Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.5

29) Dacă vei petrece întotdeauna în inima ta cu smerita cugetare, cu pomenirea morţii, cu mustrarea de sine, cu împotrivirea (faţă de gânduri) şi cu chemarea lui Iisus Hristos şi cu aceste unelte vei parcurge în fiecare zi cu trezvie calea cea tainică – strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi de desfătare, vei pătrunde în sfintele contemplaţii ale Sfinţilor şi vei fi luminat cu vederea tainelor adânci de Hristos, întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (Col. 2, 3) şi întru care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii (9). Căci datorită lui Iisus vei simţi că în sufletul tău a coborât Duhul Sfânt, de Care este luminată mintea omului să vadă cu faţa descoperită (Slava Domnului) (2 Cor; 3, 12-13). Nimeni, zice Apostolul, nu poate să zică: Domn este Iisus – decât în Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3), Care îl încredinţează în chip tainic pe cel ce îl caută pe Iisui (de adevărul despre El).

30) Cei ce iubesc învăţătura trebuie să ştie şi următorul lucru – că demonii cei răi, având invidie faţă de noi, din pricina folosului mare al acestei luptei din pricina înţelepţirii noastre şi a urcuşului către Dumnezeu, deseori ascund de noi şi încetează această luptă tainică (având în acelaşi timp şi intenţia) ca, atunci când noi, uitând de primejdiile atacurilor venite din partea lor, rămânem fară grijă, ei să răpească mintea noastră (în visare) şi iarăşi să ne facă nepăsători şi neatenţi faţă de inimă. Căci ei au un singur ţel, o singură grijă şi o singură nevoinţă – aceea! de a nu lăsa inima noastră să fie atentă faţă de sine, ştiind ce bogăţie se adună astfel în suflet. Însă noi tocmai atunci (în momentul de linişte al luptei) să ne avântăm cel mai mult cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos în contemplaţii duhovniceşti – şi lupta va începe iarăşi în minte. Numai să facem totul cu sfatul, ca să spun aşa, al Domnului însuşi şi cu smerenie mare.

31) Trăind în viaţă de obşte, trebuie, de bunăvoie şi cu inima pregătită, să tăiem orice voie a noastră înaintea ocârmuitorului; şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom ajunge oarecum să ne supunem pe noi înşine şi să ne lipsim de voia noastră. In acelaşi timp trebuie prin toate mijloacele să ne străduim să nu ne tulburăm din pricina supărării şi să nu îngăduim pornirile iraţionale şi nefireşti ale mâniei, căci altfel în ceasul luptei duhovniceşti vom fi fără îndrăzneală (lipsiţi de curaj). Deoarece voia noastră, dacă noi înşine nu o tăiem cu plăcere, de obicei se supără pe cei care tot încearcă să o taie cu forţa (fără dorinţa noastră); iar mânia pornită din această pricină, ca un tâlhar rău, distruge priceperea de a duce lupta, care cu mare trudă abia poate fi câştigată. Mânia în mod normal este distrugătoare. Dacă ea se porneşte împotriva gândurilor diavoleşti, le zăpăceşte şi le distruge; iar dacă se porneşte împotriva oamenilor, şi în acest caz distruge, însă distruge gândurile noastre bune. Astfel mânia, după cum se vede, este distrugătoare pentru orice fel de gânduri – fie că sunt rele, fie că se întâmplă să fie şi drepte. Ea ne este dată nouă de Dumnezeu ca armă şi arc şi este aşa dacă nu se abate de la menirea ei. Dar, dacă începe să lucreze nepotrivit cu menirea ei, este distrugătoare. Am văzut că şi câinele, care se repede o dată cu curaj la lupi, le poate sfâşia pe oi.

32) Aşa trebuie să fugim de obrăznicie (de libertatea asumată cu imprudenţă în purtarea faţă de ceilalţi) ca de veninul viperei şi să ne depărtăm de discuţiile dese ca de roadele viperei, pentru că ele ne pot duce foarte repede la uitarea desăvârşită faţă de lupta lăuntrică şi pot doborî sufletul de pe culmea bucuriei pricinuită de curăţia inimii. Vrednică de blestem este uitarea, ca apa faţă de foc se opune atenţiei şi potrivnică îi este în fiecare ceas. Din uitare cădem în neglijenţă, din neglijenţă în nepăsare (faţă de rânduielile vieţii duhovniceşti), în plictiseală şi în dorinţe nepotrivite; şi astfel ne întoarcem iarăşi la cele dinainte, precum câinele se întoarce la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Să fugim, aşadar, de obrăznicie, ca de veninul purtător de moarte; iar câştigul cel rău al uitării, cu ceea ce provine din ea, să-1 lecuim prin păzirea cea mai severă a minţii şi prin chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos; căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

33) Nu îţi stă în obicei să te împrieteneşti cu şarpele, nu îl poţi purta (fără să fii muşcat) în sânul tău: tot aşa nu este cu putinţă să-ţi dezmierzi prin toate mijloacele trupul şi să-1 iubeşti şi să-i faci pe plac în afara aducerii celor neapărat trebuincioase şi, în acelaşi timp, să te îngrijeşti şi de virtuţile cereşti. Căci acela (şarpele) din firea sa nu se abţine să nu-l rănească pe cel ce-1 ocroteşte, iar acesta (trupul) nu sa abţine să nu-1 întineze prin pornirile poftelor pe cel care-1 dezmiardă. Când trupul greşeşte cu ceva, trebuie să-1 baţi cu biciul fără milă până la sânge, ca pe un rob leneş, plin de vin, să ştie că există asupra lui o stăpână (mintea), gata să-1 pedepsească şi să nu caute băutura (pofta), ci să îl cunoască şi pe stăpânul său nemuritor (sufletul) acest rob muritor, care este praf şi cenuşă. Până la sfârşitul tău să nu ai încredere în trupul tău. Dorinţa cărnii, spune Apostolul, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom. 8, 7); de asemenea: trupul pofteşte împotriva duhului (Gal. 5, 17); şi: cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu, dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9).

34) Un lucru bine chibzuit este să întrebuinţăm întotdeauna puterea voinţei noastre în bătălii în lupta lăuntrică şi în mustrarea de sine; un lucru înţelept este să concentrăm puterea raţiunii noastre spre trezvia neîncetată şi spre contemplarea duhovnicească; un lucru drept este să îndreptăm puterea simţirii noastre spre virtuţi şi spre Dumnezeu; un lucru curajos este să conducem şi să stăpânim cele cinci simţuri ca ele să nu întineze nici omul nostru lăuntric sau inima, nici omul nostru dinafară sau trupul.

35) Peste Israel măreţia Lui — peste mintea care vede frumuseţea slavei lui Dumnezeu însuşi, atât cât este cu putinţă acest lucru – şi puterea Lui în nori (Ps. 67, 35) – în sufletele luminoase, care dimineaţa îşi aţintesc privirea lor spre Cel ce şade de-a dreapta Tatălui şi Care, luminându-le aşa cum luminează soarele cu razele sale norii cei curaţi, le face frumoase şi strălucitoare.

36) O singură greşeală nimiceşte mult bine, spune Dumnezeiasca Scriptură (Eccl. 9, 18); şi mintea, greşind, pierde ceea ce am spus în capitolul precedent – acele mâncăruri şi băuturi cereşti.

37) Nu suntem noi mai puternici decât Samson, nu suntem mai înţelepţi decât Solomon, nu suntem mai cunoscători decât dumnezeiescul David, nici nu-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât Petru. Să nu nădăjduim, aşadar, în noi înşine; căci Scriptura spune că cel ce nădăjduieşte în sine însuşi va cădea în chip grozav.

38) De la Hristos învăţăm smerita cugetare, de la David smerenia, de la Petru – tânguirea pentru căderea în păcat; însă nădejdea o învăţăm de la Samson şi mai ales de la înţeleptul Solomon.

39) Diavolul, umbla, cu cetele sale, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8). Să nu ni se curme niciodată atenţia inimii, trezvia, împotrivirea (faţă de gânduri) şi rugăciunea către Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Căci ajutor mai bun în afară de cel al lui Iisus nu vei găsi toată viaţa ta; pentru că numai El Unul Domnul nostru, ca Dumnezeu, cunoaşte cursele, ocolişurile şi vicleşugurile demonilor.

40) Cu îndrăzneală, dar, să nădăjduiască sufletul în Hristos, să-L cheme pe El şi nicidecum să nu se sperie: căci nu luptă singur, ci împreună cu înfricoşătorul împărat Iisus Hristos, Făcătorul tuturor celor existente, al celor netrupeşti şi al celor trupeşti, al celor văzute şi al celor nevăzute.

41) Aşa cum ploaia, cu cât mai mult cade pe pământ, cu atât mai mult îl înmoaie tot aşa şi pământul inimii noastre cu atât mai mult este bucurat şi înveselit de numele cel sfânt al lui Hristos, glăsuit de noi, cu cât mai des este chemat.

42) Este bine ca cei nepricepuţi să ştie şi faptul că noi, cei graşi şi aplecaţi spre pământ şi cu trupul şi cu cugetul, pe vrăjmaşii noştri cei netrupeşti şi nevăzuţi, răuvoitori şi pricepuţi la rele, iuţi şi uşori, care au devenit iscusiţi în luptă în tot veacul de la Adam până astăzi, prin nici un alt mijloc nu avem posibilitatea să-i biruim decât numai prin trezvia neîncetată a minţii şi prin chemarea lui Iisus Hristos, a Dumnezeului şi Creatorului nostru. Celor nepricepuţi rugăciunea lui Iisus Hristos să le fie şi călăuză spre cercetarea şi cunoaşterea binelui; iar pentru cei pricepuţi cel mai bun mijloc şi îndrumător spre bine este lucrul (practica), cercetarea cu fapta şi liniştea (ceea ce oferă linişte adevărată duhului, este bun, oricât de greu ar fi).

43) Aşa cum copilaşul blând, văzând pe cineva făcând anumite trucuri magice şi găsindu-le plăcute, în nerăutatea sa merge după acel magician, aşa şi sufletul nostru, fiind simplu şi bun – căci aşa a fost creat de bunul său Stăpân — găsind plăcute fanteziile pe care diavolul i le dă în închipuire şi fiind înşelat de ele, aleargă, ca la ceva bun, la ceea ce este rău şi îşi amestecă gândurile sale cu acele fantezii pe care i le-a dat în închipuire diavolul, fie că este chipul unei femei frumoase, fie că este altceva oprit cu desăvârşire de poruncile lui Hristos; apoi ajungând la dorinţă se gândeşte cum să facă să înfăptuiască ceea ce i-a insuflat frumuseţea din închipuire; iar în cele din urmă, unindu-se cu gândul acela (învoindu-se înlăuntru şi aplecându-se spre păcat), prin intermediul trupului transpune şi în faptă fărădelegea pe care şi-a închipuit-o (care s-a format şi s-a maturizat) în minte, spre osânda sa.

44) Acesta este vicleşugul vicleanului şi cu aceste săgeţi răneşte el şi cu veninul său umple orice suflet. De aceea este primejdios ca, înainte de a dobândi cu mintea experienţă mare în luptă, să dăm voie gândurilor să intre în inima noastră – mai ales la început, când sufletul nostru consimte încă la iluziile demonilor, se desfată cu ele şi merge cu plăcere în urma lor; însă trebuie ca, îndată ce le simţim, chiar în momentul aflării şi mişcării lor, să le retezăm. Iar când mintea, petrecând mult timp în această minunată lucrare, se va şcoli, atunci va cunoaşte totul şi va dobândi deprindere în vederea luptei astfel încât va recunoaşte cu siguranţă gândurile şi, aşa cum spune Proorocul, va fi în stare să prindă uşor puii vulpilor (Cânt. cânt. 2, 15); atunci le poate da voie înăuntru, ştiind ce să facă şi le poate mustra.

45) Aşa cum nu se poate ca printr-o singură ţeavă să treacă în acelaşi timp şi focul şi apa, aşa nu se poate ca păcatul să intre în inimă dacă nu bate mai întâi la uşa ei prin închipuirea unei năluciri viclene.

46) Prima este nălucirea; a doua – îmbinarea, adică amestecarea gândurilor noastre cu gândurile viclenilor demoni; a treia – conceperea, când ambele gânduri complotează la rău şi hotărăsc între ele cum să procedeze; iar a patra este lucrarea simţită, adică păcatul. Şi astfel, dacă mintea este trează şi atentă la sine şi prin intermediul împotrivirii şi al chemării Domnului Iisus poate alunga nălucirea încă de la apariţia ei, atunci nimic din ceea ce urmează, de obicei, după ea, nu va mai avea loc. Căci vicleanul, fiind netrupesc, nu poate înşela sufletele altfel decât prin introducerea în ele a închipuirii gândurilor. Şi despre nălucire David spune: In dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea (Ps. 100, 10); iar marele Moise spune despre complot: să nu vă amestecaţi şi să nu faceţi legământ cu ei (Exod 23, 32).

47) Mintea cu mintea se unesc în luptă – mintea demonică cu mintea noastră. De aceea în fiecare clipă trebuie să strigăm din adâncul sufletului către Hristos să despartă mintea demonică, iar semnul şi slava biruinţei să ni le dăruiască nouă, ca un Iubitor de oameni.

48) Model al tăcerii inimii să-ţi fie cel ce ţine în mână oglinda şi priveşte în ea dinafară; şi atunci vei vedea cum se vor scrie în inima ta în chip tainic şi cele bune şi cele rele.

49) Veghează pururea ca niciodată nici un gând să nu ai în inima ta, nici necuvântător, nici binecuvântător, ca astfel să-ţi fie uşor să-i recunoşti pe străini, adică pe fiii întâi născuţi ai egiptenilor.

50) Cât de bună, plăcută, luminoasă, dulce, preţioasă, clară şi minunată este virtutea trezviei, de Tine, Hristoase Dumnezeule, bine călăuzită şi de mintea omenească cu mare smerenie împlinită! – Căci ea până la marea şi adâncul contemplărilor îşi întinde ramurile sale şi până la râurile dulcilor taine dumnezeieşti mlădiţele sale, adapă (stropeşte şi răcoreşte) mintea arsă din timpuri străvechi de necredinţa datorată influenţei viclenelor gânduri diavoleşti şi a cugetului nestăpânit al trupului, în care se află moartea.

de Sfantului Isihie al Ierusalimului

Articole asemanatoare:

1. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.4
2. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.7
3. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.6
4. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.8
5. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.2