Despre Spovedanie (I)
Spovedania este o mărturisire sinceră şi de bunăvoie a păcatelor pe care le-am săvârşit, fără ruşine sau rezerve, ci cu osândire de sine/învinovăţire şi zdrobire, în faţa persoanei numită de Biserică pentru iertarea păcatelor.
Pentru a fi adevărată şi a-şi atinge scopul, spovedania trebuie să fie de bunăvoie şi sinceră. O spovedanie în grabă sau nesinceră nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuşcări adânci şi nici un semn al unei dorinţe pentru vindecare. Spovedania trebuie făcută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj şi cu reproş faţă de sine/mustrare de conştiinţă, deoarece curajul este expresia părăsirii păcatului şi dispoziţia de a descoperi păcatul; ruşinea, sfiala denotă o lipsă de curaj.
Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare autentică a minţii,[1] exprimă o tristeţe pentru încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercăm să ne împăcăm.[2] Fără zdrobirea inimii, spovedania dovedeşte o lipsă de simţire profundă a vinei pentru încălcarea Legii Dumnezeieşti. Spovedania adevărată şi lucrătoare este cea însoţită de pocăinţă sinceră şi schimbarea minţii; numai această spovedanie aduce roadele mântuirii.Pentru aceasta, este de trebuinţă ca cel ce doreşte să se mărturisească, să se ducă la părintele său duhovnic şi să-şi deschidă inima pentru a-şi descoperi adâncurile lui cele ascunse şi neştiute, fără jenă sau rezerve, căutând să satisfacă[3] Dreptatea Dumnezeiască şi să se împace cu Dumnezeu, pentru a-şi vindeca sufletul şi a dobândi mântuirea.
Cei ce au păcătuit şi nu se spovedesc din cauza ruşinii, îşi pricinuiesc moarte sufletului lor tocmai din pricina acestei ruşini. Aceşti oameni suferă ca şi bolnavii care nu se grăbesc să alerge la doctori tot din pricina ruşinii: înfrânţi de boală, sunt degrabă trimişi în Iad.
Cel ce a păcătuit trebuie să-şi mărtirisească păcatele pentru a fi mântuit. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceşte: …mărturiseşte-ţi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi, (pentru că) Eu sunt Cel ce şterge fărădelegile tale (Is. 43: 25).
Celor ce se ruşinează să facă o spovedanie de suflet mântuitoare, Sfinţii Părinţi le spun că ruşinea, dacă putem numi ruşine ceea ce rezultă de pe urma spovedaniei, aduce har şi slavă. Înţeleptul Sirah zice şi el: Căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce slavă şi har (Înţ. lui Iisus Sirah, 4: 23).
Nu te sfii să mărturiseşti păcatul, astfel încât 1) prin ruşinea de acum să eviţi ruşinea ce va să fie în viaţa de apoi – deoarece şi aceasta face parte din chinurile viitoare, şi 2) să dovedeşti că într-adevăr ai urât păcatul, defăimându-l şi biruindu-l ca pe un tiran. Părinţii recomandă să ne grăbim, deoarece Dumnezeu ne-a rânduit timpul mântuirii doar în această viaţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pentru cei morţi, în Iad nu mai există mărturisire şi îndreptare, fiindcă Dumnezeu a limitat călăuzirea şi lucrarea la această viaţă; în vreme ce în cealaltă viaţă, cercetarea faptelor.” Acelaşi dumnezeiesc Părinte învaţă că este cu neputinţă să scăpăm de ruşinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor noastre, căci dacă aici nu ne mărturisim din pricina ruşinii, acolo ne vom umili în faţa a miriade de oameni. Iată cuvintele Dumnezeiescului Părinte: „Dacă aici, în faţa unei singure persoane, nu suportăm ruşinea, ce vom face atunci, în faţa miilor de miriade? Gândeşte la cum va fi scaunul de judecată al lui Dumnezeu; gândeşte-te la păcatele pe care le-ai făcut. Chiar dacă tu uiţi păcatele, Dumnezeu nu le uită; dar, dacă tu nu-ţi vei şterge păcatele prin pocăinţă şi mărturisire, El va pune totul în faţa ochilor tăi.” Şi iarăşi: „Mulţi dintre cei ce păcătuiesc, spun: „Mă simt tare ruşinat. Cum mă voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora? Aceştia suferă de o evlavie drăcească. Nu aveţi nici un fel de îndrăzneală? Încercaţi şi nu vă temeţi, pentru a dobândi multă îndrăzneală. Cine este Cel Ce voieşte să se împace cu tine? Este Cel Ce foarte tare doreşte să te slobozească de păcatele tale, este Dumnezeu. Nu tânjeşti tu după izbăvirea ta cât El doreşte el mântuirea ta.”
Înţeleptul Sirah îndeamnă: nu te ruşina să-ţi mărturiseşti păcatele. (Înţ. lui Iisus Sirah, 4: 26) Iar Iov spune: Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva cetăţii şi mă înspăimânta dispreţul cetăţenilor în faţa îndrăzneţei mele mărturisiri (Iov 31: 33-34).
Sf. Vasile cel Mare spune că, din pricină că am păcătuit cu trupul, este de trebuinţă/suntem obligaţi să ne mărturisim, fără teamă, cu propria gură. Iată cuvintele lui: „Oare nu am păcătuit atunci când ne-am predat păcatului mădularele trupului pentru a lucra fărădelegea? Haideţi atunci să ne mărturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi instrument pentru risipirea păcatului. Ai fost lacom? Plăteşte. Te-ai apucat de beţie? Posteşte. Ai fost trufaş? Smereşte-te. Ai fost pizmaş? Consolează-te. Ai ucis? Suferă mucenicie sau suferă lucruri asemănătoare muceniciei; sileşte-ţi/chinuieşte-ţi trupul prin mărturisire. Iar apoi, după mărturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în psaltire cu zece strune.”
Iată ce le spun Părinţii celor ce amână spovedania de pe-o zi pe alta: „Nu foloseşti nimic amânând sau ruşinându-te a-ţi descoperi gândurile tale; mai degrabă, ceea ce faci tu este aceea că, prin ceea ce faci, dai a se înţelege că vrăjmaşul ţi-a încredinţat o taină, şi că îţi este teamă să te lupţi pentru a scăpa de iubirea lui. Să-ţi descoperi aceasta celor duhovniceşti.” Înţeleptul Sirah ne sfătuieşte spunând: Mai înainte de judecată ispiteşte-te pe tine, şi în ceasul judecăţii vei afla milă (Înţ. lui Iisus Sirah, 18: 20). Iar Domnul spune: Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi, lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (13: 33-37).
Cei ce se duc la spovedanie din obişnuinţă sau cu pretenţii, cei ce-şi mărturisesc păcatele cu făţărnicie/(în mod) nesincer/cu ipocrizie şi, din pricina ruşinii, îşi osândesc păcatele aducând scuze,[4] cei se îndreptăţesc pe ei înşişi acuzându-i pe alţii, aceştia batjocoresc nebuneşte pe Dumnezeu. Ca Unul Care le ştie pe toate, Dumnzeu nu poate fi înşelat. Cei ce-şi ascund păcatele suferă ca şi cei ce-şi ascund de doctori durerile şi pricinile lor, din cauza ruşinii.
Unor astfel de oameni, David li se dă ca pe un exemplu, spunând: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea (Ps. 31: 5). Şi iarăşi: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Ps. 37: 18). Şi iarăşi: Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului;” şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31: 6).
Solomon notează: Omul drept se învinuie pe sine când începe să vorbească (Pilde 18: 17). Şi iarăşi, spun pildele: Cel ce ascunde duşmănia dospeşte vicleşugul, dar se descoperă prin aceea că-n adunări şi-arată păcatele (Pilde 26: 26). Cel ce a păcătuit, dacă-i este milă de sufletul său, nu-şi poate îngădui să-şi piardă timpul, ci trebuie să se pocăiască neîntârziat, şi să se apropie de spovedanie, aflând astfel multă putere pentru împidicarea păcatului. Sfântul Nil spune: „învăţătura duhovnicească ştie cum să împrăştie fumul răutăţii/răului din sufletele noastre”.
Dracii voiesc să ne distrugă, dar atunci când ne pocăim şi ne spovedim, ei nu-şi mai ating ţinta, împlinind astfel Scriptura care zice: Pofta păcătoşilor va pieri (Ps. 111: 10). Sfântul Nil notează că: „Mare lucru este să nu consimţi cu păcatul; totuşi, dacă se-ntâmplă să greşim prin înşelăciunea vrăjmaşului, trebuie să facem bine şi să fugim cu nădejde spre Dumnezeu, din pricină că oamenii sunt înclinaţi către cele contrare” [engl. opposing evils]. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cel ce pofteşte mântuirea, nu are nevoie de anumite vremi pentru ea; dacă tâlharul ar fi fost nepăsător, acum el n-ar mai fi fost mântuit; dar prin simpla lui credinţă, el a câştigat nepreţuita comoară a Împărăţiei.”
Iov afirmă următoarele: …când inima-i gândeşte omului întoarcerea la Domnul, spunându-i acestuia păcatul său întreg şi-şi va vădi de faţă cu toţi fărădelegea; atunci el (Domnul) nu-l va lăsa să cadă în moarte şi-i va înnoi trupul ca varul pe perete şi oasele lui iarăşi cu măduvă le-o umple şi fragedă-i va face carnea, ca de prunc, şi-i va reda lui însuşi bărbatul între oameni (Iov: 33: 23-26).
Didim spune că: „pocăinţa pentru păcatele săvârşite, curăţeşte mintea celui ce se pocăieşte”.
Sfântul Ioan Scărarul spune: “dreptul judecător ne porunceşte să ne mărturisim chiar şi celorlalţi. Căci ranele descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui.”[5] Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă (prin puterea dracilor) şi înaintează la fapte.[6] Iată cât de mari şi cât de multe sunt foloasele unei spovedanii prompte şi sincere.
Şi încă, proorocul Isaia ne sfătuieşte să fim foarte pregătiţi: Căutaţi-l pe Domnul, şi când Îl veţi afla, chemaţi-L; iar când El Se va va apropia de voi, atunci să-şi părăsească necredinciosul căile şi nelegiuitul sfaturile şi să se întoarcă la Domnul şi va afla milă, şi la Dumnezeul vostru să se întoarne, că El cu îmbelşugare va ierta păcatele (Is. 55: 6-7).
Sfântul Grigorie Teologul învaţă şi el despre metoda de îndreptare a păcatelor săvârşite. El spune: „Înconjoară-te cu cenuşă, lacrimi, suspine; dobândeşte îndreptarea prin mărturisire şi printr-un comportament cinstit: de nimic nu se bucură Dumnezeu mai mult decât de îndreptarea şi izbăvirea omului, pentru fiecare/de dragul fiecărui cuvânt şi taină care au loc”.
Cu toate acestea, spovedania cere aflarea unui doctor experimentat şi priceput/iscusit. Iată ce spune un sfânt părinte despre această trebuinţă: „Aşa cum oamenii refuză să-şi descopere oricui durerile trupeşti, ci numai celor pricepuţi în tratarea unor astfel de boli, în mod asemănător, mărturisirea păcatelor trebuie să fie făcută în faţa celor ce sunt în stare să asigure/ofere un tratament.” Pentru aceasta, trebuie să fim foarte atenţi atunci când căutăm doctori pricepuţi şi capabili de a vindeca rănile lăsate în inimă de păcate. Datorită gravităţii rănilor şi a diferitelor patimi, lucrarea are un caracter urgent. Este o grijă presantă datorită primejdiei iminente. Aşa cum doctorul nepriceput trimite mulţi oameni către porţile Iadului, în acelaşi fel, duhovnicul incapabil şi neglijent, trimite multe suflete în Iad. Ce rău îngrozitor pentru ca cineva să afle moartea în timp ce caută vindecare. Cine poate socoti măreţia acestei mari nenorociri? Cine ar putea să jelească o asemena pierdere/pagubă? Trebuie ca ochii să se prefacă în izvoare de lacrimi pentru a plânge cum se cuvine această nenorocire. Vai! Vai celor ce pretind a fi părinţi duhovnici şi/dar care ucid sufletele acelora pe care îi spovedesc. Vai celor care cer bani pentru iertarea păcatelor, în loc de zdrobire, smerenie şi împăcare cu Dumnezeu printr-o viaţă adevărată de virtuţi. Vai celor care caută să vândă iertarea faptelor rele în schimbul unei răsplate. Vai făţarnicilor care făţăresc evlavia pentru a-i înşela pe alţii şi a profita de ei, care predică evlavia pentru a câştiga bani. Vai celor care făgăduiesc rugăciuni şi canoane/acatiste celor care au păcătuit pentru a primi arginţi. Vai vânzătorilor de suflete care vând dracilor sufletele creştinilor în schimbul a câteva monezi! Vai celor ce învaţă minciuna/mincinos! Partea lor va fi cu tatăl lor, diavolul, tatăl minciunilor.
Iubiţi credincioşi! Dumnezeu nu are nevoie de nimic şi de nimeni, fiindcă Lui nu-I lipseşte nimic. De aceea, nu oferiţi rugăciuni şi canoane/acatiste exterioare/într-un mod exterior pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiască pe care a-ţi jignit-o, ca să-L /vă împăcaţi, chipurile, cu mâniosul Dumnezeu.[7] Numai prin acestea nu dobândeşti nimic. Ai păcătuit? Simţi povara păcatului? Te mustră conştiinţa? Caută să te uşurezi. Caută să stingi/opreşti mustrarea conştiinţei. Părintele duhovnic este singurul doctor. Caută mai degrabă un tratament decât rugăciuni şi acatiste/canoane. Dar chiar dacă ceri unele ca acestea, totuşi nu neglija tratamentul. Atunci când ne îmbolnăvim, învaţă Apostolul Iacob, cerem rugăciuni, dar suntem unşi şi cu untdelemn (Iac. 5: 14). La fel şi aici, căutaţi leacul, şi dacă sunteţi bogaţi, cereţi rugăciuni sfinţilor pentru a se ruga pentru voi, rugându-vă şi voi împreună cu ei. Rugăciunile celor ce se roagă cu voi trebuie să fie o expresie a dorinţei voastre arzătoare de a vă împăca cu Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă sunteţi neglijenţi, răsplata pentru rugăciunile altora nu vă va fi de nici un folos, din pricină că nu v-aţi îmbunătăţit moraliceşte cu nici un chip.
Iubiţilor, noi vorbim de naştere etică. Vorbim despre călăuzire creştină. Vorbim despre o viaţă virtuasă şi modestă. Suntem pentru o relaţie strânsă cu Dumnezeu. Vorbim despre desăvârşire şi sfinţenie. Dacă am ajuns să putem vorbi de aşa ceva, deja noi participăm la viaţa veşnică. De aceea, dacă nu ne nevoim, nu am împlinit nimic. Şi atunci, rugăciunile părinţilor duhovnici sunt zadarnice/se zădărnicesc, canoanele de pocăinţă, acatistele şi alte rugăciuni de acest fel ale preoţimii se fac deşarte, cele patruzeci de Liturghii se zădărnicesc şi ele, atunci când sunt săvârşite pentru o persoană nepocăită care nu s-a împăcat cu Dumnezeu şi care trăieşte încă în păcat. Ne mântuim prin zdrobirea inimii şi spovedanie adevărată/curată/sinceră.
[1] Pocăinţă [n. tr.].
[2] e.xile,wsij (a te împăca) = a câştiga sau a redobândi bunăvoinţa lui Dumnezeu. Din cauză că acest cuvânt a fost greşit interpretat de Biserica Romano-catolică, şi deoarece el revine destul de des în carte, am socotit de cuviinţă să dăm o explicaţie. Folosind acest cuvânt, Sf. Nectarie nu se depărtează de tradiţia ortodoxă. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Cel ce posteşte este înaripat,… şi Îl împacă pe Dumnezeu” (Omilii la Matei, 57, 4, ed. cit. p. 667, în trad. rom. Este redat prin „pogoară mila lui Dumnezeu”]. Sf. Vasile spune: „Să ne împăcăm cu Domnul prin pocăinţă şi mărturisire.” În treapta a 28-a a Scării Sfântului Ioan, citim: …cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei” [Filocalia, Vol. IX, 1980, p. 404].
[3] Sintagma „a satisface Dreptatea Dumnezeiască” a fost folosit adesea de către teologi romano-catolici precum Anselm de Cantebury, mai ales în legătură cu purgatoriul. Totuşi, Biserica ortodoxă nu acceptă nici purgatoriul, nici această viziune „unilaterală” care accentuează nepermis de mult nevoia satisfacerii suveranităţii dumnezeieşti, deoarece aceasta nu adoptă o poziţie adecvată în privinţa iubirii lui Dumnezeu, manifestată în jertfa Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Ioan scrie că: Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat… (In. 3: 16). Sf. Nectarie, în acord desăvârşit cu Biserica ortodoxă, spune: „Biserica catolică crede că există un foc curăţitor – Pugatoriul, adică un loc sau o stare prin care ne putem împăca cu Dumnezeu (status expiationis), unde sufletele acelora care au murit înainte de a primi iertarea păcatelor lor mai mici (ori a acelora care au primit iertarea, dar nu au împlinit perioada de pocăinţă pentru păcatele săvârşite), îndură pedepse pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiască, până ce, prin aceste chinuri, se vor învrednici de lumina cea veşnică… Ideea conform căreia, păcătosul care s-a pocăit înainte de moarte, are încă obligaţia să dea încă o formă de satisfacţie Dreptăţii Dumnezeieşti pentru păcatele sale, şi că pentru aceasta trebuie să treacă printr-o suferinţă trecătoare în focul Purgatoriului, pe lângă cea suferită în timpul vieţii, este cum nu se poate mai greşită… Dacă există păcătoşi care trebuie să sufere chinuri după moarte, chiar dacă s-au pocăit înainte de a muri, aceasta este o excepţie. Aceasta pentru că, după învăţătura Bisericii ortodoxe, nu au adus roade vrednice de pocăinţa lor, drept care nu sunt curăţiţi pe deplin de păcatele lor… În vreme ce, conform învăţăturii Bisericii catolice, sufletele acestor morţi sunt chinuite în Purgatoriu din pricină că nu au îndurat pedepsele temporare pentru păcatele săvârşite în această viaţă, pentru a satisface astfel Dumnezeiasca Dreptate, drept pentru care ele se vor chinui o perioadă de timp pentru a împlini această satisfacţie” (Peri. Aqavasi,aj yuch/j [Despre nemurirea sufletului] Atena, ed. N. Panagopoulos, pp. 165-167). De aceea, atunci când Sfântul Nectarie se referă la „satisfacerea Dreptăţii Dumnezeieşti,” el vorbeşte de pocăinţa care se exprimă printr-un mod de viaţă autentic şi virtuos.
[4] În sprijinul acestora [n. tr.].
[5] Scara, IV, 13, în Filocalia, Vol. X, ed. rom. 1980, p. 83 [n. tr.].
[6] Scara, XVI, în Filocalia,Vol. X, partea a III-a, 12, p. 371. Sfântul Ioan Scărarul adaugă: „Nimic nu dă o aşa de mare putere demonilor ca gândurile pe care le frământăm nemărturisite în inimă” [n. tr].
[7] Cum trebuie să înţelegem această mânie a lui Dumnezeu? Sf. Teognost spune: „Nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul ce va să fie pentru că am păcătuit, o dată ce am primit o fire nestatornică şi schimbăcioasă. Ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, după ce am primit putere şi vreme pentru pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că dumnezeirea e bună şi nu, dimpotrivă, pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi se mânie. Dar El pedepseşte păcatul şi nu pe noi. Căci El este în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se zice că se conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă (Filocalia, Vol. IV, Harisma, Bucureşti, 1994, Teognost, cap. 47, p. 285).
(extrase din: Omilia 8 – Despre ingrijirea sufletului – Sf. Nectarie de Eghina)

























No Responses to “Despre Spovedanie (I)”
Trackbacks/Pingbacks