Despre iubirea de săraci (I)

“Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Solomon 19,17).

Sfântul Grigorie Teologul este nu numai un mare părinte şi învăţător al Bisericii, dar şi cel mai renumit teolog, după apostolul şi evanghelistul Ioan. Născut undeva între anii 326-329 în Arianz, lângă Nazianzul Capadociei, din părinţi înstăriţi, a dobândit o educaţie clasică şi teologică de excepţie. Împreună cu colegul de studenţie şi prietenul său, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, şi cu Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei, aparţine grupării “Marilor capadocieni”.

Sfântul Grigorie a fost hirotonit preot de tatăl său, episcopul Nazianzului, şi episcop al Sasimei, de Sfântul Vasile cel Mare. Fiind o fire atrasă de viaţa monahală şi-a închinat cea mai mare parte a vieţii însingurării, în isihie şi nevoinţă. În anul 379 a fost chemat la Constantinopol, ca să combată erezia ariană. A slujit în mica Biserică a Învierii, a catehizat, a învăţat, a rostit faimoasele cuvântări despre dumnezeirea Fiului, care i-au adus numele de “Teologul” şi a revigorat Ortodoxia, cu toate că se confrunta cu reacţia violentă a arienilor. După ce a fost înscăunat arhiepiscop de Constantinopol, pentru o mică perioadă de timp, (noiembrie 380-iunie 381) s-a retras din scaun şi a plecat în locul său de naştere i unde s-a ocupat cu redactarea scrierilor şi cu polemica împotriva ereticilor apolinarişti, până la adormirea sa, în anul 390.

Ca scriitor, Sfântul Grigorie este caracterizat drept un teolog profund, cu o poeticitate dinamică, cu elocinţă retorică şi o cunoaştere adâncă a literelor atice. Textele lui, câte ni s-au păstrat, sunt alcătuite din epistole (246), poeme teologice şi istorice (cel puţin 396) şi cuvântări (43).

Cuvântările constituie creaţiile sale cele mai înalte, atât din punct de vedere teologic, cât şi literar, şi se împart în: dogmatice, apologetice, praznicale, panegirice şi moral; religioase, sociale. Din ultima categorie face parte şi cuvântarea “Despre iubirea de săraci”, un florilegiu pe care îl redăm în continuare. În această cuvântare, rostită probabil în Cezareea, în jurul anului 370, scriitorul sfânt, cu o capacitate retorică inegalată, prin diferite figuri de stil, prin nuanţe literare fine şi imagini vii, reuşeşte să-l minuneze pe cititor, să-i inspire milostivirea şi iubirea de oameni, să-l covingă despre necesitatea solidarităţii sociale.

IUBIREA DE SĂRACI

Nu este deloc lesne să descopere cineva cea mai înaltă dintre virtuţi şi să-i dea întâietatea şi răsplata, aşa cum nu este uşor să găsească cineva într-o grădină înflorită, plină de toate miresmele, floarea cea mai frumoasă şi mai parfumată, căci atenţia îi este atrasă, când de una, când de alta, ca s-o rupă mai întâi. Deci, aşa stând lucrurile, socotesc că printre virtuţile frumoase se numără credinţa, nădejdea şi iubirea. Şi martor despre credinţă este Avraam, care s-a îndreptăţit din credinţa lui. Martori despre nădejde sînt Enoh, care cel dintâi şi-a sprijinit nădejdea pe chemarea Domnului, şi toţi drepţii, care au pătimit rele în nădejdea mântuirii. În sfârşit, martori despre iubire sunt apostolul Pavel, care a ajuns să-şi dorească pieirea de dragul fraţilor israeliţi, şi însuşi Dumnezeu, Care Se numeşte iubire (I Ioan 4, 8). Iubirea de străini este frumoasă, şi martori despre aceasta sunt, dintre cei drepţi, Lot, sodomitean prin locul de vieţuire, şi nu prin purtare, iar dintre păcătoşi, Rahab cea desfrânată la trup, dar nu la voinţă, care a fost lăudată şi s-a mântuit prin iubirea de străini. (Isus Navi 2, 1-21). Şi îndelung-răbdarea este bună, şi martor despre aceasta este Hristos însuşi, Care n-a vrut să folosească legiunile îngerilor împotriva chinuitorilor Săi, şi nu numai că l-a certat pe Petru când a tras sabia, dar şi urechea pe care o tăiase acela, a pus-o din nou la locul ei. La fel a făcut mai târziu şi Sfântul Ştefan, ucenicul lui Hristos, care se ruga pentru cei care îl ucideau cu pietre.

Bună este şi blândeţea, şi martori pentru aceasta sunt Moise şi David, care dincolo de toate sînt amintiţi de Scriptură ca blânzi, ca şi învăţătorul lor, Iisus Dumnezeu-Omul, Care nici nu S-a certat, nici n-a urlat, nici nu şi-a înălţat glasul în pieţe, nici n-a stat împotriva celor care l-au prins.

Bune şi frumoase sunt şi rugăciunea şi privegherea, şi martor pentru aceasta este Domnul, Care înainte de patima Sa, priveghea şi se ruga.

Bune sunt neîntinarea şi fecioria, şi martori pentru aceasta este atât Pavel, care le-a şi ierarhizat, răsplătind după dreptate şi nunta şi înfrânarea, cât şi Iisus însuşi, Care S-a născut din Fecioară, ca s-o cinstească, dar ca să prefere fecioria.

Frumoasă este şi smerenia, şi martori pentru aceasta sunt mulţi, având din nou în frunte pe Mântuitorul şi Domnul tuturor, Care S-a smerit, nu doar primind înfăţişare de rob, lăsându-şi faţa Sa ruşinii şi scuipărilor, şi socotindu-Se pe Sine cu cei fără de lege, El care curăţă lumea de păcat, ci şi spălând ca o slugă picioarele ucenicilor Săi.

Bune sunt neagoniseala şi dispreţul averilor, şi martor pentru aceasta sînt atât Zaheu care, când a intrat Hristos în casa lui, şi-a împărţit aproape toate bunurile, cât din nou Hristos însuşi, care vorbind acelui tânăr bogat, a legat desăvârşirea tocmai de acest lucru. (Matei 19,21).

Mai pe scurt frumoasă este vederea, meditaţia, plăcută la vedere este şi fapta, prima pentru că ne înalţă de la cele pământeşti, ne conduce în Sfânta Sfintelor şi readuce mintea la starea naturală de la început, şi a doua pentru că Îl primeşte pe Hristos, îl slujeşte şi-I arată iubirea prin fapte.

Orice virtute este şi o cale care duce la mântuire, într-unul din locurile veşnice şi fericite.

Pentru că aşa cum există multe moduri de viaţă, la fel există şi multe locuri lângă Dumnezeu, care se deosebesc şi se împart după vrednicia fiecăruia. Şi unul lucrează o virtute, un altul pe alta, celălalt multe împreună, sau pe toate, desigur dacă aceasta este cu putinţă. Este de ajuns doar ca cineva să înainteze şi să urmărească lucrul cel mai înalt, urmându-L pas cu pas pe Cel care-l îndrumă bine şi-l îndreaptă, şi-l duce pe calea şi spre uşa cea strâmtă, la fericirea cerească negrăită.

Şi dacă Pavel, care urmează lui Hristos, socoteşte iubirea ca prima şi cea mai mare poruncă, plinirea legii şi a proorocilor, consider că cea mai frumoasă latură a ei este iubirea faţă de săraci şi, în general, milostivirea şi afecţiunea faţă de semeni. Pentru că nimic altceva nu-L mulţumeşte atât de mult pe Dumnezeu, şi nimic nu-i este atât de iubit, ca milostivirea. Aceasta, împreună cu adevărul merg în faţa Lui, şi trebuie să-I fie oferite înainte de Judecată. Dar nimic altceva nu dă în schimb, ca răsplată, Cel care judecă cu dreptate, şi cântăreşte cu acrivie milostivirea, decât iubirea de oameni pentru iubire de oameni.

Deci, suntem datori să arătăm milostivire celor săraci sau celor care pătimesc din orice pricină, după porunca: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.” (Romani 12,15). Şi suntem datori să oferim oamenilor, fraţi fiind, expresia bunătăţii noastre atunci când au nevoie, sunt loviţi de vreo nenorocire, de pildă văduvie, moartea părinţilor, înstrăinare, stăpânitori răi, cârmuitori nedrepţi, perceptori nemilostivi, tâlhari ucigaşi, hoţi lacomi, oprirea averii, sau naufragiu. Toţi sunt vrednici de milă, toţi privesc spre mâinile noastre, aşa cum şi noi privim spre Mâinile lui Dumnezeu. Deci, ce vom face noi, cei care am fost cinstiţi cu numele de creştini, şi alcătuim un popor ales, separat de celelalte, care are datoria să săvârşească fapte bune şi mântuitoare? Ce vom face noi, ucenicii Blândului şi Iubitorului de oameni Iisus, Care a purtat păcatele noastre, S-a smerit luând firea noastră omenească, şi S-a făcut sărac pentru ca noi să devenim bogaţi prin îndumnezeire? Ce vom face, având înaintea noastră o dovadă atât de mare de milostivire şi afecţiune? Îi vom trece cu vederea pe semenii noştri? Îi vom dispreţui? Îi vom părăsi? În nici un caz aşa ceva, fraţii mei!

de Sfântul Grigorie Teologul
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

Articole asemanatoare:

1. Despre iubirea de săraci (II)
2. Despre iubirea de aproapele
3. Perioada Octoihului (IX) – Iubirea Vrăjmașilor
4. Iubirea (I) – Dragostea îndelung rabdă…
5. Iubirea (II) – Dragostea îndelung rabdă…