Despre Spovedanie (II)

1. SPOVEDANIA ESTE NECESARĂ

Spovedania este necesară pentru următoarele motive: 1) pentru că este poruncă de la Dumnezeu; 2) pentru că aduce şi restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om; şi 3) pentru că-i foloseşte omului atât moraliceşte cât şi duhovniceşte.

Cunoaştem din Sfintele Scripturi – din Noul şi Vechiul Testament – că spovedania este o poruncă a lui Dumnezeu. Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le spune fiilor lui Israel următoarele: Spune fiilor lui Israel: Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta vă păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela, să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit. (Num. 5: 6-7). Şi iarăşi: dacă un suflet păcătuişte… să-şi mărturisească păcatul pe care l-a săvârşit… şi să-l plătească pe de-a întregul; pentru ceea ce a păcătuit el cu privire la lucrul cel sfânt, va plăti preţul acestuia şi va mai adăuga a cincea parte din preţ;… Iar pentru greaşeala sa va duce din turmă un berbec fără meteahnă, preţuit după măsura păcatului (Lev: 6). În Pildele lui Solomon se spune astfel: Cel ce-şi acoperă propria răutate nu va propăşi, dar cel ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit (Pilde 28: 13) Toţi proorocii, David în mod deosebit, poruncesc mărturisirea.

Spovedania a fost întotdeauna o consecinţă/urmare a pocăinţei. Cei ce au venit la propovăduitorul pocăinţei, Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Iată cuvintele Evanghelistului: Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele (Mt. 3: 5-6). Vedem astfel că spovedania este o poruncă dumnezeiască şi, ca atare, este necesar să fie săvârşită cu exactitate pentru mântuirea cel ce se pocăiesc.

În Noul Testament, porunca a dobândit un nou înţeles. Spovedania este uşa de intrare în Creştinism, aşa cum bine s-a arătat la mărturisirea celor ce erau botezaţi În Iordan de către Sfântul Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a Creştinismului; iată ce spunea el: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Mt. 3: 11).

Avem de asemenea mărturii în Faptele Apostolilor. Apostolul Luca relatează cum au trecut efesenii la Creştinism; el notează că aceştia veneau să-şi mărturisească păcatele chiar şi în faţa altora. Iată cuvintele Apostolului: Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor (Fapte 19: 18).

Rugăciunea „Tatăl nostru” este o spovedanie zilnică şi continuă: cererea de iertare a păcatelor este o mărturisire a păcatelor.

Apostlul Iacov, fratele Domnului, îndeamnă şi el la spovednie spunând: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5: 16). Sfântul Ioan Evanghelistul spune că: Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (1 In. 1: 9). Spovedania, ca o veche taină a Bisericii, este menţionată de Irineu,[1] de Tertullian,[2] de Clement Alexandrinul,[3] de Origen,[4] şi de Ciprian[5] şi de alţii.

Vechii greci priveau mărturisirea ca pe ceva necesar şi folositor; ca unii care erau iniţiaţi în misteriile eleusine şi samotraciene,[6] ei îşi mărturiseau în prealabil păcatele (Plutarh, Despre Sparta: Zicale). Socrate considera că mărturisirea este mântuitoare: „Dacă greşeşti, tu însuţi sau altcineva căruia îi porţi de grijă, de bună voie să te duci acolo unde se plăteşte cel mai repede vina, la judecător, întocmai ca la medic, grăbindu-te ca nu cumva învechirea bolii să facă sufletul cangrenos şi incurabil” (Platon, Gorgias)[7].

Pitagora spunea şi el: „nu încerca să-ţi acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu reproş.” Iar Aristotel afirmă: „omul care-şi mărturiseşte sincer păcatul pe care l-a făcut, nu e departe de curăţie”.

Spovedania este într-adevăr o poruncă dumnezeiască pentru că este o poruncă/dispoziţie/îndemn a inimii. Omul care a păcătuit îşi simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea/şi nu se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Sciptură mărturiseşte – ca pe cel mai vechi exemplu – mărturisirea lui Lameh, care cu tristeţe a mărturisit soţiilor sale faptul că omorâse un om (Fac. 4: 23-24).

În urma păcatelor săvârşite, cele mai vechi civilizaţii ofereau divinităţii sacrificii de pace.[8] Oferind aceste sacrificii, ei îşi mărturiseau păcatele. Aceste rugăciuni adresate de pe tot cuprinsul pământului unui zeu, reprezintă un fel anume de mărturisire simultană către divinitate a rasei umane. Sacrficiile de pace sunt un fel anume de mărturisire lucrătoare a păcatului şi a vinei acelora care care le oferă. Omul care nu-şi mărturiseşte păcatele nu-şi va găsi niciodată pacea deoarece refuză să se apropie vreodată de Dumnezeu. Cel ce nu-şi va mărturisi păcatul său se va afla permanent sub greutatea vinei şi a depărtării de Dumnezeu.[9] Sufletul caută să se mărturisească fiindcă conştientizează dumnezeiasca poruncă. El îşi dă seama că este singurul mijloc de realizare a armoniei şi împăcării cu Dumnezeu, pe Care Îl simte mâniat de păcatele lui pe care caută să şi le răscumpere/pentru care caută să dea satisfacţie, şi pentru ca Dumnezeu să nu-l părăsească, ci să Se facă milostiv şi iertător faţă de păcatele lui.

La fel cum dorinţa de mărturisire este un imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinţa de a-L mulţumi/a-L împăca pe/a-I da satisfacţie lui/ împăcare cu Dumnezeu este o sugestie lăuntrică care-l îndeamnă pe om spre spovedanie. Sufletul este conştient că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, simţindu-se obligat să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască, astfel că, în acest fel, el va afla tratament şi vindecare.[10] Numai Biserica a primit autoriatea de a a-l împăca pe om cu Dumnezeu şi de a-i da vindecare. Iată de ce persoana care a păcătuit se simte obligată să alerge la Biserică; numai Ea îl poate împăca pe om cu Dumnezeu. Aşa cum vom demonstra cel cele ce urmează, rolul şi misiunea Bisericii dă mărturie de aceasta, dupa cum vom arata in cele ce urmeaza.

Articole asemanatoare:

1. Despre Spovedanie (I)
2. Despre Spovedanie (III)
3. Despre Spovedanie (IV)
4. Despre iconoclasm
5. Despre modul în care putem rămâne liberi din punct de vedere moral