Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (II)

Că trebuie să grăbim spre pocăinţă

Grija cu privire la mântuirea noastră trebuie să vină la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mântuirea sufletului nostru. Cel ce este fără de grijă cu privire la mântuirea sufletului lui riscă un îndoit pericol: ori să fie răpit de moarte pe neaşteptate, ori să fie părăsit de harul lui Dumnezeu, în ambele privinţe răul este mare, fiindcă pierderea sufletului este moarte. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte, zicând: “Să nu întârzii să te întorci la Dumnezeu, nici nu amâna de pe o zi pe alta până la sfârşit: căci nesigur este sfârşitul. De aceea ca un fur noaptea, aşa vine şi ziua Domnului. Dar nu ca să ne fure ceva, ci pentru ca acest avertisment să ne facă pe noi mai tari şi neclătinaţi. Cel care prevede furul petrece în priveghere şi, aprinzând candela, pururi veghează. Aşa şi voi, aprinzând lumina credinţei şi a dreptei vieţuiri, veţi avea candelele luminoase în priveghere neîncetată.”(1)

“Fiindcă nu ştim când vine mirele (2), trebuie să fim pregătiţi pururi, pentru ca atunci când va veni să ne găsească priveghind.”(3) Şi Sfântul Grigorie Teologul zice: “Nu trebuie să aşteptăm un prilej, o vreme anume pentru îndreptarea noastră, pentru că nu avem siguranţa zilei de mâine. Căci mulţi, voind să facă multe a doua zi, nu au reuşit.” (4) Dacă vei scăpa momentul prezent lăsându-l să treacă, mereu vei căuta la ziua de mâine, furat de uneltirile celui rău, după cum este felul aceluia. Mie dă-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie dă-mi tinereţea, lui Dumnezeu bătrâneţea; mie, plăcerile şi patimile, lui Dumnezeu dă-I neputinţa şi nefolosirea (5). “Cât de mare este pentru tine pericolul acesta! Câte semne ale lipsirii de nădejdea mântuirii! Nu ştii când vine moartea. Fie te împresoară războiul… fie vine ceasul cel rău (căci ce este mai uşor decât să moară un om, oricât de mare i-ar fi grija lui), fie băutura prisoseşte, fie vântul îl doboară, fie calul îl trage după el, fie vreun leac luând din greşeală, prin vreo îngăduinţă a proniei, în loc de tămăduitor, s-a arătat otrăvitor.”(6)

Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe omul nepocăit, fiindcă acesta a adus înfruntare bogăţiei bunătăţii şi a îndelungi răbdări a lui Dumnezeu. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel despre omul care stăruieşte în păcat: “Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar pe care şi tu le faci, crezi oare că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei Lui şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar potrivit cu învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”(7). Dumnezeiasca îndelungă răbdare se preschimbă în urgie, îngăduinţa în nesuferire şi bunătatea în mustrare. Pentru aceasta şi corifeul Apostolilor ne sfătuieşte pe noi să nu ne înşelăm socotind întârziere îngăduinţa şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu întârzie, ci doar amână, nevoind să piardă pe nimeni dintre noi, ci ca toţi să venim la pocăinţă. “Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci voind ca toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur noaptea, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”.(8)
Că suntem datori să ne grăbim să Îl căutăm pe Domnul, însuşi Domnul ne-o spune: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi afla(9). În măsura în care harul ne roagă, suntem datori să ne apropiem, fiindcă, poate, atunci când noi îl vom căuta, nu îl vom mai găsi. Poarta s-a închis şi, atunci când noi vom striga: “Doamne, Doamne deschide-ne nouă!”, mirele ne va răspunde: Nu vă ştiu pe voi (10). Am trăit în păcat şi poate avem să murim în el. Cine ne va da nouă tărie împotriva vrăjmaşului, cât timp rămânem nepocăiţi? Iată ce zice Domnul către Iudei: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru(11). Dacă deci noi nu ne pocăim, cât timp Îl avem pe Hristos Care ne roagă, vom muri în păcatele noastre, fiindcă Îl vom căuta, dar în zadar va să ne fie căutarea. Este necesar să conştientizăm bine faptul că avem datoria să ne grăbim, fiindcă harul lui Dumnezeu ne părăseşte, şi fiindcă adeseori înseşi păcatele noastre ne duc la moartea de mai înainte hotărâtă şi pentru noi neaşteptată, după cum zice şi Apostolul Pavel scriind către Corintenii care păcătuiau: de aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnăvi şi mulţi au murit.(12)

O pildă referitoare la părăsirea de către Dumnezeu, menţionată în Sfintele Scripturi, este despre regele Iudeii, Sedechia, care a fost părăsit de Dumnezeu şi a fost sortit el şi împărăţia lui pieirii, deşi a căutat prin profetul Ieremia mila Domnului şi l-a rugat pe profet, zicând: “Roagă-te Domnului Dumnezeului nostru”. Dar Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, fiindcă El a predat cetatea şi pe regele Sedechia în mâinile tiranului Nabucodonosor, regele Asiriei. Şi nu s-a rugat Ieremia pentru ei, a fost luată în stăpânire cetatea, toţi au trecut de la mic la mare prin sabie şi înaintea ochilor lui Sedechia au fost sfârtecaţi toată casa lui şi toţi cei din neamul lui, i-au scos ochii lui, l-au legat cu lanţuri şi l-au dus rob în Babilon.(13) Dumnezeu Şi-a vărsat mânia şi urgia Lui asupra lui Sedechia şi asupra cetăţii. Fiindcă au batjocorit şi au luat în deşert cuvintele lui Ieremia profetul şi s-au împietrit inimile lor ca să nu se întoarcă la Domnul. Înfricoşător cu adevărat, dar şi drept! Este drept ca acela care îl părăseşte pe Dumnezeu să fie părăsit de El. Este drept să fie lepădat cel ce leapădă harul care îl cheamă. Este drept ca Dumnezeu să îşi întoarcă faţa de la cei care se lipsesc de El şi nu vin sau nu răspund chemării. Sfântul Grigorie al Nisei zice: “Astfel, dreapta judecată a lui Dumnezeu se potriveşte dispoziţiilor noastre şi tocmai pe acelea câte la noi sunt, în judecata noastră, tocmai pe acelea ni le dă nouă din ale noastre proprii”.(14)

Graba noastră pentru întoarcere şi pocăinţă imediată o impune însuşi pericolul nevredniciei noastre pentru întoarcere, fiindcă tendinţa noastră spre rău, odată devenită deprindere păcătoasă, ne poate face nevrednici pentru pocăinţă, ceea ce trebuie să ne înspăimânte pe noi foarte. Obişnuinţa sau deprinderea, care vine din repetarea neîncetată şi care ia locul firii în om, devine atât de puternică, încât omul nu mai poate să i se împotrivească, fiindcă puterea ei supune şi legea naturală. Dar când obişnuinţa [păcatului] se înstăpâneşte asupra noastră, când ne supunem şi ne facem robii ei, libera voinţă pierde neatârnarea şi independenţa, omul leapădă libertatea, voinţa se arată neputincioasă să i se împotrivească şi orice încercare ulterioară de a recâştiga libertatea pierdută este zadarnică.

Lupta face şi mai evidentă neputinţa. Cel stăpânit de puterea obişnuinţei face, lucrează, acţionează ca un rob, ca un datornic. Libera lui activitate a încetat, acţionează potrivit unei rânduieli străine, glasul omului lăuntric este înăbuşit în pieptul său. Obişnuinţa sfârşeşte prin a deveni tiranică şi, deşi puterea patimilor încetează, obişnuinţa rămâne în slujba acestora. Aceasta este obişnuinţa, asta este puterea ei, asta este tirania ei. Când pune stăpânire pe noi, atunci ea e cea care călăuzeşte voile noastre, ea legiuieşte faptele noastre şi niciodată nu mai lasă din mână frâiele prin care conduce dispoziţiile noastre. Atunci totul se pierde, orice nădejde de mântuire piere, nici o rază de lumină nu a mai rămas. A trăit în păcat şi în păcat va şi muri. Este necesar aşadar să ne grăbim la pocăinţă mai înainte ca păcatul să devină în noi obişnuinţă, fiindcă atunci este cu neputinţă să ne mântuim.

Note:
(1) Cf. Mt. 13, 3-25.
(2) Cf. Mt. 25, 13.
(3) Sf. Ioan Gură de Aur la Cuvântul evanghelic care zice: Dar veţi cunoaşteţi aceasta, că în zilele cele de pe urmă timpurile vor fi grele…, 6, PG, 56, 278.
(4) Sf. Grigorie Teologul, Epistola 22, Despre desăvârşirea vieţii monahilor, 3, PG, 32, 293A.
(5) Adică, prin nepăsarea la tinereţe şi prin amânarea pocăinţei la vremea bătrâneţii, îl facem pe însuşi Dumnezeu neputincios şi nefolositor, El neputând lucra mântuirea noastră.
(6) Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 40, La Sfântul Botez, 14, PG, 36, 576C-577A.
(7) Rom. 2, 3-6.
(8) II Petr. 3, 9-10.
(9) In 7, 34.
(10) Mt. 25, 10-12.
(11) In 8, 20.
(12) I Cor. 11, 30.
(13) IV Reg. 25, 3-7. V. M. Vella, Personalităţi religioase ale Vechiului Testament, voi. 2, Atena, 1963, p. 56 et passim.
(14) Sf. Grigorie al Nyssei, La Fericiri, 5, PG, 44, 1256C; Sf. Ioan Damaschin, Sacra parallela, PG, 95, 1524C.

de Sf. Nectarie de Egina – OMILIA 7 (Despre Îngrijirea sufletului – Sophia 2009)

Articole asemanatoare:

1. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (VI)
2. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (V)
3. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)
4. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (IV)
5. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (III)