul a semănat, pământul cel bun o primeşte, iar Dumnezeu o face să crească şi o binecuvântează. De aici rezultă că este necesar ca noi mai întâi să voim să ne mântuim, ca să fim mântuiţi apoi prin har.

Note:
(1) Chemarea, invocarea harului Duhului Sfânt.
(2) Sf. Ioan Gură de Aur, Tălcuire la Epistola către Romani, 18, 5, PG, 60, 579.
(3) Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 37, La Cuvântul Evangheliei „Când a sfârşit Iisus aceste cuvinte, ş. cl., PG, 36, 297D.
(4) Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Fragmente din opera lui, PG, 6, 1596C. Vezi şi Sf. Ioan Damaschin, Sacra parallela, 1, 9, PG, 95, 1112C.
(5) I Tim. 2, 4.
(6) Mc. 8, 34.
(7) In 10, 9.
(8) In 15, 5.

de Sf. Nectarie de Eghina – OMILIA 7  – Despre Îngrijirea sufletului – Sophia 2009

Articole asemanatoare:

1. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (II)
2. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (VI)
3. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (V)
4. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (III)
5. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (IV)

1. 

   floarea.norilor says:

   8 November 2010 at 19:13

   Traim intr-o lume in care totul este luat in gluma, nu mai stim ce e real si ireal, ce-i drept si nedrept, in care tu stii ca ai dus o viata pe care altii ti-o descriu ca pe o alta viata, in care oricine poate spune orice.Mi se pare o nebunie sa stai cu frica zilei de maine cand libertatea ta poate atarna de pixul, mail-lui sau cuvantul unui necunoscut.Cu ani in urma, cand au aparut memoriile lui Petre Pandrea , si eu lucram intr-un sistem de care atarna viata unor oameni, m-am rasculat si m-am revoltat ca s-au intamlpat astfel de nenororciri de care noi nu aveam cunostinta, a aparut memorialul durerii si am plans alaturi de partizanii de la Nucsoara care mai erau in viata, si la amintirile televizate despre Iuliu Hossu si preotii greco -catolici din inchisorile comuniste, nu am inteles de ce Dana Pacepa mergea zilnic la biserica…Apoi, ani in sir, nelinistile mele s-au domolit la spovedaniile de la Antim unde Rugul Aprins mai traia prin parintele Adrian Fageteanu si Sofian Boghiu…Si fiecare zi curgea cu suisuri si coborasuri, in care nimicuri deveneau drame sau momente de fericire . Copii saraci fiind, si eu si el – sotul meu- stiam ca numai prin carte si cultura poti deveni “cineva”, si munceam pe branci, primul concediu l-am avut in 1996, la 2 Mai intr-o casa de lut lipoveneasca si totul era mirific de simplu, copii au mai crescut si au fost intr-o excursie in Franta si primul lucru pe care ni l-au povestit cand s-au intors a fost despre drumurile fara gropi si casele cu acoperisuri rosii, intrebandu-ne ” casa noastra de ce are tabla?”, iar noi eram chiar mandri ca am gasit tabla groasa de Galati care nu rugineste asa usor. Intre timp, foile si cartile din bucataria noastra considerat birou se inmulteau pentru teza de doctorat, nimeni nu deranja o hartie, sambetele si duminicile pana la 12 faceam liniste ca tata invata, ani in sir, doar resturile de sendvisuri ale copiilor ascunse sau aruncate dupa suportul de pantofi transformat in biblioteca s-au rarit pentru ca ei au crescut…Mi se parea ca am totul, am uitat anii de saracie de inceput cand dormeam pe o dormeza si aveam perdele cusute de mana, cand ni s-a spus ca in 24 de ore unul din copiii nostri moare daca nu facem rost de lapte de soia si pentru o jumatate de cutie am colindat spitale intregi pentru ca nu aveam voie sa luam legatura organizatii umanitare, iar jumatate de sambata si de duminica erau deja normale pentru noi.Traiam alaturi de el dorinta de schimbare in scoala, credinta oarba in bunatatea oamenilor, in masurile de a promova tineri la catedra, de a alinia programele la cele de la universitati de renume europene.. pana intr-o zi.O zi in care nimic din viata noastra nu mai avea reper. Atunci am inteles ca in afara de suflet si libertate totul este fara importanta.La inceput a fost soc si frica, apoi teama si incrancenare, apoi resemnare si neputina in fata unui sistem. Acum am doar credinta, si inteleg “Intoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu, inteleg rostul candelei aprinse si ziua si noaptea, si lectia umilintei pe care toti o purtam in noi …

   reply