Cel care l-a văzut pe fratele său, acela L-a văzut pe Dumnezeu

Iată de ce a vorbi despre moarte sau a vorbi despre viaţă este acelaşi lucru. A vorbi despre moarte înseamnă a spune că viaţa trebuie trăită la maximum de intensitate în toate manifestările pe care ni le prilejuieşte: în activitatea creatoare sau în tăcere, în cercetarea adâncă a sinelui sau în deschiderea spre cele din afară. Fiecare este dator a-şi pune întrebarea: “De-a lungul vieţii pe care am trăit-o, fie că a fost scurtă sau lungă, am arătat eu că am fost om, pur şi simplu om? Am arătat eu că am fost un creştin? Eu îmi zic om, îmi zic creştin, dar sunt oare cu adevărat?…” Unul dintre Părinţii Bisericii primare, Sfântul Irineu de Lyon, spunea că omul este chemat să fie strălucirea slavei lui Dumnezeu.[1] Un om adevărat trebuie să aibă o asemenea înfăţişare încât, privindu-l cineva, să vadă în el strălucirea vieţii dumnezeieşti celei veşnice; el ar trebui să exprime o revelaţie a lui Dumnezeu. Unul dintre Părinţii pustiei zicea: “Cel care l-a văzut pe fratele său, acela L-a văzut pe Dumnezeu.” Aşa stau, oare, lucrurile cu adevărat? Putem noi spune despre oricare dintre noi aşa ceva? Că primul om ce ne-ar întâlni pe cale, oprindu-şi privirea asupra noastră, s-ar întreba cu uimire: “Cine ar putea fi acesta? Ce este în acest om şi eu nu am mai văzut până acum? În el arde o lumină pe care nu am mai întâlnit-o pe pământ; simt în el o blândeţe şi o smerenie fără margini şi un devotament ce rezistă oricărei încercări…” Noi suntem chemaţi să ne dezvăluim lumii în acest fel, ca, întâlnindu-ne, oamenii să poată să aibă această trăire a strălucirii slavei dumnezeieşti, pentru a putea percepe chipul dumnezeiesc, nefăcut de mână omenească, nu în trăsăturile noastre fizice, ci în ceea ce se transmite de la suflet la suflet, un chip poate nedesăvârşit, dar totuşi radiind încă de pe acum de frumuseţea nestricăcioasă a lumii veşnice, de dumnezeiască frumuseţe.

Doar atunci vom putea spune că am devenit oameni; nu doar o simpla fiinţă creată, determinată de zoologie, ci un om după cum Dumnezeu l-a voit când l-a zămislit, după chipul Său, un chip plin de viaţă şi de dinamism, pe care privindu-l, putem întrezări o scânteie dumnezeiască, prin care ne simţim purtaţi de la pământ spre cer, din timp către veşnicie, de la omul întâlnit la Dumnezeul pe Care sufletul său Îl caută şi după Care el tânjeşte cu toată fiinţa sa.

Noi ne zicem creştini: “Sunt creştin”. Este ceea ce spuneau şi martirii primelor veacuri ale creştinismului. Rostind aceste cuvinte, ei mărturiseau că Dumnezeu şi Hristos le erau mai scumpi decât viaţa. Prin aceste cuvinte ei se predau, se abandonau jignirilor, torturii şi morţii. Aceste cuvinte le hotărau destinul. În Antiohia au primit ucenicii Mântuitorului pentru prima dată numele de creştini, nu doar din cauza apartenenţei lor la acea mică şi recent apărută “sectă” abia cunoscută, dornică de a atrage atenţia asupra ei, ci pentru că oamenii recunoşteau în ei pe ucenicii lui Hristos. În primele două veacuri de creştinism diverşi scriitori creştini se adresau păgânilor încercând a-i face să înţeleagă ce însemnă să fii creştin; astfel, de exemplu, Tertulian scria că cei care vieţuiau în vecinătatea unei familii creştine sau a unei comunităţi creştine, de proporţii reduse la acea vreme, îşi ziceau deseori: „Iată cât se iubesc creştinii!” O iubire vibrantă, blândă şi lucidă, animată de un duh creator, iubirea din interiorul unui cuplu, dintre două familii, dintre două comunităţi – acesta era semnul distinctiv al creştinilor din acele vremuri.

În zilele noastre nu mai e posibil a zice aceasta. Nici măcar în sânul unei familii sau al unei comunităţi cât de mici nu se mai poate vedea o asemenea afecţiune statornică. Iar dacă se întâmplă ca un anumit fel de dragoste să reziste în ciuda tuturor dificultăţilor, în acest caz e vorba mai curând de un sentiment comun, firesc, întâlnit chiar şi la necredincioşi şi la păgâni; o dragoste care merge de la sine, naturală, care ţine de fire. Suntem încă departe de acea iubire care a dat naştere minunii înnoirii noastre prin Duhul Sfânt Care S-a pogorât peste noi.

Iată încă un subiect de meditaţie. E cutremurător să ne gândim că nimeni nu ar ştii că suntem creştini dacă noi nu am striga în gura mare, de pe acoperiş, acest lucru, suscitând în felul acesta deseori o reacţie de uimire: “Creştin? Este într-adevăr acesta un creştin?” La ce ne foloseşte să fim creştini dacă nimic nu ne deosebeşte de ceilalţi? Nici absenţa fricii în faţa suferinţei, a bolii, a vreunui pericol, a morţii; nici lipsa lăcomiei faţă de ceea ce putem primi sau smulge de la viaţă – cu alte cuvinte şi de la aproapele nostru – punându-i în joc sufletul, trupul sau bunurile materiale; nici dragostea sau, altfel zis, refuzul răcelii, al indiferenţei, al uitării sau al unei relaţii vădit ostile, chiar otrăvită de ură încrâncenată şi dureroasă.

Aceasta este o chestiune pe care nici unul dintre noi n-ar putea să o evite. Nu pot să mă numesc om în sensul cel mai deplin al cuvântului; aparţin mai curând pământului, ţărânii, iar nu lumii dumnezeieşti. Străfulgerări din această lume pot să ţâşnească în mine; ele mă străbat ca o stea căzătoare traversând bolta cerească – pentru o clipă întunericul din mine se luminează, pentru o clipă cineva va putea întrezări un licăr de lumină, în acest întuneric va ţâşni o străfulgerare de a cărei existenţă nu s-ar putea îndoi… Nu pot spune că sunt creştin, pentru că iubirea care este în mine nu e la măsura iubirii dumnezeieşti, acea iubire pe care ne-o descoperă Hristos: “Cel care Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” (Ioan 14, 21). Iar noi, noi trecem pe lângă porunci. “Nu există dragoste mai mare decât aceea de a-şi da viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13) Vorbind despre Hristos, Apostolul Pavel scrie că greu s-ar găsi un om gata să moară pentru un prieten, în timp ce Hristos a murit pentru toţi, atunci când noi îi eram potrivnici sau străini… El a murit nu numai pentru cei care L-au cunoscut, care I-au devenit ucenici fie ei vrednici sau nevrednici, ci şi pentru cei care L-au condamnat în mod nedrept, şi pentru cei care L-au răstignit fizic, pironindu-L pe Cruce: “Iartă-i Părinte, căci nu ştiu ce fac…” (Luca 23, 34)

Fiecare dintre noi trebuie deci să-şi pună în mod stăruitor întrebarea: “Sunt eu creştin? Poate cineva să cunoască prin mine chipul lui Hristos, să simtă iubirea lui Hristos în bătăile inimii mele, să cunoască înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu în cuvintele şi gândurile mele, să vadă căile lui Dumnezeu în faptele mele, în felul meu de a mă purta în viaţa, faţă de fiecare om şi faţă de Dumnezeu?”

Apostolul Pavel spune că moartea va veni urmată de judecată (II Cor. 5, 10). Da! Moartea va veni pentru fiecare dintre noi şi mai devreme sau mai târziu – nimeni nu poate şti când – va trebui să ne înfăţişăm la judecata lui Dumnezeu. Hristos rosteşte uneori şi cuvinte aspre: judecata va fi nemiloasă pentru cei fără milă şi împietriţi la inimă, care n-au iertat şi nu au avut mărime de suflet. Totuşi aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Se va arăta tot atât de “nemilos” şi “lipsit de inimă” pe cât suntem noi, ci că mântuirea implică să te avânţi în curentul iubirii dumnezeieşti, să te uneşti prin iubire cu Iubirea. Ori dacă această iubire ne lipseşte, dacă suntem lipsiţi de capacitatea de a iubi, de a ne deschide, dacă inima noastră nici nu doreşte să iubească, atunci singuri ne situăm în afara iubirii. În acel ceas ne vom veni în sine şi, după cuvântul lui Dostoievski, vom descoperi că unicul sens al vieţii a fost iubirea şi că toată viaţa noastră ne­-am lipsit-o de sens, am jefuit-o, astfel că ne aflăm goliţi cu desăvârşire şi neputincioşi a umple această lipsă pe care singur Domnul poate să o împlinească.

Judecata lui Dumnezeu nu se reduce la cântărirea virtuţilor noastre, la aprecierea pe care El o va face asu­pra abaterilor noastre în ce priveşte credinţa. Cugetaţi la acest cuvânt din Evanghelie, pe care îl citim la intrarea în Marele Post: pilda despre oi şi capre (Matei 25, 31-46). Toate întrebările care ne vor fi adresate se vor reduce la această unică întrebare: “Cât timp ai trăit pe pământ, inima ta a fost de piatră sau de carne, vie? L-ai hrănit tu pe cel înfometat, l-ai încălzit pe cel înfrigurat, l-ai îmbrăcat pe cel gol, ai fost să-l cercetezi pe cel întemni­ţat şi lepădat de toţi, ai avut tu milă sau ai rămas închis în indiferenţă, în aroganţă, în suficienţă de sine, ca bo­gatul ce-şi ducea viaţa în petreceri, în vreme ce în faţa porţilor sale săracul Lazăr murea de foame şi de frig? (Luca 16, 19-31)” Aceasta va fi unica întrebare care ni se va pune: “Ai avut tu inimă de om sau ai avut o piatră în loc de inimă?” Dacă ai avut iubire de om în tine, această iubire se va putea deschide şi creşte la măsura iubirii dumnezeieşti. Dar în absenţa oricărei iubiri omeneşti, cu ce s-ar putea uni iubirea dumnezeiască?…

Nu serveşte la nimic să te sustragi acestei judecăţi care se pronunţă asupra ta, zicând: “Dar eu îi iubesc pe oameni!” Noi îi iubim pe oameni atâta timp cât ei se află la mare distanţă de noi. Un scriitor descrie caracterul unuia dintre eroii săi în felul următor: el, după cum însuşi spunea, iubea umanitatea, până la a urî pe fiecare om ce desfigura în ochii săi chipul desăvârşit al acestei umanităţi; el iubea o umanitate abstractă, ireală, în timp ce pe omul concret sau mulţimea de oameni concretă nu putea să-i suporte; la oamenii reali vedea doar urâţenia, în timp ce el visa la o frumuseţe desăvârşită, care nu există şi nu a existat vreodată şi pe care nimeni nu o va vedea înainte de A doua Venire.

Iubirea pe care o purtăm noi oamenilor nu este oare de acelaşi soi? Prea puţini sunt cei pe care îi iubim şi încă nici nu putem să-i iubim fără ca mai înainte să ne gândim de două ori şi fără să punem condiţii. Nu încetăm a ne sfădi unii cu alţii, până ce sentimentele se răcesc, şi sfârşim prin a ne îndepărta de celălalt. Apostolul Pavel ne spune: “Purtaţi-vă poverile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Aceste poveri nu sunt numai nenorocirile vieţii, ci şi copleşitoarea povară a persoanei aproapelui. Noi toţi putem purta greutatea durerii aproapelui, a unei boli de scurtă durată, a unei dispute fără urmări; dar – cum e de temut să vezi că durerea se prelungeşte, că boala trenează, că nevoile sunt nelimitate – după un scurt răstimp în care ne-a plăcut de această persoană şi am înconjurat-o cu atenţie, dându-ne toată osteneala pentru ea, iată că sentimentele noastre faţă de ea se răcesc şi ne gândim: “Nu vom vedea, oare, niciodată sfârşitul bolii sale, al nevoilor, al durerii sale? Nu e timpul ca ea să se refacă? E timpul să se scuture, să-şi revină, să se pună pe roate! Va trebui, oare, să mă ocup eu toată viaţa de această persoană?” Nu astfel ne tratează însă Domnul. El se ocupă de noi toată viaţa, fie şi de-a lungul mai multor decenii, El ne rabdă pe toţi şi aşteaptă, nădăjduieşte; în tot acest timp, da, în tot acest timp. El nu osteneşte să ne poarte de grijă, să ne steâ în ajutor…

Nefericirea nu este aceea de a iubi puţină lume, de a nu fi capabili să iubim un număr mai mare de oameni, de a avea o inimă îngustă – Apostolul Pavel spune: “Inima voastră este cea care s-a îngustat” (II Cor. 6, 12). Nefericirea este să vedem cum dragostea noastră chiar pentru cei despre care spunem că ne sunt dragi este atât de jalnică, clătinată de nerăbdare, golită de tandreţe, nesăbuită! Se cuvine să reflectăm asupra relaţiei pe care o avem cu cei dimprejurul nostru şi să ne punem întrebarea: “Ce fel de iubire am eu pentru ei? O iubire plină de bucurie sau o dragoste din obligaţie?” Se mai poate întâmpla de fapt ca dragostea noastră să-l sufoce pe celălalt, ca celălalt să o resimtă nu ca pe o libertate, ci ca pe o sclavie; el geme sub povara a ceea ce noi numim iubire, de vreme ce noi ştim mai bine în ce constă fericirea lui, care îi sunt nevoile, astfel că îl lipsim şi de ultima picătură de libertate, de creativitate, pentru că vrem să-i organizăm viaţa spre a i-o “îmbunătăţi”…

Articole asemanatoare:

1. Despre modul în care putem rămâne liberi din punct de vedere moral
2. Între om si Dumnezeu
3. Despre voia lui Dumnezeu şi libertate (I)
4. Despre voia lui Dumnezeu şi libertate (II)
5. Din învătăturile Sfântului SILUAN – Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (I)