Despre Har (II)

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi. Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi să plângă ziua şi noaptea.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Tatăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte: “Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.”

Dar, în acelaşi timp, se gândeşte: “Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi putea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gândeşte: “Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oamenii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască.”

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mândrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol [1 Cor. 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire:
Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: “Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: “Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: “Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi “va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iubesc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ceruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar “lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [1 In 5, 19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. 1 In 4, 8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles sufletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-l uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apostolul a propovăduit noroadelor zicând: “Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4, 19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dulceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cât de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Domnul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc la El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pământului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: “Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: “voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.
(extrase din: Sf. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și Iadul Smereniei, p.102-114)

Articole asemanatoare:

1. Despre Har (I) – 73 de ani de la adormirea Sf. Siluan Athonitul
2. Despre Pocăință (I)
3. Despre Pocăință (II)
4. Despre voia lui Dumnezeu şi libertate (II)
5. Despre voia lui Dumnezeu şi libertate (I)