Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.10

151) Se desfătează, potrivit lui David, cu mulţimea păcii (Ps. 36, 11) acela care nu primeşte în inima sa chipuri omeneşti, gândind nedreptăţi, adică acela care nu primeşte imaginile duhurilor viclene şi prin aceste imagini nu pune la cale păcatul, ci judecând aspru şi făcând judecată pe pământul inimii sale, îi va da păcatului ceea ce i se cuvine. Marii şi înţelepţii Părinţi, în unele scrieri ale lor şi pe demoni îi numesc oameni, datorită raţionalităţii lor. Astfel în Evanghelie Domnul spune: un om rău a făcut aceasta, adică a semănat printre grâu şi neghină (referindu-se la diavol; căci apoi a spus: semănătorul este diavolul). Deoarece noi nu arătăm imediat împotrivire faţă de aceşti lucrători ai răului, suntem biruiţi de gânduri.

152) Dacă, începând să trăim în atenţia minţii, unim trezvia cu smerenia şi îmbinăm împotrivirea cu rugăciunea, vom merge cu bine pe calea cea tainică, precum cu un sfeşnic luminos, cu închinatul şi sfântul nume al lui Iisus Hristos, atât lepădându-ne şi curăţindu-ne de păcat cât şi împodobind şi înfrumuseţând casa inimii noastre. Iar dacă nădăjduim numai în trezvia sau atenţia noastră, atunci îndată, supunându-ne atacului vrăjmaşului, vom cădea, fiind doborâţi. Şi vor începe atunci în toate să ne biruie aceşti vicleni urzitori de rău, iar noi vom începe din ce în ce mai mult să ne prindem în mrejele dorinţelor rele, ca în nişte curse: şi jertfirii desăvârşite va fi uşor să ne supunem din pricina lor, neavând în noi sabia cea purtătoare de biruinţă – numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită neîncetat în inima lepădată de orice imagine, ştie să îi trimită înapoi şi să-i taie, să-i ardă şi să-i mistuie aşa cum focul mistuie paiele.

153) Lucrarea trezviei neîncetate, ziditoare de suflet şi mult-roditoare este să cercetezi îndată gândurile fanteziste care ţi se formează în minte. Lucrarea împotrivirii este să mustri şi să supui oprobriului public gândul care încearcă să intre în atmosfera minţii tale prin intermediul închipuirii unui lucru concret. Iar cea care stinge imediat şi împrăştie orice născocire a celor ce luptă împotriva ta, orice cuvânt, orice fantezie, orice idol şi orice stâlp al răutăţii, este chemarea Domnului. Şi tu însuţi vei vedea în minte cu câtă putere le loveşte Iisus, Dumnezeul nostru mare, şi cum ne apără pe noi; cei smeriţi, sărmani şi care nu suntem buni de nimic.

154) Faptul că gândurile noastre nimic altceva nu sunt decât numai nişte imagini fanteziste ale unor lucruri materiale şi lumeşti mulţi nu îl ştiu. Iar dacă vom rămâne cu trezvie în rugăciune, atunci rugăciunea va elibera mintea noastră de orice imagine materială a gândurilor viclene, şi o va ajuta să cunoască cuvintele potrivnicilor (sau parola sau planurile atacurilor puse la cale de ei) şi să simtă marele folos al rugăciunii şi al trezviei. Insă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor (celor tainici, în chip tainic şi tu însuţi) vei vedea… (Ps. 90, 8 ) şi vei înţelege, aşa cum spune dumnezeiescul psalmist David.

155) Să ne amintim, dacă putem, neîncetat de moarte: căci din această amintire se naşte în noi lepădarea tuturor grijilor şi a deşertăciunilor, paza minţii şi rugăciunea neîncetată, dispreţul faţă de trup şi dezgustul faţă de păcat şi, ca să spunem drept, aproape orice virtute vie şi lucrătoare izvorăşte din ea. De aceea, dacă se poate, să se săvârşească această lucrare în noi neîncetat, la fel ca suflarea noastră.

156) Inima care s-a înstrăinat cu desăvârşire de visare naşte gânduri dumnezeieşti şi tainice, care zburdă înlăuntrul ei aşa cum zburdă peştii şi saltă delfinii în marea cea liniştită. Pe mare adie un vânt uşor, iar în adâncul inimii adie Duhul Sfânt. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Gal. 4, 6)

157) Orice monah are îndoieli şi şovăie să se apuce de lucrarea duhovnicească dacă mai înainte nu şi-a înrădăcinat trezvia minţii – fie pentru că nu a cunoscut încă frumuseţea ei, fie pentru că, deşi o cunoaşte, nu o poate întări din pricina nepăsării. Insă această şovăire fără îndoială se va împrăştia îndată ce va intra în lucrarea păzirii minţii – care este şi se numeşte cugetarea tainică sau cugetarea lucrătoare a minţii. Prin aceasta el va găsi calea, despre care Domnul a spus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6).

158) Iarăşi va şovăi când va vedea adâncul gândurilor şi mulţimea pruncilor babilonieni: însă şi această şovăire o va împrăştia Hristos dacă vom întări neîncetat temelia minţii noastre pe El şi pruncii babilonieni îi vom lepăda, lovindu-i de piatra aceasta (Ps. 136, 9). Căci fără Mine, zice Domnul, nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).

159) Monah cu adevărat este acela care ţine trezvia şi treaz cu adevărat este acela care în inima sa este monah (în a cărui inimă sunt numai el şi Dumnezeu).

160) Viaţa omenească merge înainte împreună cu alternanţa anilor, a lunilor, a săptămânilor, a zilelor şi a nopţilor, a ceasurilor şi a minutelor. O dată cu ele ar trebui să împingem şi noi înainte (spre desăvârşire): lucrările virtuţilor şi mă refer la trezvie, rugăciune, desfătarea inimii prin tăcerea neobosită până la sfârşitul nostru.

161) Va veni, în cele din urmă, şi peste noi ceasul morţii, ne va găsi şi nu vom putea fugi de el; şi – o, dacă împăratul cerului şi al pământului, venind atunci, ar găsi fărădelegile noastre mici şi neînsemnate ca să nu ne poată mustra cu dreptate! Altfel, vom plânge atunci, deşi va fi fără de folos. Căci sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult (Luca 12,47).

162) Vai celor ce şi-au vătămat inimile! Ce vor face ei când va veni Domnul (Înţ. lui Is. Sir. 2, 14)? Să ne apucăm, aşadar, fraţilor, cu mai multă râvnă de lucrarea inimii.

163) După gândurile simple şi nepătimaşe urmează cele pătimaşe, aşa cum am aflat din experienţa şi din cercetarea îndelungată, şi cele dintâi slujesc ca intrare pentru cele din urmă, cele nepătimaşe pentru cele pătimaşe.

164) Într-adevăr, trebuie ca omul să se împartă în două şi să se despartă de voinţă, trebuie să se rupă de cugetul cel înţelept, cu adevărat trebuie să devină propriul său duşman neîmpăcat. Dispoziţia pe care o are cineva faţă de omul care 1-a necăjit şi 1-a asuprit rău, aceeaşi, sau chiar mai rea trebuie să o avem şi noi faţă de sine dacă vrem să împlinim cea mai mare şi cea dintâi poruncă, adică fericita smerenie, care este vieţuirea lui Hristos, viaţa întrupată a lui Dumnezeu. De aceea Apostolul spune: Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia (Rom. 7, 24)? Căci nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom. 8, 7). Arătând, aşadar, că a supune trupul faţă de voia lui Dumnezeu este una din sarcinile noastre, a spus: căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi (1 Cor. 11, 31-32).

165) Începutul rodirii este floarea; iar începutul trezviei minţii sunt înfrânarea la mâncare şi băutură, respingerea şi retezarea tuturor gândurilor şi tăcerea inimii.

166) Când, cu puterea lui Iisus Hristos, începem să umblăm în trezvie, încă de la început ne apare în minte ca un sfeşnic, pe care îl ţinem în, mâinile minţii şi care ne îndrumă pe cărarea cea tainică — apoi, ca o lună luminoasă, care se plimbă pe tăria inimii — şi, în cele din urmă, ca un soare – Iisus, Care asemenea soarelui străluceşte prin dreptate, Care Se arată pe Sine însuşi şi arată razele Sale luminoase în contemplări.

167) Iată ce îi descoperă Iisus în chip tainic minţii care păzeşte cu răbdare porunca Lui, cea care spune: să tăiaţi împrejur inima voastră şi de acum înainte să nu mai fiţi tari la cerbice (Deut. 10, 16). Da, adevăruri minunate îl învaţă pe om trezvia care este păzită cu grijă. Dumnezeirea nu caută la faţă. De aceea Domnul spune: celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua (Mt. 13, 12); şi încă: Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28).

168) Aşa cum corabia nu se mişcă înainte fără apă, aşa nici paza minţii nu izbândeşte deloc fără trezvie alături de smerenie şi de rugăciunea neîncetaţi a lui Iisus Hristos.

169) Temelia casei sunt pietrele; iar temelia şi culmea acestei virtuţi (a păzirii minţii) este numele cel sfânt şi închinat al Domnului nostru Iisus Hristos. Degrabă va îndura prăbuşirea corăbiei în timpul furtunii cârmaciul neînţelept, care îi eliberează pe corăbieri, vâslele şi pânzele le aruncă în mare, iar el se culcă: dar şi mai grabnic va fi scufundat de diavolii sufletul care în timpul apariţiei nălucirilor este nepăsător faţă de trezvie şi de chemarea numelui lui Iisus Hristos.

170) Ceea ce ştim, transmitem prin scris şi ceea ce am văzut, mergând pe drum, le mărturisim doritorilor – dacă voiţi să primiţi cele spuse vouă. Domnul însuşi a spus: Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă (Ioan 15, 6; 5). – Aşa cum îi este cu neputinţă soarelui să strălucească fără lumină, aşa îi este cu neputinţă inimii să se curăţească de întinăciunile gândurilor vătămătoare fără chemarea numelui lui Iisus. Şi, dacă acest lucru este adevărat, precum văd, să întrebuinţăm numele Lui ca pe propria noastră suflare. Căci el (numele lui Iisus Hristos) este lumină, iar acelea (gândurile întinate) sunt întuneric: şi El (Cel chemat) este Dumnezeu şi Stăpânul, iar acelea sunt slugile demonilor.

de Sfantului Isihie al Ierusalimului

Articole asemanatoare:

1. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.9
2. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.12
3. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.7
4. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.8
5. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.11