Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.8

101) Când noi, nevrednicii, ne învrednicim cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim de dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Dumnezeului şi împăratului nostru, atunci cel mai mult să dăm dovadă de trezvie, de păzirea minţii şi de atenţie încordată ca focul acesta dumnezeiesc, adică trupul Domnului nostru Iisus Hristos să nimicească păcatele noastre şi ticăloşiile noastre – şi mari şi mici. Căci, intrând în noi, el îndată alungă din inimă viclenele duhuri ale răutăţii şi ne iartă păcatele săvârşite înainte; iar mintea noastră atunci va rămâne liberă faţă de sâcâiala tulburătoare a gândurilor viclene. Dacă după aceea, stând la uşa inimii, vom păzi cu atenţie mintea noastră, când ne vom învrednici iarăşi de sfintele taine Dumnezeiescul Trup va lumina din ce în ce mai mult mintea noastră şi o va face strălucitoare ca o stea.

102) Uitarea stinge, de obicei, paza minţii, aşa cum apa stinge focul. Dar rugăciunea neîncetată a lui Iisus împreună cu trezvia neobosită o vor alunga în cele din urmă din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie aşa cum candela cea mică are nevoie de lumina lumânării (ca în vremea fără vânt candela să ardă ca lumânarea).

103) Trebuie să te îngrijeşti cu atenţie de păzirea a ceea ce este preţios; iar preţios cu adevărat pentru noi este numai ceea ce ne păzeşte de orice rău, atât de cel material, cât şi de cel spiritual. Aceasta este păzirea minţii împreună cu chemarea lui Iisus Hristos – ca întotdeauna să priveşti în adâncul inimii şi să taci neîncetat în minte, chiar şi faţă de gândurile care vin din dreapta şi să te străduieşti să fii gol de orice gându în general, ca să nu se ascundă sub el tâlharii. Şi, chiar dacă suferim, rămânând cu răbdare în inimă, mângâierea este aproape.

104) Inima păzită neîncetat, căreia nu i se îngăduie să primească chipurile, imaginile şi nălucirile întunecatelor şi viclenelor duhuri naşte, de obicei, din sine gânduri pline de lumină. Căci aşa cum cărbunele dă naştere la flacără, aşa Dumnezeu, Care locuieşte de la Sfântul Botez în inima noastră, mult mai mult înflăcărează mintea noastră spre contemplare dacă găseşte atmosfera inimii noaste curăţită de vânturile răutăţii şi păzită de străjerun minţii.

105) Trebuie să învârtim întotdeauna în spaţiul inimii noastre numele lui Iisus Hristos, aşa cum fulgerul se învârte pe întinderea cerului înainte de a se porni ploaia. Acest lucru îl ştiu bine cei ce au experienţă duhovnicească în lupta lăuntrică. Lupta aceasta tainică trebuie să o ducem la fel cum se duce luptă obişnuită. Primul lucru necesar este atenţia; apoi, când observăm că s-a apropiat gândul vrăjmaşi să aruncăm asupra lui eu mânie cuvinte de blestem din inimă; al treilea lucru necesar este să ne rugăm împotriva lui, îndreptând inima spre chemarea lui Iisus Hristos ca să se împrăştie imediat această năluci demonică, ca mintea să nu meargă în urma ei, precum copilaşul ademenit de un scamator iscusit.

106) Să ne trudim în rugăciune ca asemenea lui David să putem striga: Doamne Iisuse Hristoase! Şi, chiar dacă gâtlejul nostru va tăcea (va răguşi, îşi va pierde glasul), ochii minţii să nu înceteze nădăjduind spre Dumnezeul nostru (Ps. 68, 4).

107) Amintindu-ne întotdeauna pilda despre judecătorul cel nedrept, pe care a spus-o Domnul spre a ne învăţa că trebuie să ne rugăm întotdeauna şi să nu ne întristăm, vom dobândi şi câştig şi răzbunare.

108) Aşa cum este cu neputinţă ca celui ce se uită la soare să nu-i strălucească puternic pupilele ochilor; aşa este cu neputinţă să nu strălucească cel care pătrunde întotdeauna în atmosfera inimii.

109) Aşa cum este cu neputinţă să trăieşti în viaţa aceasta fără mâncare şi apă, aşa fără păzirea minţii şi curăţia inimii – ceea ce înseamnă şi se numeşte trezvie este cu neputinţă ca sufletul să atingă ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu sau să se izbăvească de păcatul lăuntric chiar dacă de frica chinurilor s-ar sili omul să nu greşească (cu fapta).

110) Cu toate acestea şi cei care prin constrângere se înfrânează de la păcatul cu fapta sunt fericiţi înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor: pentru că împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12).

111) Iată minunatul rod al minţii datorat tăcerii: păcatele, care la început bat la uşa minţii numai cu gândurile ca, dacă vor fi primite de cuget, să devină apoi păcate concrete, sunt retezate toate în omul nostru lăuntric prin virtutea tainică a trezviei, care nu le dă voie să intre şi să se prefacă în fapte rele, prin semnul şi apărarea Domnului nostru Iisus Hristos.

112) Chipul nevoinţelor exterioare, trupeşti este Vechiul Testament, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei sau al curăţiei inimii. Şi, aşa cum Vechiul Testament nu 1-a dus la desăvârşire, nu 1-a mulţumit şi nu 1-a încredinţat pe omul lăuntric în privinţa lucrării plăcute lui Dumnezeu: Căci Legea, spune Apostolul, n-a desăvârşit nimic (Evr. 7, 19), ci doar a îngrădit păcatele (iar a reteza din inimă gândurile şi dorinţele întinate pentru păzirea curăţiei inimii, care este porunca evanghelică, este mai presus, de exemplu, decât interzicerea de a-i scoate un ochi sau un dinte aproapelui): aşa să înţelegi şi cu privire la dreptatea trupească şi la nevoinţele trupeşti, la post, mă refer, şi la înfrânare, la dormitul pe jos, la statul în picioare, la priveghere şi la celelalte, care sunt săvârşite, de obicei, cu trupul şi potolesc partea împătimită a trupului faţă de pornirile păcătoase. Sunt bune, desigur, şi toate acestea, cum am spus şi despre! Vechiul Testament (că legea este bună), pentru că slujeşte la cercetarea omului nostru lăuntric şi la păzirea de faptele pătimaşe. Însă nevoinţele acestea nu ne păzesc şi de păcatele lăuntrice, sau nu le interzic, adică nu sunt în stare să ne izbăvească de invidie, mânie şi celelalte.

113) Iar curăţia inimii, adică paza minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă este păstrată de noi aşa cum trebuie, toate patimile şi tot răul le retează din inima noastră şi le dezrădăcinează din ea şi în locul lor aduce bucuria, buna nădejde, căinţa, lacrimile, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea păcatelor noastre, pomenirea morţii, adevărata smerenie, dragostea nemăsurată pentru Dumnezeu şi oameni şi o anumită desfătare dumnezeiască a inimii.

114) Aşa cum celui ce umblă pe pământ îi este cu neputinţă să nu respire acest aer, aşa îi este cu neputinţă inimii omeneşti să nu fie luptată neîncetat de demoni sau să nu fie supusă influenţelor lor ascunse chiar dacă ar săvârşi omul cu asprime nevoinţele trupeşti.

115) Dacă voieşti nu numai în aparenţă să fii monah bun, blând şi întotdeauna unit cu Dumnezeu, ci şi în realitate doreşti să fii aşa întru Domnul, străduieşte-te din toate puterile să dobândeşti virtutea atenţiei, care constă în păzirea minţii şi în instaurarea plăcutei tăceri a inimii şi în fericita stare a sufletului, liberă faţă de visări: un lucru pe care nu îl vei găsi în mulţi oameni.

116) Tocmai ea este numită cugetare tainică. Şi să o împlineşti cu mare trezvie şi cu râvnă înflăcărată, cu rugăciunea lui Iisus, cu smerenie şi fără încetare, cu tăcerea buzelor trupeşti şi a celor tainice, cu înfrânare la mâncare şi băutură şi cu retragere faţă de tot ce este păcătos; să o împlineşti pe cale tainică în chip iscusit cu chibzuinţă – şi ea cu ajutorul lui Dumnezeu îţi va descoperi ceea ce nu ţi-ai închipuit, îţi va da să ştii, te va lumina, te va înţelepţi şi te va învăţa ceea ce nici prin minte nu-ţi putea trece când umblai în întunericul patimilor şi al faptelor întunecate, fiind cufundat în adâncul uitării şi al buimăcelii gândurilor.

117) Aşa cum câmpiile rodesc grâu din belşug; aşa şi ea va rodi din belşug în inima ta tot binele; sau, mai bine zis, îţi va dărui aceasta însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, fără de Care noi nu putem face nimic. Şi la început o vei socoti o scară, apoi o carte în care vei citi, iar la sfârşit, izbândind din ce în ce mai mult, o vei socoti o cetate, Ierusalimul ceresc şi pe Hristos Israeliteanul, împăratul puterilor, îl vei vedea realmente cu mintea, împreună cu Tatăl Său Cel de o fiinţă şi cu Duhul Sfânt.

118) Diavolii ne duc în păcat întotdeauna printr-o iluzie mincinoasă. Astfel, prin iluzia îmbogăţirii câştigului l-au determinat pe nefericitul Iuda să-L vândă pe Domnul şi Dumnezeul tuturor. Ducându-1 la această faptă, ei l-au asediat cu iluzii despre odihna trupească, neînsemnată în sine, despre cinste, bogăţie, slavă, iar apoi l-au atras la sinucideri prin spânzurare şi l-au supus pierii veşnice. Fiind vicleni, ei i-au dat ca răsplată lucruri total potrivnice celor pe care i le înfăţişaseră în iluziile sau fanteziile lor.

119) Ia seama cum printr-o iluzie mincinoasă şi prin făgăduinţe deşarte ne doboară vrăjmaşii mântuirii noastre. Şi însuşi satana în acelaşi mod a căzut din înălţimile cereşti ca un fulger, visând la egalitatea cu Dumnezeu. Aşa 1-a îndepărtat apoi pe Adam de Dumnezeu, insuflându-i iluzia despre o anumită vrednicie dumnezeiască, şi pe toţi păcătoşii, de obicei, îi ademeneşte tot aşa acest vrăjmaş mincinos şi viclean.

120) De amăreala otrăvii gândurilor rele se umple inima noastră atunci când, devenind nepăsători din pricina uitării, ne abatem mult timp de la atenţie şi de la rugăciunea lui Iisus. Însă, când din dragoste pentru cele dumnezeieşti, cu râvnă puternică, începem armonios în atelierul nostru tainic (în inimă) să săvârşim cele spuse mai sus (atenţia şi rugăciunea), inima se umple iarăşi de dulceaţă, simţind că se desfată cu o bucurie fericită. Tocmai atunci luăm hotărârea fermă de a umbla totdeauna în tăcerea inimii şi nu pentru altceva, ci pentru dulceaţa şi bucuria cea plăcută simţite în suflet datorită ei.

121) Ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor este priceperea de a învinge gândurile răufăcătoare. Cel mai bun mijloc împotriva lor şi cea mai de nădejde păcălire a lor constau în a căuta la Domnul după arătarea nălucirii lor şi a păzi cugetul întotdeauna curat, aşa cum păzim ochiul trupesc, uitându-ne în jur cu privire ageră ca nu cumva să se apropie de el ceva care îl poate vătăma şi prin toate mijloacele străduindu-ne să nu îngăduim până la el nici măcar un fir de praf.

122) Aşa cum zăpada nu dă naştere la flăcări, apa nu dă naştere la foc, mărăcinii – la smochine aşa inima fiecărui om nu se eliberează de gândurile, cuvihtele şi faptele diavoleşti dacă nu îşi curăţeşte cele dinlăuntru ale sale, nu uneşte trezvia cu rugăciunea lui Iisus, nu dobândeşte smerenia şi tăcerea sufletească şi nu bate cu toată râvna grăbindu-se să intre în casă. Sufletul care nu este atent la sine cu siguranţă este neroditor şi nu zămisleşte gânduri bune şi neîntinate, asemenea catârului sterp; pentru că nici în el nu există înţelegerea cugetului duhovnicesc. Chemarea numelui lui Iisus şi înlăturarea gândurilor pătimaşe sunt cu adevărat o lucrare plăcută, care instaurează pacea sufletească.

123) Când sufletul intră în acord rău cu trupul, amândoi zidesc cetatea slavei deşarte şi stâlpul mândriei şi gândurile necurate, care locuiesc în ele. Însă Domnul prin frica de gheenă produce în ei tulburare şi îi desparte, silindu-1 pe stăpânul suflet să cugete şi să vorbească cele străine şi potrivnice trupului. Din această, frică provine şi despărţirea dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezem căci nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom. 8, 7).

124) Faptele noastre zilnice trebuie să le chibzuim în fiecare ceas, luând aminte la ele, iar seara trebuie să uşurăm povara lor prin odihnă, atât cât putem, dacă dorim, cu ajutorul lui Hristos, să biruim în noi răul. Trebuie, de asemenea, să luăm seama dacă potrivit lui Dumnezeu sau înaintea feţei lui Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu săvârşim toate faptei noastre văzute şi nevăzute ca altfel, din nesăbuinţă, să nu fim prădaţi de anumite simţăminte rele.

125) Dacă noi cu ajutorul lui Dumnezeu dobândim în fiecare zi ceva prin trezvia noastră, nu trebuie să intrăm fără chibzuinţă în legătură cu ceilalţi ca nu cumva să suferim pagube datorită unor discuţii ispititoare; ci mai mult trebuie să dispreţuim tot ce este deşert pentru frumuseţea şi caracterul binefăcător al acestei virtuţi (al trezviei), preaiubite şi preadulci.

de Sfantului Isihie al Ierusalimului

Articole asemanatoare:

1. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.4
2. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.5
3. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.6
4. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.7
5. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.2