Despre Spovedanie (IV)

4. SPOVEDANIA ESTE FOLOSITOARE ATÂT MORALICEŞTE CÂT ŞI  DUHOVNICEŞTE

Cel ce se spovedeşte des se foloseşte atât moraliceşte cât şi duhovniceşte. Se foloseşte moraliceşte din pricina faptului că amăgiturile morale se risipesc pe zi ce trece; duhovniceşte, pentru că este învăţat de părintele duhovnic acele lucruri de folos pentru mântuire. O mai mare fregventarea a spovedaniei duce la risipirea amăgirilor morale, la o sporire duhovnicească tot mai mare, devenind astfel desăvârşit în virtute, sau în viaţa în Hristos, ca unul care este călăuzit de părintele duhovnic şi întărit de sfaturile lui. Cunoştinţele şi experienţa părintelui duhovnic – de a cărui învăţătură şi sfat ascultă creştinul care se spovedeşte – îl învaţă pe cel ce se pocăieşte, pe de-o parte, ce trebuie să facă sau să împlinească, iar pe de altă parte, ceea ce trebuie să respingă sau pe ce să se mânie. Prin cunoaşterea sa părintele duhovnic îl zideşte moral cu ajutorul virtuţilor, în vreme ce prin experienţa sa, îl păzeşte de amăgiturile morale, călăuzindu-l astfel spre mântuire. Descoperirea propriilor gânduri nimiceşte cursele vrăjmaşului şi face deşarte meşteşugitele lui atacuri, deoarece experienţa părintelui duhovnic le vădeşte şi le osândeşte.

Încrederea acordată părintelui duhovnic este o stavilă împotriva păcatului deoarece împiedică îndemnurile acestuia şi taie dorinţele nesăbuite. Conştiinţa sau nevoia cuiva de a apărea în faţa părintelui său duhovnic pentru a-i vesti nelegiuirile sale, de a se înfăţişa ca un pătimaş, înclinat spre păcat şi mincinos în făgăduinţele sale către Dumnezeu şi părintele duhovnic, este ca o amintire care îi pune în faţa celui ce se pocăieşte ruşinea ce va să vie, fapt de natură să-i potolească patimile şi poftele.

Cel ce se spovedeşte sporeşte duhovniceşte deoarece 1) prin călăuzire, cunoştinţele dascălului îi sunt transmise gradual, ca şi unui elev; şi 2) mintea lui se luminează pe măsură ce este curăţită de întunericul păcatului şi amăgirilor. Astfel, el va spori şi va înţelege minunile lui Dumnezeu.

Spovedania este doctoria de-suflet-mântuitoare pentru societate deoarece este capabilă să salveze de la distrugere o mulţime de suflete – suflete pierdute prin dezamăgiri, prin amintiri spurcate[1] şi gânduri rele. Ceea ce doreşte sufletul este un părinte duhovnic, căruia păcătosul voieşte să i se descopere, să-şi reverse inima pentru a-şi vădi rănile sufletului, pentru a afla un tratament, pentru a fi uşurat. Părintele duhovnic este mijlocitorul care uneşte sufletele, întărind legăturile de familie, prieteniile şi dragostea. Numai părintele duhovnic este capabil să unească între ele sufletele părinţilor şi ale copiilor, a cuplurilor, fraţilor şi a rudelor. Părintele duhovnic este dascălul lăuntric al societăţii, apărătorul moravurilor familiei, mângăierea celor în suferinţă şi limanul celor ce plutesc pe oceanul acestei vieţi. Din punct de vedere moral, spovedania este cea mai mare binefacere a Bisericii pentru societate. Părintele duhovnic este doctorul moral al societăţii. Numai el este capabil de a detecta toate relele care afectează societatea în care trăim. El îi învaţă pe cei rătăciţi; el îi ridică pe cei căzuţi; el îi susţine pe cei ce se clatină; el îi luminează pe cei întunecaţi; el îi călăuzeşte pe cei slabi; el îi ajută pe săraci; el potoleşte mâniile; el potoleşte patimile; el îi împacă pe cei despărţiţi; el face pace între vrăjmaşi; el întăreşte legăturile dintre oameni, el aduce pace familiilor. Iată ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral pe care noi, din păcate, nu am înţeles-o, ci am abandonat-o. Iată de ce există atât de multe lucruri  rele care afectează societatea. Creştini! Ţineţi poruncile Bisericii, fiindcă în această ţinere există viaţa veşnică. Căutaţi doctori pentru sufletele voastre şi pacea voastră.

6. SPOVEDANIA TREBUIE FĂCUTĂ DUPĂ O ÎNAINTE-PREGĂTIRE

Spovedania are trebuinţă de o pregătire prealabilă. Cel ce vine la duhovnic nepregătit – ca o urmare logică - nu reuşeşte să-şi amintească nici neputinţele, nici nu va înţelege cum se cuvine excesele sale. Altfel spus, el trece cu vedere atât îndatoririle pe care le-a neglijat, ignorând totodată şi mulţimea păcatelor. Este cu neputinţă pentru cel ce nu s-a cercetat pe sine – cu multe zile înainte de spovedanie – cu cea mai mare atenţie, exactitate şi nepărtinire, să se aleagă cu vreun folos dintr-o spovedanie spontană şi nepregătită. Slăbiciunea memoriei îl împiedică să-şi amintească totul; puţinul timp acordat cercetării de sine[2] şi lipsa simţirii conştiente a gradului de responsabilitate face spovedania neroditoare. Astfel, îngăduim ca mulţimea patimilor să afecteze sănătatea sufletului pe care îl lăsăm netratat, lăsând în urmă seminţele noilor păcate.

De aceea, este de trebuinţă ca cel ce voieşte să meargă la spovedanie, să se cerceteze cu multe zile înainte, pentru a cântări fiecare faptă, pentru a-şi conştientiza neputinţele şi excesele, şi astfel să se apropie de spovedanie şi să mărturisească numai acele lucruri de care am vorbit mai sus. A discuta cu părintele duhovnic despre propriile virtuţi şi fapte bune, neglijând şi chiar ascunzând cu bună-ştiinţă patimile care infectează sufletul, este asemănător cu ceea ce face un bolnav care discută cu doctorul despre tăria şi sănătatea fizică, nepomenind nimic despre boala care îi macină trupul. A vorbi cu părintele duhovnic despre virtute şi realizări, utilizând şi un limbaj pompos, este o practică fariseică, un semn al laudei de sine şi a slavei deşarte – o acţiune total nepotrivită, cu atât mai mult cu cât ne aflăm la spovedanie, unde ne mărturisim în faţa lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să uităm că în timpul spovedaniei noi stăm şi ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu, ca să aflăm milă şi să luăm iertarea păcatelor. Dumnezeu ştie virtuţile noastre, şi nu are nevoie de un interpret. Aşa cum în faţa doctorului ne arătăm numai bolile, tot aşa să facem şi în faţa părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit şi zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregătesc pentru Sfânta Împărtăşanie, este un motiv în plus pentru ca pregătirea necesară să aibă un caracter ireproşabil.

Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, după Sfinţii Părinţi, trebuie însoţită de post. Dar postul adevărat…, nu cel fariseic, ci cel stabilit de Biserică, care ţinteşte la supunerea patimilor sufletului şi trupului, la unificarea minţii împrăştiate, la ridicarea acesteia din cugetarea la materia inferioară care ne poate absorbi toată atenţia îndeletnicind-o cu lucruri de-suflet-vătămătoare şi deşarte. Întrucât fiecare creştin trebuie să-şi de-a seama dacă cineva îşi ridică mintea şi inima către Dumnezeu prin post şi rugăciune, dacă această inimă nu este smerită prin post şi nevoinţă, este cu neputinţă ca cineva să ajungă la o conştiinţă a păcătoşeniei sale, să-şi dea seama de gravitatea păcatelor, să caute iertarea lor cu o dorinţă arzătoare, să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască şi să împace cu Dumnezeu. Trebuie să mai ştim că nu vom putea fi conştienţi de păcatele noastre decât în măsura în care vom fi luminaţi de sus. Sunt luminaţi de sus în măsura în care inima şi mintea noastră sunt ridicate spre Dumnezeu. Dar suntem ridicaţi numai în măsura în care duhul nostru devine mai uşor prin post şi rugăciune.

Rugăciune şi post – postul creştin, sunt folositoare ca mijloace de a ne examina, de a stabili adevărata noastră stare morală, de a ne evalua cu exactitate păcatele şi de a înţelege adevărata natură a păcatului. Fără post şi rugăciune nu putem ajunge la o cunoaştere de sine; nu ne putem face o imagine clară a păcatelor, o conştiinţă desăvârşită a lor şi nici nu putem dobândi zdrobirea inimii şi, prin urmare, să facem o spovedanie şi adevărată şi rodnică. De aceea, întrucât postul şi rugăciunea sunt singura cale de pregătire pentru o spovedanie adevărată, suntem nevoiţi să urmăm cu sârguinţă aceste porunci ale Bisericii…, suntem nevoiţi să mărturisim sincer, cu credinţa că ne vom împăca cu Dumnezeu, şi ne vom atinge scopul, săvârşind binele pe care nu l-am dorit.

De aceea, veniţi! Să lepădăm păcatul; să întoarcem lucrurile dobândite prin nedreptate; să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştrii şi face fapte vrednice de pocăinţă ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să primim mila dumnezeiască, şi astfel să devenim vase vrednice de primirea Împărăţiei Cerurilor. Fie ca toţi să ne învrednicim de moştenirea ei. Amin.

Articole asemanatoare:

1. Despre Spovedanie (III)
2. Despre Spovedanie (I)
3. Despre Spovedanie (II)
4. Spovedanie și Împărtășanie (I)
5. Spovedanie și Împărtășanie (III)