Despre cresterea copiilor (III)

Să mergem acum şi la altă poartă. Care este aceasta? E aproape de cea dintâi şi se înrudeşte cu ea. Este auzul. Cetăţenii primei porţi ies dinlăuntru în afară şi nici unul nu intră prin ea; cetăţenii porţii a doua intră din afară şi nici unul nu iese prin ea. Prin urmare, se înrudesc mult cele două porţi. Dacă nu se îngăduie nici unui gând stricat şi rău şă-i calce pragurile, nu va face greutăţi nici gurii. Cel care nu aude lucruri ruşinoase şau rele nici nu rosteşte lucruri de ruşine. Dar dacă va fi larg deschisă tuturor, o va pângări şi pe aceea şi va produce tulburare tuturor celor dinlăuntru. Poate că ar fi trebuit să spun toate aceste lucruri despre auz mai înainte, ca să astup mai dinainte intrarea.

Copiii să nu audă nici un cuvânt nelalocul lui, nici de la servitori, nici de la pedagog, nici de la îngrijitori. După cum plantele când sunt mici şi plăpânde au nevoie de mai multă îngrijire, tot astfel şi copiii. Să ne îngrijim să le luăm pedagogi buni ca să le punem o bună temelie chiar de la început şi să nu primească din fragedă vârstă ceva rău. Să n-audă copilul basme prosteşti şi băbeşti. Iată ce se spune în astfel de basme: “Cutare s-a îndrăgostit de cutare”. Sau: “Fiul împăratului şi fiica cea mai mică au făcut cutare şi cutare lucru”. Asemenea povestiri să nu audă copiii. Dimpotrivă, să audă alte povestiri, fară aluzii urâte, ci pline de multă simplitate şi curăţie. Se poate să le audă din gura servitorilor şi din gura celor ce-l însoţesc pe copil la plimbare, dar nu din gura tuturor, căci nu-i îngăduit tuturor servitorilor să se amestece în educaţia copilului. Cei care ne ajută în opera noastră trebuie să fie oameni pricepuţi, ca unii ce au să se apropie de statuia pe care o facem pentru Dumnezeu. Dacă am fi constructori şi am zidi o casă pentru un om de seamă, n-am îngădui servitorilor să se apropie fară nici un rost de construcţie. Oare n-ar fi absurd ca acum, când zidim un oraş şi creştem cetăţeni pentru împăratul Ceresc, să îngăduim tuturor, fară deosebire, să se amestece în lucrul nostru? Să ne luăm deci în ajutor numai pe acei servitori care sunt pricepuţi şi de folos. Dacă nu avem nici unul, să tocmim unul cu leafa, bărbat virtuos, şi să-i dăm mână liberă spre a ne ajuta în opera noastră.

Să nu audă deci copilul basme prosteşti şi băbeşti. Când este plictisit din pricina lecţiilor, povesteşte-i istorisiri sfinte – căci sufletului îi place să audă povestiri din vechime. Povesteşte-i, facându-l să-şi uite de joacă; doar tu creşti un filosof, un atlet şi un cetăţean al cerurilor. Povesteşte-i aşa: “La început, un tată avea doi copii; ei erau fraţi”. Opreşte-te puţin, apoi adaugă: “Amândoi aveau aceeaşi mamă. Unul era mai în vârstă, celălalt – mai tânăr. Cel mai în vârstă era plugar, iar cel mai tânăr era păstor. Cel mai tânăr îşi ducea turmele sale la păscut pe câmpii şi pe malurile mări”. Îndulceşte povestirile ca să fie plăcute copilului, spre a nu-i obosi sufletul: “Celălalt frate semăna ogoarele şi planta pomi. Odată s-au gândit să cinstească prin rodul ostenelilor lor pe Dumnezeu. Păstorul a luat ce-a avut mai bun în turma lui şi I-a jertfit lui Dumnezeu”. Nu-i cu mult mai bine să povesteşti aceste lucruri în locul povestirii neadevărate despre oile cu lâna de aur? Apoi deşteaptă interesul copilului. Poţi s-o faci prin povestire. Să nu adaugi de la tine nimic neadevărat, ci numai ceea ce-i scris în Scriptură: “Când I-a adus lui Dumnezeu jertfa ce a avut mai bun în turmele sale, îndată s-a pogorât foc din cer, a răpit toată jertfa şi a dus-o la Jertfelnicul Cel de Sus.

Fratele cel mai mare n-a făcut aşa. S-a dus, şi-a oprit pe cele mai bune din roadele sale pentru sine şi a jertfit lui Dumnezeu fructe mai puţin bune. Dumnezeu nici nu s-a uitat la ele, s-a întors şi le-a lăsat să rămână pe pământ. Jertfa celuilalt frate însă a primit-o sus, la El. Aşa se întâmplă şi cu administratorii moşiilor: stăpânul cinsteşte pe cel care-i aduce roadele moşiei şi-l pofteşte în casă, iar pe altul, de care nu e mulţumit, îl lasă afară. Tot aşa s-a întâmplat şi aici. Ce a urmat după aceasta? Fratele mai mare s-a întristat, ca unul ce fusese dispreţuit şi dezaprobat de Dumnezeu, şi era mâhnit. Şi Dumnezeu i-a spus lui: “Pentru ce eşti trist? Nu ştiai că aduci lui Dumnezeu darurile tale? Pentru ce M-ai insultat? Pentru ce Mi-ai jertfit roade mai puţin bune?. Dacă vrei să vorbeşti mai simplu, spune: “Acela neavând ce răspunde, a stat liniştit”. Sau, mai bine: “A tăcut. După aceasta, văzând pe fratele său mai mic i-a spus: “Hai să ieşim la câmp!”. Fratele cel mai mare, prinzând cu viclenie pe cel mai mic, l-a omorât. Şi credea că poate să se ascundă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit la el şi i-a spus: – “Unde este fratele tău?” – “Nu ştiu, a răspuns el, nu sunt păzitoiul fratelui meu”. Atunci Dumnezeu i-a spus: “Iată, sângele fratelui tău striga cătie Mine!”.

Să stea alături şi mama când sufletul copilului este format cu astfel de povestiri, ca să-ţi ajute şi ea şi să laude cele spuse de tine. “Ce s-a întâmplat apoi? Dumnezeu a primit în cer pe fratele ucis; deşi a murit, el trăieşte sus în cer”. Copilul primeşte această învăţătură despre Înviere. Copilul crede, chiar dacă i se spun lucruri imposibile, ca de exemplu: “Şi l-a făcut semizeu”. Copilul nu ştie ce este un semizeu, dar pricepe că trebuie să fie ceva mai mare decât omul şi îndată se minunează. Cu atât mai mult când va auzi despre înviere şi că sufletul lui s-a suit în cer. “Şi a luat Dumnezeu pe fratele cel mai tânăr, sus; celălalt însă a trăit mulţi ani, dar necontenit în suferinţă, cu frică şi cu cutremur; a suferit nenumărate chinuri şi era pedepsit în fiecare zi” (Fac. 4, 1-12).

Vorbeşte-i cu tărie despre pedeapsa dată lui de Dumnezeu; nu-i spune numai: “că va fi gemând şi tremurând pe pământ. Copilul nu poate pricepe ce valoare au aceste cuvinte, aşa că trebuie să-i spui: “După cum tu, când stai înaintea învăţătorului, eşti cuprins de spaimă, tremuri şi te temi dacă e vorba să fii bătut, tot aşa a trăit toată viaţa, lui şi fratele mai vârstnic, pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu”. E destul atât pentru copil. Spune-i această povestire seara, în timpul cinei. Mama să-i povestească aceeaşi istorisire din nou. Apoi după ce a auzit-o de mai multe ori, cere s-o povestească şi el: “Spune-mi povestirea”, ca să se simtă şi el onorat de a o povesti. Când va stăpâni povestirea, îi vei spune şi folosul ce-l putem scoate din ea. Cu toate că sufletul copilului, care a auzit povestirea, ştie să scoată prin propriile sale puteri folosul şi învăţătura din ea înainte de a i le spune tu, totuşi spune-i şi tu: “Vezi cât de mare rău este lăcomia, cât de mare rău este să invidiezi pe fratele tău? Vezi cât de mare rău este să-ţi închipui că poţi să te ascunzi de Dumnezeu? El vede totul, chiar pe cele săvârşite în ascuns”. Numai dacă această învăţătură ai sădi în sufletul copilului, ai făcut mult şi nu mai ai nevoie de pedagog. Frica de Dumnezeu va sta necontenit lângă copil şi negreşit îl va zgudui mai mult decât frica de orice alt pedagog.

Nu te mărgini la atât numai, ci ia-l de mână şi du-l la biserică! Caută să-l duci mai cu seamă atunci când se citeşte această povestire, îl vei vedea cum se bucură, cum sare în sus şi se veseleşte că ştie ceea ce toţi ceilalţi nu ştiu încă. O ia înaintea celui ce citeşte povestirea, recunoaşte cele citite şi-i foloseşte mult. În felul acesta povestirea se întipăreşte în mintea sa. Se mai pot scoate şi alte învăţături folositoare din această povestire. Învaţă-l deci: “Nu trebuie să fim trişti când suferim ceva nedrept. Dumnezeu ne arată aceasta, chiar de la început, prin acest frate nedreptăţit. Pentru că a făcut fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luat, când a murit, sus în cer”.

Când s-a întipărit povestirea aceasta în mintea copilului, povesteşte-i alta, tot despre doi fraţi, şi spune-i: “Erau iarăşi doi fraţi, şi tot aşa, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr. Cel mai în vârstă se ducea la vânătoare, iar cel mai tânăr stătea pe lângă casă”. Această povestire este cu mult mai plăcută decât cea dintâi, pentru că are mai multe peripeţii şi fraţii erau mai în vârstă: “Aceşti doi fraţi erau şi gemeni. De când s-au născut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatăl, pe cel mai mare. Acesta îşi petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe când cel mai tânăr stătea acasă. Odată tatăl, când a îmbătrânit, a spus copilului pe care-l iubea: “Pentru că am îmbătrânit, fiule, du-te şi pregăteşte-mi un vânat, adică, prinde-mi o căprioară sau un iepure, adu-mi-l şi frige-l, ca să mănânc şi să te binecuvintez”. Celui mai mic nu i-a spus aşa ceva. Mama a auzit cele spuse de tatăl. A chemat pe fiul cel mai mic şi i-a spus: “Fiule, pentru că tatăl tău a poruncit fratelui tău să aducă un vânat ca să mănânce şi să-l binecuvinteze, ascultă-mă. Du-te la turmă, ia nişte iezi tineri şi frumoşi şi adu-mi-i, iar eu voi face din ei o mâncare aşa cum îi place tatălui tău. Tu îi vei duce-o ca să mănânce şi ca să te binecuvinteze”. Tatăl avea vederea slabă din pricina bătrâneţii. După ce fratele cel mai tânăr a adus iezii, mama i-a gătit. A pus mâncărurile pe o tăblie şi le-a dat fiului celui mai tânăr, care le-a dus tatălui său. L-a îmbrăcat şi cu piei de capră ca să nu-l cunoască, deoarece el era fară păr, pe când fratele său era păros; aşa putea să-l ascundă ca să nu cunoască tatăl înlocuirea. Şi aşa l-a trimis la tatăl lui. Tatăl, închipuindu-şi că este fiul lui cel mai mare, a mâncat şi şi-a binecuvântat fiul. Mai târziu, după ce dăduse binecuvântarea, a venit şi fiul cel mai mare şi i-a dat vânatul. Când a aflat cele întâmplate, a început să se vaite şi să plângă”.

Vezi câte foloase se nasc din această povestire? Nu spune toată povestirea, căci vezi câte învăţături folositoare poţi scoate din ea. În primul rând, copiii vor respecta şi vor cinsti mult pe părinţii lor când văd cât de căutată este binecuvântarea acestora. Vor prefera să ia nenumărate lovituri decât să fie blestemaţi de părinţi. Dacă poveştile băbeşti pun atâta stăpânire pe sufletul copilului, încât îşi închipuie că sunt adevărate cele povestite, cum oare n-ar pune stăpânire pe sufletul lui şi nu l-ar umple de multă teamă, când i s-ar spune istorisiri cu totul adevărate?

Tot din această istorisire vei mai scoate învăţătura că trebuie să dispreţuim pântecele, lăcomia pântecelui. Povesteşte-i şi acea parte a istorisirii, că cel mai în vârstă n-a avut nici un folos de pe urma dreptului de întâi născut, căci din pricina neînfrânării pântecelui şi-a vândut dreptul de întâi născut. Mai târziu, după ce copilul a înţeles bine această povestire, îi vei cere iarăşi, în altă seară: “Spune-mi povestirea cu cei doi fraţi!”. Dacă va începe să o spună pe cea cu Cain şi Abel, opreşte-l şi spune-i: “Nu ţi-o cer pe aceasta, ci pe aceea cu ceilalţi doi fraţi, în care tatăl a dat binecuvântarea”.

Dă-i un fragment din ea, ca să-şi aducă aminte, şi nu-i spune încă numele fraţilor. După ce-ţi va istorisi tot ce i-ai spus, continuă şi spune: “Ascultă ce s-a mai întâmplat. Fratele cel mai în vârstă căuta iarăşi, ca şi în povestirea de mai înainte, să omoare pe fratele său şi aştepta moartea tatălui lor. Mama a aflat de gândul lui şi, temându-se, l-a trimis în altă parte pe fiul cel mai tânăr”. Deşi înaltele idei cuprinse în această istorisire depăşesc puterea de înţelegere a copilului, totuşi, cu oarecare îngăduinţă, pot fi vădite şi în mintea fragedă a copilului, dacă vom şti cum să exploatăm tâlcul. Deci îi vom grăi aşa: “Acest frate a plecat şi a ajuns într-un loc unde nu avea cu el nici un om, nici servitor, nici îngrijitor, nici pedagog şi nici pe altcineva. Când a ajuns în acel loc, s-a rugat şi a zis: “Doamne, dă-mi pâine şi îmbrăcăminte şi mântuieşte-mă!”. După ce a rostit aceste cuvinte, de supărare a adormit. Şi a văzut în vis o scară întinsă de la pământ până la cer; îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea; însuşi Dumnezeu stătea în vârful ei. Şi a grăit către Dumnezeu: “Binecuvintează-mă!”. Şi l-a binecuvântat şi i-a pus numele Israel”.

La timp potrivit mi-a venit în minte o altă idee, prilejuită de schimbarea numelui lui Iacov în Israel. Care este aceasta? Putem sădi râvna pentru virtute în copii chiar prin numele ce-l poartă; nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele strămoşilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, ci să le dea lor numele drepţilor, al mucenicilor, al episcopilor, al apostolilor. Să fie pentru copii şi numele ce-l poartă imbold spre cele bune. Unul să se numească Petru, altul Ioan, iar altul, alt nume al unuia dintre sfinţi.

Să nu-mi introduci obiceiuri păgâneşti. E mai mare ruşinea şi batjocura când într-o casă de creştini se practică obiceiuri păgâne, cum este obiceiul cu aprinsul lumânărilor, când toţi aşteaptă să vadă care lumânare se stinge şi se topeşte mai întâi şi alte obiceiuri asemenea acestora, care aduc celor ce le practică nu puţină pagubă sufletească. Să nu vă închipuiţi că asemenea obiceiuri sunt mici şi fară nici o importanţă. Aşadar, vă rog să daţi copiilor voştri nume purtate de drepţi. Poate că în vechime avea un sens obiceiul de a se da copiilor numele strămoşilor; era o mângâiere în faţa morţii: se părea că cel plecat trăieşte prin cel care a primit numele lui. Acum acest sens nu mai are valoare. Vedem că cei drepţi n-au procedat aşa când au pus nume copiilor lor. Căci Avraam a născut pe lsaac, iar Iacov, Moise n-au fost numiţi cu numele strămoşilor lor şi nu vom găsi nici un drept care să fie numit aşa. Ce îndemn şi exemplu de virtute cuprinde numele! Nu vom găsi altă pricină a schimbării numelui în Sfânta Scriptură decât că numele este un indiciu de virtute.

Iată ce se spune în Sfânta Scriptură: “Tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru” (In 1, 42). Pentru ce? Pentru că ai mărturisit. Tu te vei numi Avraam (Fac. 17, 5). Pentru ce? Pentru că vei fi tatăl multor neamuri. Iacov a fost numit Israel (Fac. 32, 28) pentru că a văzut pe Dumnezeu; întemeiaţi pe aceste exemple, să începem educaţia copiilor.

Să intre, aşadar, în casă numele sfinţilor prin numele ce se dau copiilor. Prin asta se educă nu numai copilul, ci şi tatăl când vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie sau al lui Iacov. Dacă vom da cu evlavie copiilor noştri nume în cinstea drepţilor ce au plecat dintre noi, vom avea mai multă înrudire cu drepţii decât cu strămoşii şi acest lucru ne va folosi mult atât nouă, cât şi copiilor. Să nu socoteşti că lucrul este de puţină importanţă pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul unui mare folos.

Dar după ce am spus acestea, să ne întoarcem iarăşi să continuăm povestirea: “Iacov a văzut o scară sprijinită şi a cerut să fie binecuvântat. Dumnezeu l-a binecuvântat. Apoi a plecat Iacov la rudele sale şi acolo păştea oile”. Povesteşte-i apoi despre căsătoria lui şi despre întoarcerea lui acasă. Şi din acestea poţi scoate multe învăţături. Căci iată câte lucruri vă învaţă: va fi învăţat să nădăjduiască în Dumnezeu, dacă este de neam nobil, va fi învăţat să nu dispreţuiască pe nimeni, să nu se ruşineze de cele de jos şi fară de valoare, să suporte cu bărbăţie nenorocirile şi multe altele. După ce copilul a crescut mai mare spune-i şi întâmplări care să-i sădească în suflet mai multă frică de Dumnezeu. Când mintea lui e încă fragedă, nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar, când este de cincisprezece ani, şi chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar mai bine, când este de zece, opt ani şi mai puţin chiar, să audă în toată amănunţimea istoria Potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele petrecute în Egipt, toate câte sunt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Când creşte mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă, îngrădeşte-i auzul cu aceste relatări şi cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experienţă. Să nu-i îngăduim, să nu mai lăsăm să se apropie de el un om care i-ar povesti lucruri nepotrivite. Am spus lucrul acesta şi mai sus. Dacă vei vedea pe un servitor că spune copilului cuvinte de ruşine, pedepseşte-l îndată şi fii judecător aspru şi fară milă al celor greşite. Dacă vei vedea că o fată se apropie de el, păzeşte-l; dar mai bine este să nu se apropie de copil nici o fată, ca să nu se aprindă în el focul, afară de o femeie bătrână, care nu poate cu nimic să atragă pe tânăr. Păzeşte-l de o fată tânără mai mult ca de foc. Copilul nu va rosti nici un cuvânt nepotrivit, dacă nu va auzi cuvinte nepotrivite şi dacă va fi hrănit cu cuvinte cuviincioase.

Sfantul Ioan Gura de Aur – Despre Cresterea Copiilor

Articole asemanatoare:

1. Despre cresterea copiilor (II)
2. Despre cresterea copiilor (IV)
3. Despre cresterea copiilor (I)
4. La pomenirea Zămislirii Sfintei Fecioare Maria (II) – Despre cresterea copiilor
5. Sfantul Ioan Iacob de la Neamt despre Intristare