Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.9

126) Cele trei puteri ale sufletului trebuie să le punem în mişcare corectă, potrivită cu natura lor şi cu intenţia Celui ce le-a creat – a lui Dumnezeu. Şi anume: puterea voinţei trebuie s-o îndreptăm împotriva omului nostru exterior şi împotriva şarpelui – a satanei. Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi (Ps. 4, 4). Aceasta înseamnă să vă mâniaţi pe păcat, adică să vă mâniaţi pe voi înşivă şi pe diavol ca să nu greşiţi împotriva lui Dumnezeu. Puterea simţirii trebuie s-o îndreptaţi către Dumnezeu şi virtuţi, iar pe cea a raţiunii să o puneţi stăpână peste celelalte două, ca, prin înţelepciune şi chibzuinţă, să le ordoneze, să le mustre, să le înveţe şi să le conducă, aşa cum un împărat îşi conduce supuşii. Şi atunci raţiunea, care există în voi, le va îndruma potrivit lui Dumnezeu (adică atunci când domneşte peste ele). Chiar dacă patimile se vor ridica împotriva raţiunii, totuşi voi să nu încetaţi să stăruiţi ca raţiunea să fie conducătorul lor. Căci fratele Domnului spune: dacă nu greşeşte cineva în cuvânt [ev Xoyco - în cuvânt şi în raţiune, (cu raţiunea)], acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul (Iac. 3, 2). Pe drept vorbind, orice fărădelege şi păcat prin aceste trei puteri sunt săvârşite şi orice virtute şi dreptate tot prin aceste trei puteri sunt dobândite.

127) Mintea se întunecă şi devine neroditoare atunci când monahul ori vorbeşte cu cineva despre lucruri lumeşti, ori tainic în sine discută despre ele, ori trupul lui şi cu mintea sunt prinse în ceva material, ori se dedică cu totul deşertăciunii. Căci în acest caz îndată va pierde în chip nemijlocit căldura, căinţa, îndrăzneala către Dumnezeu şi vederea (conştiinţa rânduielilor dumnezeieşti şi pomenirea lui Dumnezeu; cade în uitarea de Dumnezeu şi uită dumnezeieştile rânduieli): aşa că, pe cât luăm aminte la raţiunea noastră, pe atât ne luminăm, şi pe cât nu luăm aminte la ea, pe atât ne întunecăm.

128) Cine năzuieşte fără încetare către liniştea şi tăcerea minţii şi le caută cu râvnă, acela dispreţuieşte uşor tot ce este material ca să nu se trudească în zadar. Dar, dacă prin anumite cugete mincinoase îşi înşală conştiinţa (spunându-i că nu este lipită de nimic material), va adormi în amarnica moarte a uitării, de care dumnezeiescul David se roagă să fie izbăvit: ca nu cumva să adorm întru moarte {Ps. 12, 4). Şi Apostolul spune: cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are (Iac. 4, 17).

129) Iar mintea va veni iarăşi din nepăsare în rânduiala specifică ei şi în trezvie dacă ne vom aprinde imediat de râvnă fierbinte şi cu sârguinţă vom reînvia iarăşi lucrarea obişnuită a minţii (care stă trează).

130) Măgarul morii nu poate depăşi cercul în care este legat (păşeşte, dar numai într-un loc): nici; mintea nu se mişcă înainte către virtutea care o duce la desăvârşire (către trezvie) dacă nu îşi pune în ordine cele dinlăuntru ale sale. Întotdeauna îi orbesc ochii lăuntrici celui care nu poate vedea această virtute (a trezviei) şi pe Iisus Cel plin de lumină.

131) Calul bun şi puternic galopează vesel primindu-l pe călăreţ; iar mintea se veseleşte în lumina Domnului, dimineaţa stând înaintea Lui liberă faţă de orice gând (Ps. 5, 3); singură aprinzându-se pe sine, va merge din puterea cugetului lucrător al minţii în puterea minunată a contemplării tainelor nespuse şi a virtuţilor; iar, când va primi, în cele din urmă, în inima sa adâncul nemăsurat al înaltelor contemplări dumnezeieşti, atunci arăta-Se-va în ea Dumnezeul Dumnezeilor, atât cât va putea cuprinde inima (Ps. 83, 8). Fiind rănită de acestea, mintea se va dezmierda atunci cu dragoste în preamăririle lui Dumnezeu, Care este văzut şi vede şi de aceea îl mântuieşte pe cel care îşi îndreaptă astfel privirea minţii sale către El.

132) Adâncul cel înalt îl va vedea tăcerea inimii, păstrată cu înţelepciune: şi lucruri minunate va auzi de la Dumnezeu urechea minţii care tace.

133) Călătorul, începând să săvârşească o călătorie îndelungată şi greoaie şi, temându-se ca nu cumva pe drumul de întoarcere să se rătăcească, pune pe drum semne, ca indicatoare, care să-l ajute să se întoarcă uşor la ale sale: iar bărbatul care merge pe calea trezviei să pună (ca semne) cuvintele (auzite de la părinţi), temându-se şi el de acelaşi lucru (adică să se rătăcească pe cale sau să meargă înapoi).

134) Însă pentru călător întoarcerea în locul de unde a plecat este motiv de bucurie; iar pentru râvnitorul trezviei întoarcerea înseamnă vătămarea sufletului raţional şi semnul lepădării de faptele, cuvintele şi gândurile plăcute lui Dumnezeu. Şi în timpul somnului sufletesc, cel purtător de moarte, va avea gânduri care îl vor trezi (din somn), amintindu-i în ce întunecime adâncă şi slăbănogire a căzut din pricina nepăsării lui.

135) Căzând în suferinţă şi în greutăţi fără ieşire, din care nu mai există nădejde să ne slobozim, trebuie să facem şi noi acelaşi lucru pe care l-a făcut David, să vărsăm inima noastră şi rugăciunea noastră înaintea lui Dumnezeu şi necazul nostru, aşa cum este, să-l spunem Domnului (Ps. 141, 2). Căci ne spovedim lui Dumnezeu, ca Celui ce poate să orânduiască cu înţelepciune tot ceea ce are legătură cu noi – şi nenorocirea noastră, dacă ne este de folos; o va face uşoară (uşor de îndurat) şi ne va izbăvi de durerea cea vătămătoare şi distrugătoare.

136) Mânia faţă de oameni, pornită nu din fire, durerea, care nu este după Dumnezeu şi tristeţea – toate sunt la fel de vătămătoare pentru gândurile bune şi chibzuite; însă Domnul, risipindu-le datorită spovedaniei noastre, înrădăcinează bucuria.

137) Gândurile care apar împotriva voinţei noastre şi stau în inimă, le şterge de obicei rugăciunea lui Iisus împreună cu trezvia, din adâncurile cugetului inimii.

138) Mângâierea şi bucuria în necazurile pricinuite de mulţimea gândurilor le dobândim îndată ce ne mustrăm pe noi înşine sincer şi curat – sau îi spunem totul Domnului, ca unui om. Prin aceste două mijloace putem găsi liniştea faţă de tot ceea ce ne tulbură.

139) Ca model al raţiunii este primit de sfinţii părinţi legiuitorul Moise – care L-a văzut pe Dumnezeu în rugul aprins, ca persoană a fost proslăvit şi ca dumnezeu lui Faraon de Dumnezeul dumnezeilor a fost pus; apoi cu pedepse a lovit Egiptul, a scos Israelul şi i-a dat lege. Toate acestea, fiind luate în sens figurat în legătură cu duhul, oglindesc lucrările şi superioritatea raţiunii.

140) Iar ca model al omului exterior slujeşte Aaron, fratele legiuitorului. Şi astfel, aruncând cu mânie asupra lui (asupra omului exterior) învinuiri, să-i spunem şi noi, aşa cum i-a spus Moise lui Aaron care greşise: cu ce te-a nedreptăţit Israelul că l-ai făcut să se lepede de Domnul Dumnezeul cel viu şi Atotţiitorul? (Exod 32, 21)

141) În rândul multor altor exemple bune, Domnul, înviindu-l pe Lazăr din morţi, ne-a arătat şi faptul că trebuie prin interdicţie severă să înfrânăm sufletul atunci când el asemenea femeii se lasă în voia sensibilităţii şi, în general, să ne străduim să refacem în noi firea cea necruţătoare (faţă de sine), care, mă refer la mustrarea de sine, ştie să izbăvească sufletul de iubirea de sine, slava deşartă şi mândrie.

142) Aşa cum fără o corabie mare nu se poate traversa adâncul mării, aşa fără chemarea lui Iisus Hristos nu se poate izgoni năluca gândului viclean.

143) Împotrivirea, de obicei, îngrădeşte mersul continuu al gândurilor, iar chemarea (numelui lui Iisus Hristos) le alungă din inimă. Îndată ce se formează în suflet iluzia prin închipuirea unui lucru concret, cum ar fi: a unui om care ne-a ocărât, sau a frumuseţii femeieşti sau a aurului şi argintului – sau când toate acestea vin una după alta în mintea noastră – atunci devine limpede de la sine faptul că inima noastră este gata să împlinească gândurile si au pomenirile de rău, sau desfrâul, sau iubirea de argint. Aşadar, dacă mintea noastră este experimentată şi învăţată, astfel încât ştie să se păzească (de atacuri) şi vede clar ca ziua fanteziile înşelătoare şi cursele viclenilor, îndată prin împotrivire şi chemarea lui Iisus Hristos va stinge cu uşurinţă săgeţile aprinse ale diavolului, neîngăduindu-şi să meargă în urma fanteziei, atunci când apare, nici gândurilor noastre să consimtă la ea sau să discute cu ea ca între prieteni, sau să se alăture ei în zgomotul multelor cugetări – după care, în chip necesar, ca nopţile după zile, vor urma gândurile rele.

144) Iar, dacă mintea noastră nu este experimentată în lucrarea trezviei, îndată se va lipi de nălucirea care i se înfăţişează, oricare ar fi ea, şi va începe să discute cu ea, primind întrebări necuviincioase şi dând răspunsuri tot aşa. Atunci gândurile noastre se vor amesteca cu fanteziile demonice, care, în consecinţă, se vor înmulţi mai mult ca să fie pentru mintea cea înşelată şi prădată mai dragi, mai frumoase şi mai atrăgătoare. Aşa stând lucrurile, în mintea noastră se săvârşeşte ceva asemănător cu următorul fapt: pe un câmp, unde pasc miei nevinovaţi, apare un câine şi mieii, îndată ce apare câinele, aleargă la el mai repede decât la mama lor, nedobândind nici un folos din apropierea de el, în afară numai de faptul că împrumută de la el necurăţia şi mirosul urât. Exact în acelaşi mod aleargă şi gândurile noastre cu nechibzuinţă spre toate fanteziile diavoleşti din minte şi, aşa cum am spus, se amestecă cu ele, astfel încât se poate afirma că împreună se sfătuiesc între ele, aşa cum s-au sfătuit oarecând Agamemnon şi Menelau ca să-l doboare pe Eiupol: pentru că şi ele tot aşa se sfătuiesc cu privire la ce ar urma să facă, să transpună în faptă cu ajutorul trupului ceea ce li s-a părut atât de frumos şi plăcut sub influenţa înşelăciunii diavoleşti. Aşa se săvârşesc în cele din urmă înlăuntru căderile sufletului; după care, ca şi, cum de nevoie, se răsfrânge şi în afară ceea ce s-a copt acolo, înlăuntrul inimii.

145) Mintea noastră este ceva care se mişcă uşor şi se lasă uşor, cu nerăutate în voia fanteziilor şi dornică în chip nestăpânit de gânduri păcătoase, dacă nu are în sine un asemenea gând, care, ca un stăpân peste patimi, să o reţină neîncetat şi să o înfrâneze.

146) Contemplarea şi vederea sunt, de obicei, însoţitoarele şi autoarele vieţii desăvârşite prin faptul că inima, răpită de ele cât mai sus, se umple de dispreţ faţă de plăcerile pământeşti şi de orice desfătare lumească, socotindu-le nişte lucruri neînsemnate.

147) Viaţa atentă, săvârşită în Hristos Iisus, este tatăl contemplării şi al vederii şi părintele dumnezeieştilor urcuşuri şi al celor mai înţelepte gânduri, unindu-se cu soţia sa – cu smerenia, precum spune dumnezeiescul prooroc Isaia: cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi şi vor zbura întru Domnul (Isaia 40, 31).

148) Prea aspru şi greu li se pare oamenilor să tacă sufleteşte faţă de orice gând. Şi, într-adevăr, acest lucru este foarte greu şi foarte dureros: căci nu numai pentru cei ce nu sunt iniţiaţi în tainele luptei duhovniceşti este foarte greu şi dureros să închidă şi să ţină cele netrupeşti în casa trupului, dar şi pentru cei ce au devenit iscusiţi în lupta lăuntrică nematerială. Insă, cine Îl ţine pe Iisus în inimă prin rugăciune neîncetată, acela, potrivit proorocului, nu se va osteni urmându-L pe El, nici ziua nenorocirii nu va dori (Ier. 17, 15), pentru frumuseţea şi dulceaţa lui Iisus şi de vrăjmaşii săi – de necuraţii demoni, care umblă în jurul lui, nu se va ruşina, ci va grăi către ei în poarta inimii (Ps. 126, 5) şi împreună cu Iisus îi va goni înapoi.

149) Sufletul, zburând după moarte în văzduh către porţile cereşti, nici acolo nu se va ruşina de vrăjmaşii săi, avându-L cu sine pe Hristos; ci şi atunci, ca şi acum, va grăi cu îndrăzneală către ei în poartă. Numai ca până la ieşirea sa din trup să nu se plictisească să strige şi ziua şi noaptea către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi El îi va face dreptate în curând, după nemincinoasa făgăduinţă dumnezeiască, pe care a grăit-o în pilda despre judecătorul cel nedrept: Zic vouă că le va face dreptate în curând (Luca 18, 8 ) – şi în viaţa aceasta, şi după ieşirea lui din trup.

150) Plutind pe marea cea tainică, să îndrăzneşti în Iisus; căci El însuşi înlăuntrul tău – în inima ta, strigă tainic către tine: nu te teme, copilaşul meu, micule Israel; nu-ţi fie frică, viermişor al lui Israel, Eu te voi ocroti (Isaia 41, 14). Căci, dacă Dumnezeu este cu noi, ce viclean va sta împotriva noastră? Cu noi este Dumnezeu, Care i-a fericit pe cei curaţi cu inima şi a dat legea, după care dulcele Iisus, singurul curat, voieşte să cerceteze în chip dumnezeiesc inimile curate şi să locuiască în ele. Să nu încetăm, aşadar, potrivit dumnezeiescului Pavel, să deprindem mintea noastră cu dreapta credinţă (1 Tim. 4, 7).

de Sfantului Isihie al Ierusalimului

Articole asemanatoare:

1. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.10
2. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.4
3. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.5
4. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.7
5. Despre trezvie, lupta cu gandurile si rugaciune – p.11