Despre Spovedanie (III)

2. DESPRE IERTAREA PĂCATELOR

Cel ce a păcătuit împotriva lui Dumnezeu are nevoie de împăcare. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea[1] de a ierta păcatele dată Apostolilor Săi dă mărtuire de aceasta. Dacă iertarea păcatelor nu ar fi fost necesară pentru vindecarea sufletului, atunci nici iertarea păcatelor lumii nu ar fi fost necesară pentru ca Apostolii să fie împuterniciţi cu o asemenea autoritate atunci când au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia. Credinţa în Hristos şi Botezul ar fi fost suficiente, drept pentru care Dumnezeu Şi-ar fi păstrat pentru Sine puterea de a ierta păcatele. În schimb, El le-a dat Apostolilor putere nu numai pentru a dezlega (ierta) păcatele ci şi pentru a le lega: le-a dat putere să lege şi să dezlege: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In. 20: 23). Această putere dată lor, afirmă foarte clar faptul că mărturisirea păcatelor a fost un rezultat şi o componentă a misiunii apostolice. Dacă Biserica de curând întemeiată a primit acestă misiune apostolică cu scopul de a o continua, urmează că ea a primit şi dreptul de a lega şi dezlega.

Puterea de a lega şi dezlega care i s-a dat Bisericii a fost exercitată încă din epoca apostolică. Aceasta este mărturisită de însuşi Apostolul Pavel, care porunceşte corintenilor să înlăture din Biserică pe cel ce a desfrânat cu soţia tatălui său şi să-l dea pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5: 5).

După modul cum a fost folosită, puterea de a lega şi dezlega a fost dată pentru a păstra sfinţenia Bisericii, ca ea să rămână sfântă şi fără prihană. Din acest motiv spune Apostolul Pavel că Domnul nostru Iisus Hristos a iubit Biserica Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Ef. 5: 26-27). Această putere îi îngăduie Bisericii să se păstreze sfântă şi fără prihană, să devină adevăratul ferment care dospeşte tot aluatul/toată frământătura: Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt (Rom. 11: 16).

Dacă Biserica ar fi lipsită de această putere, ea ar fi incapabilă de a-şi împlini misiunea. De altfel, cum ar fi în stare să se păstreze Sfântă şi fără prihană? Cum s-ar putea ţine pe cei întinaţi departe de adunare, sau cum i-ar putea primi pe cei ce s-au pocăit? Ce fel de conştiinţă ar avea despre starea morală a membrilor ei? Cum ar putea şti că Ea dă cele sfinte sfinţilor,[2] sau că nu-i lipsesc de ele pe cei ce deja s-au împăcat cu Dumnezeu prin pocăinţă?

Puterea de a lega şi dezlega este şi va fi puterea care menţine Biserica sfântă şi fără prihană. Iată de ce Biserica nu a încetat să-şi exercite această mare autoritate încă din timpurile apostolice. Cei ce îngrijesc de mântuirea sufletelor sunt obilgaţi să alerge la Biserică ca la singura clinică, altfel nu va fi nici o mântuire. Domnul a luat asupra Sa toată povara şi neputinţa pentru a le da oamenilor odihnă. Biserica, prin continuarea lucrării lui Hristos, îi cheamă pe cei împovăraţi cu păcate pentru a le da odihnă. Cum se vor odihni cei căzuţi în păcate dacă Biserica n-ar avea puterea să lege şi să dezlege? Cum  s-ar putea odihni popoarele dacă Apostolii n-ar avea putere a ierta păcatele? Cum s-ar putea continua misiunea apostolică dacă Biserica n-ar fi moştenit acest dar apostolic? Numai Biserica este capabilă să-i despovăreze pe cei împovăraţi de greutatea păcatelor.

Sf. Chiril al Alexandriei, interpretând versetul 23 din capitolul 20 al Evangheliei Sfântului Ioan (Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi ţinute şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi), spune: “Purtătorii de Duh iartă păcatele sau le ţin, după înţelegerea mea, în două moduri. Căci sau cheamă la Botez pe cei ce sunt vrednici de acesta prin curăţia vieţii şi prin proba credinţei, sau îi împiedică şi îi opresc pe alţii de la harul dumnezeiesc dacă încă nu s-au făcut vrednici, sau, iartă şi ţin păcatele, mustrând pe fii Bisericii care păcătuiesc, iar pe cei ce se pocăiesc îi iartă, precum Pavel l-a izgonit pe cel desfrânat din Corint spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască, dar l-a reprimit în obşte, ca nu cumva să se piardă din pricina unei dureri prea mari, precum spune în Epistolă (2 Cor. 2, 6-7)”[3].

Atât înalta misiune a Bisericii cât şi natura ei dumnezeiască îi obligă pe membrii ei să o păstreze sfântă şi fără prihană, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de acest fel; astfel încât, ca o mireasă iubită a lui Hristos, curăţită prin sângele lui Hristos, să se prezinte sfântă şi fără prihană; astfel ca, având misiunea de a fermenta întregul aluat, să-şi poată împlini slăvitul ei scop. Cei împovăraţi cu păcate, care se desfăteză în ele, care încă se află în comuniune cu Biserica, spurcă sfinţenia Bisericii şi se fac piedică în calea slăvitei sale misiuni. Este de trebuinţă ca membrii Bisericii să fie sfinţii şi fără prihană. Aşa  mărturiseşte şi Sfântul Pavel: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale (Ef. 1, 4-5).

Creştinii nepocăiţi care păcătuiesc din neştiinţă trebuie să-şi dea seama că prin păcatele lor ei îşi adună loruşi o mare osândă şi că răscumpărarea pentru osândire va fi întreită, deoarece 1) au nesocotit poruncile călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, făcându-se astfel robi ai păcatului, 2) şi-au adăugat pete, zbârcituri şi au necinstit Biserica, şi 3) au zădărnicit lucrarea Bisericii, întinând-o prin împotrivirea conştientă la misiunea Ei. Iată motivul pentru care Dumnezeiescul Gură de Aur spunea că: “Dacă noi am fi cu adevărat creştini, idolatrii ar fi venit la Hristos”. De aceea, noi, zădărnicim lucrarea Bisericii prin aceea că nu mergem pe calea lui Hristos şi ducem război împotriva Ei. De aceea, iubiţilor, să nu mai stăruim în nedreptate, ci să ne schimbăm gândurile şi să ne sfinţim prin iertarea păcatelor, ca să nu ne osândim prin această întreită jignire. Să dăm satisfacţia cuvenită, ca să putem satisface Dreptatea Dumnezeiască şi să ne împăcăm cu Dumnezeu.[4]

3. CEL CE A PĂCĂTUIT ESTE OBLIGAT SĂ SATISFACĂ DREPTATEA DUMNEZEIASCĂ

Satisfacerea Dreptăţii Dumnezeieşti,  jignită prin săvârşirea păcatului de către omul nedrept, este atât 1) ceva cerut de dreptate (pentru a se aplica tratametul sufletului) cât şi 2) o dispoziţie lăuntrică a omului păcătos de a se împăca cu Dumnezeu.

Necesitatea dreptăţii şi dispoziţia inimii îşi au originea în acelaşi izvor: natura veşnică a Legii lui Dumnezeu. Dreptatea cere satisfacţie în virtutea veşniciei Legii Dumnezeieşti, împotriva căreia a complotat păcatul. În plus, datorită unui îndemn lăuntric, inima caută şi ea să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască;[5] lăuntric, ea doreşte şi caută împărăţia Legii Dumnezeieşti şi se grăbeşte să lucreze pentru adevărul ei veşnic. Această dorinţă lăntrică izvorăşte din conformitatea voinţei lăuntrice a omului cu Legea lui Dumnezeu.

Necesitatea dreptăţii şi dorinţa inimii se unesc pentru a combate păcatul, fiindcă orice păcat este un adversar al Legii lui Dumnezeu, un vrăjmaş al păcii şi al împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ, pe care păcatul caută să o tulbure şi s-o aducă în confuzie şi dezordine.

Păcatul, fiind de nedorit prin fire, este ceva necreat; ca şi necreat, este ceva neexistent. Totuşi, atunci când este creat de vreo dorinţă umană nefirească, el primeşte ipostas.[6] Dar fiindcă întreaga creţie este plină de lucrurile Domnului, în vreme ce Legea Lui e mărturisită de întreaga faţă a pământului, dorinţa nefirească a omului şi creaţia sa [păcatul] care primeşte ipostas, primesc şi ele un fel de loc care înlocuieşte binele creat de Dumnezeu. Astfel, dacă Dumnezeu a creat totul bun foarte, urmează că această creaţie nouă care a intrat în lume a vătămat şi a tulburat binele care împărăţea, complotând împotriva Legii lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul este un mare rău îndreptat împotriva lui Dumnezeu, deoarece ameninţă să distrugă lucrarea lui Dumnzeu. Şi fiindcă creatorul său este omul, când acesta păcătuieşte, el păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu; iată de ce este obligat să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască, nimicind în acelaşi timp pe care l-a creat şi lucrând pentru veşnicia Legii lui Dumnezeu.

Atât evreii cât şi păgânii aveau credinţa că orice păcat era îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi şi scrierile păgâneşti sunt pline de asemenea mărturii. David, mărturisindu-şi păcatele lui Dumnezeu, zicea: Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut (Ps. 50: 6). În schimb, Hesiod[7] spune că dreptatea este o fecioară şi o fiică a lui Dumnezeu, cinstită şi respectată chiar şi de zeii înşişi. Când cineva o insultă încercând cu tot dinadinsul să o necinstească, ea se aşează repede lângă Divinitate [Zeus] şi Îi spune părerile nedrepte ale oamenilor, ca oamenii să recompenseze dreptatea pentru lucrurile rele ale regilor lor:

“Una dintre ele este dreptatea, născută din Zeus
Pe care o cinstesc, slăvind-o, chiar zeii ce-n Olymp adastă.
Se-aşază-ndată lângă poala lui Zeus Cronidul, tatăl ei,
Vădindu-i care dintre oameni n-au cuget drept, ca doar norodul
Să ispăşească nebunia acelor juzi ce-n triste vreri
Smintesc judeţele rostite prin pronunţări întortocheate…”[8]

Din aceste versuri, Hesiod pare să afirme nu numai că tot păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, dar şi că între omul păcătos şi Dreptatea Dumnezeiască nu poate exista nici o împăcare decât dacă se va da satisfacţie pentru nedreptăţile comise.

De aceea, atunci când păcătuim, păcătuim împotriva lui Dumnezeu şi devenim astfel vrăjmaşi ai Legii Dumnezeieşti. De aici, este necesar să alergăm la Dumnezeu ca să ne împăcăm cu El.

În Sfânta Scriptură găsim numeroase exemple de pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor.

Printre ele, sunt şi unele care confirmă adevărul cuvintelor lui Hesiod. Se spune că David, în timp ce împărăţea peste Israel, a păcătuit înaintea lui Dumnezeu din pricină că a numărat poporul. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor care a ucis şapte mii de oameni în trei zile (cf. I Paral. 21, 1, 30). Mai mult, poporul din regatele lui Iuda şi Israel au fost adesea pedepsiţi pentru nelegiuirile regilor lor.

Pe lângă toate acestea, în Sfânta Scriptură găsim multe exemple ce mărturisesc  faptul că dreptatea este cerută de fiecare păcat săvârşit; dintre acestea, episodul cu Moise şi soara lui Miriam are o semnificaţie deosebită. Miriam i s-a împotrivit lui Moise. Bârfelile ei au fost socotite ca un păcat împotriva lui Dumnezeu, ea îmbolnăvindu-se imediat de lepră. Scriptura spune că dacă n-ar fi fost închisă în afara taberei timp de şapte zile nu s-ar fi vindecat de lepră (cf. Num. 12, 14). De asemenea, dacă desfrânatul din Corint n-ar fi fost predat Satanei de către Apostolul Pavel, duhul lui n-ar mai fi avut şanse de mântuire (cf. I Cor. 5, 5). Din aceste exemple, atât Sfintele  Sinoade cât şi Sfinţii Părinţi – Sfântul Atanasie cel Mare şi Petru, Patriarhi ai Alexandriei, Sfântul Dionisie, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile, Dumnezeiescul Gură de Aur şi alţii, vorbesc despre faptul că păcătoşii trebuie să dea satisfacţie[9] conform cu numărul şi gravitatea păcatelor; cei ce nu împlinesc aceste canoane sunt pasibili de a fi trimişi ulterior în tribunale pentru a da socoteală pentru nelegiuirile comise, ca unii care s-au împotrivit legilor Bisericii.[10]

De aceea, satisfacţia Dreptăţii Dumnezeieşti jignite este o cerinţă de neevitat. Astfel, o nevoie stringentă ne obligă să ne grăbim a ne împăca cu Dumnezeu, mai ales că nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine. Trebuie să ne grăbim cu lacrimi. Trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecătorului milostiv şi vindecător, a duhovnicului afectuos şi iubitor, cu inima zdrobită, străpunsă de remuşcările păcatelor.  Mărturisindu-ne păcatele, trebuie să ne revărsăm inima, ca să fim scutiţi de osândirea  judecăţii ce va să fie – unde vor fi trimişi toţi cei care n-au dat socoteală în faţa tribunalelor pământeşti de faptele comise – şi să ne împăcăm cu Dumnezeu, împărtăşindu-ne de viaţa cea veşnică.

Legat de toate acestea, iată cum ne mustră Sfântul Vasile: “Plângeţi cât aveţi vreme, ca să nu plângeţi acolo. Pocăiţi-vă acum, cât e cu putinţă. Căci mai târziu, n-o să mai aveţi pentru ce să vă pocăiţi, deoarece n-o să mai fie timp de pocăinţă. Să lucrăm binele, cât suntem în putere. Dacă pierdem bani, îi putem obţine din nou; în schimb, dacă pierdem timp, nu-l mai putem găsi apoi. Nu-şi iubeşte logodnicul logodnica cât iubeşte Dumnezeu sufletul ce se pocăieşte. Iată bunătatea şi iubirea de oameni a Stăpânului; celui ce se întoarce la el El, nu-i întoarce spatele, ci îi dă o mână.”

Dacă cineva a căzut în păcate mari şi grave, nu trebuie să deznădăjduiască; ci, mai degrabă să se apropie cu curaj şi îndrăzneală de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi va afla milă. Iată ce spune mai departe Sfântul Vasile despre aceasta: “Nici nu deznădăjdui, nici nu înceta rugăciunea, ci apropie-te, chiar dacă ai păcătuit, ca să-L slăveşti pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-Şi arate bunăvoinţa Sa atunci când ţi se vor ierta păcatele. Tot astfel, dacă ţi-e teamă să te apropii, e ca şi cum te-ai împotrivi mărinimiei Sale, stăvilind nemăsurata Lui bunăvoinţă, care în realitate îţi aparţin”.

Sfântul Nil ne sfătuieşte şi el: “Hristos Împăratul nu Se depăretază de cei îşi  deschid inima şi suspină din adâncul sufletului lor, chiar dacă sunt împovăraţi cu multe păcate. Mai degrabă, El îi primeşte, îi curăţeşte şi le darul înfierii, numindu-i, pe măsura treceri timpului, lucrători ai virtuţii”.

Articole asemanatoare:

1. Despre Spovedanie (IV)
2. Despre Spovedanie (I)
3. Despre Spovedanie (II)
4. Spovedanie și Împărtășanie (II)
5. Spovedanie și Împărtășanie (III)