Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.6

51) Trezvia este asemenea scării lui Iacov, în capătul căreia sus şade Dumnezeu şi de-a lungul căreia merg îngerii. Ea stoarce din noi orice rău, retează multa vorbărie, vorbirea de rău, cleveteala şi taie toată lista patimilor ca nu cumva din pricina lor chiar şi pentru scurt timp să se împuţineze sau să se curme propria ei dulceaţă.

52) Pe ea, fraţii mei, să o împlinim cu toată râvna. Dar, cu cugetul curat în Iisus Hristos avântându-ne în vederile ei, să reţinem şi vederea greşelilor noastre şi a vieţii dinainte ca, de amintirea păcatelor noastre fiind zdrobiţi, să avem în lupta cea tainică ajutorul neîncetat al lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru. Căci, îndată ce, datorita mândriei sau a slavei deşarte, sau a iubirii de sine, suntem lipsiţi de ajutorul lui Iisus, vom fi lipsiţi totodată şi de curăţia inimii, cu ajutorul căreia Î1 cunoaşte omul pe Dumnezeu, deoarece potrivit făgăduinţei (Mt. 5,8) cea dintâi este pricina celei de-a doua (curăţia inimii este pricina vederii lui Dumnezeu).

53) Mintea care nu este nepăsătoare faţă de lucrarea ei tainică, pe lângă celelalte bunuri, care provin din păzirea neîncetată a acestei lucrări, va dobândi şi faptul că cele cinci simţuri trupeşti nu vor fi în ea ajutoarele ispitelor păcătoase care vin dinafară. Fiind atentă întru totul la virtutea sa – la trezvie şi dorind să se desfete întotdeauna cu gânduri bune, nu le va lăsa pe cele cinci simţuri să o jefuiască prin intrarea în ea a gândurilor materialiste şi deşarte ci, ştiind ce vicleşuguri au loc prin ele (prin simţuri) prin încordare puternică le înfrânează dinăuntru.

54) Să păzeşti atenţia minţii şi nu vei fii stânjenit de ispite. Iar dacă renunţi la ea, să înduri ceea ce va veni.

55) Aşa cum celor ce-şi pierd pofta de mâncare şi simt dezgust faţă de ea le este de folos pelinul amar, tot aşa celor cu obiceiuri rele le sunt de folos necazurile.

56) Dacă nu vrei să suferi, nu dori nici să faci rău, pentru că cea dintâi urmează neapărat după aceasta din urmă. Ceea ce seamănă omul, aceea va culege. Astfel, când de bunăvoie semănând răul, împotriva voii noastre culegem (durerea), trebuie să ne minunăm de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

57) Mintea este orbită de următoarele trei patimi – de iubirea de argint, de slava deşartă şi de iubirea de plăceri.

58) Ştiinţa şi credinţa, discipolii firii noastre, nu din altă pricină decât din pricina lor au slăbit.

59) Iuţimea şi mânia, ocările şi uciderile şi tot catalogul celorlalte patimi, datorită lor au devenit mult mai puternice în oameni.

60) Cel ce nu ştie adevărul nu poate nici să creadă cu adevărat, pentru că ştiinţa în mod firesc premerge credinţei. – Ceea ce s-a spus în Scriptură s-a spus nu pentru a şti doar, ci şi pentru a face ceea ce ştim.

61) Să începem, aşadar, cu fapta. Astfel, izbândind treptat, vom afla că nădejdea în Dumnezeu, credinţa puternică, vederea lăuntrică, izbăvirea de ispite, darurile pline de har, spovedania sinceră, lacrimile bogate sunt dăruite credincioşilor prin rugăciune şi nu numai acestea, dar şi răbdarea necazurilor, şi iertarea sinceră a aproapelui, şi înţelegerea legilor duhovniceşti, şi aflarea dreptăţii lui Dumnezeu, şi dobândirea Duhului Sfânt, şi primirea comorilor duhovniceşti şi tot ceea ce le-a făgăduit Dumnezeu credincioşilor şi aici şi în veacul viitor. Mai simplu spus – este cu neputinţă ca sufletul să se arate a fi după chipul lui Dumnezeu, plin de harul lui Dumnezeu prin credinţă, când omul nu se află cu mintea şi cu inima în adâncă smerenie şi în rugăciune neîmprăştiată.

62) Un mare bun, într-adevăr, am primit din experienţă – acela de a-L chema neîncetat pe Domnul Iisus împotriva vrăjmaşilor celor tainici dacă dorim să ne curăţim inima. Şi fii atent cum acest cuvânt, pe care ţi l-am spus din experienţă, se potriveşte cu mărturiile Scripturii. Pregăteşte-te, Israele, să chemi numele Domnului Dumnezeului tău (Amos 4, 12). Apostolul spune, de asemenea: Rugaţi-vă neîncetam (1 Tes. 5, 17). Şi Domnul nostru vesteşte: fără Mine nu puteţi face nimic. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă (Ioan 15, 5-6). Mare bun este rugăciunea, care cuprinde în sine toate bunurile, deoarece curăţeşte inima, în care credincioşii Îl văd pe Dumnezeu.

63) De vreme ce comoara smeritei cugetări este înalt-lucrătoare şi iubită de Dumnezeu, având în sine puterea de a nimici orice rău din noi şi orice este urât de Dumnezeu, nu se găseşte uşor. Este uşor, poate, să găseşti într-un om anumite lucrări personale specifice multor virtuţi, dar, căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o găseşti. De aceea este nevoie de multă râvnă şi străduinţă ca să găseşti această comoară. Scriptura şi pe diavol îl numeşte necurat, pentru că încă de la început a respins această comoară bună a smeritei cugetări şi a iubit mândria. Numai pentru aceasta pretutindeni în Scriptură este numit duh necurat. Căci ce necurăţie trupească ar putea săvârşi o fiinţă întru totul nematerială, netrupească şi nealcătuită din mădulare ca pentru aceasta să se numească necurată? Este clar că datorită mândriei este diavolul numit necurat şi în loc de înger curat şi luminos este numit ticălos. Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului (Pilde 16, 5). Primul păcat, potrivit Scripturii, este trufia (Is. Sir. 10, 13). Şi iată ce a spus Faraonul cel trufaş: Nu-L cunosc pe Domnul şi nu voi da drumul lui Israel (Exod 5, 2).

64) Există multe lucrări ale minţii care ne pot găsi darul cel bun al smeritei cugetări, dacă nu suntem nepăsători faţă de mântuirea noastră, ca de exemplu: amintirea greşelilor, săvârşite cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul şi multe altele, înfăţişate abstract, ajută la smerita cugetare. Pecetluieşte adevărata smerenie şi faptul că omul învârte neîncetat în mintea sa virtuţile aproapelui şi preamăreşte celelalte însuşiri fireşti ale acestuia, comparându-le pe ale sale cu ale aproapelui. Văzând – astfel – clar în minte răutatea sa şi cât de departe se află el de desăvârşirea fratelui, omul în mod normal începe să se socotească pe sine praf şi cenuşă şi nici măcar om nu se socoteşte, ci câine, pentru că din toate punctele de vedere se află departe de toate făpturile raţionale, care există pe pământ şi este mai sărac şi mai sărman decât toate.

65) Gura lui Hristos, stâlpul Bisericii, marele nostru părinte Vasile spune: ca nu cumva să greşim şi în următoarea zi să cădem iarăşi în aceleaşi greşeli, este foarte folositor ca după încheierea zilei să ne supunem judecăţii conştiinţei noastre pe noi înşine şi tot ce este al nostru ca să vedem cu ce am greşit şi în privinţa căror lucruri am procedat corect. Aşa proceda şi Iov, atât în privinţa lui însuşi cât şi în privinţa fiilor săi. Această socoteală zilnică ne luminează şi ne învaţă să lucrăm cum se cuvine în fiecare ceas.

66) Un alt bărbat dintre cei înţelepţiţi de Dumnezeu a spus: “începutul rodirii este floarea; iar începutul vieţii lucrătoare este înfrânarea”. Să ne însuşim, aşadar, înfrânarea şi pe lângă aceasta cu măsură, precum ne învaţă sfinţii părinţi, şi toată ziua, cele douăsprezece ceasuri le vom petrece în păzirea minţii. Lucrând astfel, prin această silire de sine vom putea cu ajutorul lui Dumnezeu să stingem şi să împuţinăm răul din noi. Căci este necesară vieţuirea virtuoasă, pentru care ni se va dărui împărăţia cerească.

67) Calea către vederea lui Dumnezeu o constituie despătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu îl poate vedea pe Domnul.

68) Cel ce se află neîncetat în cele mai dinlăuntru ale sale şi acolo îşi petrece tot timpul, are mintea sănătoasă; şi nu numai aceasta, dar mai şi intră în contemplaţie, teologhiseşte şi se roagă. Şi tocmai acestea sunt cele despre care spune Apostolul: în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului (Gal. 5,16).

69) Cel ce nu ştie să meargă pe calea duhovnicească nu se îngrijeşte de gândurile pătimaşe, ci tot timpul este ocupat numai cu trupul, sau îi face trupului pe plac şi duce o viaţă desfrânată, sau se întristează, se mânie şi pomeneşte răul şi astfel îşi întunecă raţiunea sau, începând să se nevoiască peste măsură, zăpăceşte şi înnebuneşte mintea.

70) Cel ce s-a lepădat de cele lumeşti – de soţie, de avere şi de celelalte, a făcut monah numai omul dinafară, nu încă şi pe cel lăuntric. Însă cine se leapădă de gândurile pătimaşe şi de cuget acela este monah adevărat. Şi pe omul dinafară este uşor să-1 faci monah dacă vrei, însă nu mică este nevoinţa de a-1 face monah pe omul cel dinlăuntru.

71) Cine este în neamul acesta eliberat cu desăvârşire de gândurile pătimaşe şi s-a învrednicit de rugăciunea neîncetată, curată şi nematerialistă? – Iată, acesta este semnul omului lăuntric.

72) Multe patimi se ascund în sufletele noastre; şi se dau în vileag numai atunci când ne apar înaintea ochilor cauzele lor.

73) Nu te îndeletnici tot timpul cu deprinderea trupească, ci; hotărând pentru trup o nevoinţă după puterile lui, îndreaptă-ţi toată mintea spre cele lăuntrice: Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos (1 Tim. 4, 8).

74) În timpul nelucrării patimilor – care are loc numai pentru că fie sunt retezate pricinile lor, fie s-au depărtat în chip viclean demonii – se naşte mândria.

75) Smerenia şi suferinţa (lipsurile trupeşti) îl eliberează pe om de orice păcat – cea dintâi retezând patimile sufleteşti, iar cea de-a doua pe cele trupeşti. De aceea spune Domnul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8) — şi Îl vor vedea şi pe El însuşi şi comorile care se află în El când prin iubire şi înfrânare se vor curăţi şi acestea le vor vedea cu atât mai mult cu cât mai mult se vor curăţi.

76) Contemplarea (înţelegerea) cuvintelor referitoare la oricare virtute este (dăruieşte) păzirea minţii, aşa cum straja de demult a lui David (2 Regi 18, 24) i-a arătat dinainte acestuia rana inimii.

77) Aşa cum, luând aminte la ceea ce este dăunător, ne vătămăm, aşa se întâmplă şi cu privire la cele spirituale.

78) Aşa cum cel ce vatămă măduva plantei o usucă în întregime, aşa să înţelegi şi cu privire la inima omului. În fiecare clipă trebuie să o supraveghezi, deoarece prădătorii nu dorm.

79) Domnul, dorind să ne arate că fiecare poruncă este obligatorie şi că numele de fii le este dat oamenilor pentru propriul Lui sânge, spune: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). De aceea împărăţia cerească nu este răsplată pentru faptele noastre, ci darul Stăpânului pregătit robilor celor credincioşi. Robul nu cere libertatea ca răsplată; însă, dacă o primeşte, mulţumeşte ca un datornic, iar dacă nu o primeşte, o aşteaptă ca pe o milă.

80) Hristos, potrivit Scripturii, a murit pentru păcatele noastre şi robilor care îi slujesc bine le dăruieşte libertatea, căci spune: Bine, slugă bună şi Credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău (Mt. 25, 21). Însă rob credincios este nu acela care se sprijină pe ştiinţa deşartă (a datoriei de rob), ci acela care îşi arată credinţa prin ascultarea faţă de Hristos, Cel ce a dat poruncile.

de Sfantului Isihie al Ierusalimului

Articole asemanatoare:

1. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.4
2. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.5
3. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.7
4. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.8
5. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.2