Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (IV)

Cum se cuvine să fie pocăinţa

Pocăinţa trebuie să fie adevărată. Este adevărată pocăinţă când aceasta este însoţită de zdrobirea inimii, de dispoziţia sufletului pentru împlinirea/satisfacerea dumnezeieştii dreptăţi şi de mărturisirea păcatelor.

Adevărata pocăinţă este o schimbare în privinţa faptelor săvârşite, schimbare a vieţii morale, schimbarea în mai bine şi desăvârşită întoarcere de la viaţa de mai înainte şi din păcat. Adevărata pocăinţă, zice Sfântul Clement al Alexandriei, este “nu atât faptul de a se recunoaşte cineva vinovat de acestea, ci mai ales de a le dezrădăcina din suflet, pentru care păcate se şi osândeşte pe sine la moarte”(1). Şi din nou: “A te întoarce la pocăinţă înseamnă a înceta de la păcate şi a nu mai privi înapoi niciodată”(2). Pocăinţa, aşadar, este reînnoirea morală a omului şi un nou punct de plecare pentru o viaţă virtuoasă.

Chipul adevăratei pocăinţe ni-l dă nouă profetul Isaia, care i-a îndemnat pe Iudei la pocăinţă şi la întoarcerea către Dumnezeu. Iată ce zice el: “Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Lăsaţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată din răutăţile voastre! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, izbăviţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul! De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”(3).

Cel ce se pocăieşte cu adevărat are inimă înfrântă şi smerită(4). O pildă a adevăratei pocăinţe este David, regele profet, minte şi inimă; suflet şi trup; omul întreg, atât cel lăuntric, cât şi dinafară, arată mărturii ale adevăratei schimbări a minţii şi cugetului şi ale unei însetări mistuitoare pentru milostivirea dumnezeiască. Psalmii lui plini de dorul după Dumnezeu, sau mai curând de pocăinţă, prin care caută mila Domnului, sunt ca nişte oglinzi curate în care se oglindesc setea şi dorul după Dumnezeu şi caracterul înalt al adevăratei pocăinţe. O astfel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte.(5) Pilde asemănătoare sunt şi pocăinţa lui Manase(6), regele Iudeii, pilda ninivitenilor(7), a vameşului(8) şi a fiului risipitor(9). Pocăinţa lui Zaheu(10) se arată în acelaşi timp şi ca mijloc de vindecare a păcatelor, şi ca mod de împlinire/satisfacere a dreptăţii căutate şi dorite, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor, Doamne, şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau îndărăt împătrit.(11) Mirul femeii păcătoase care se pocăieşte(12) şi lacrimile lui Petru(13), pocăinţa tâlharului pe cruce(14) sunt cele mai grăitoare pilde ale adevăratei pocăinţe şi în acelaşi timp ale dumnezeieştii iubiri de oameni.
Falsa pocăinţă este cea a lui Faraon, care şi-a mărturisit de zece ori propriul păcat, de zece ori a cerut iertare, de zece ori a primit dezlegare şi de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi desăvârşit a luptat împotriva voinţei lui Dumnezeu, fiindcă inima lui cea împietrită nu s-a zdrobit pentru cele ce a păcătuit, ci a rămas învârtoşată şi nesupusă. Pocăinţa lui era o pocăinţă de frică(15), nu o pocăinţă a simţirii, nici o recunoaştere a păcatelor. S-a pocăit de frică să nu fie pedepsit sau pierdut, şi nu din conştiinţa că a păcătuit faţă de Dumnezeu, nici din recunoaşterea zdrobită a marelui său păcat. Pentru aceasta a şi fost înecat în Marea Roşie,(16) pătimind lucruri vrednice de falsa lui pocăinţă.

Note:
(1) Clement Alexandrinul, Care bogat se mântuieşte?, 39, PG, 9, 644C.
(2) Ibidem, 39, PG, 9, 645A.
(3) Ms. 1, 16-18.
(4) Ps. 50, 19.
(5) Cf. Ibidem.
(6) Cf. II Parai. 33, 12-13.
(7) Cf. In 1, 1-4, 11.
(8) Cf. Lc. 18, 10-14.
(9) Cf. Lc. 15, 17-21.
(10) Cf. Lc. 19, 8-9.
(11) Lc. 19, 8-9.
(12) Cf. Lc. 7, 37-50.
(13) Cf. Mt. 26, 75.
(14) Cf. Lc. 23, 40-42.
(15) Cf. Ex. 7, 14.
(16) Cf. Ex. 14, 26-31.

de Sf. Nectarie de Egina – OMILIA 7 (Despre Îngrijirea sufletului – Sophia 2009)

Articole asemanatoare:

1. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (V)
2. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (VI)
3. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (II)
4. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)
5. Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (III)