Duhul lumesc: Fericirea lumească este nefericire duhovnicească. Partea I

Într-un articol de pe siteul nostru ”Despre criză, sinucidere și cădere sau cum poți învinge greutățile lumii de astăzi” avertizam asupra faptului că fără o gândire duhovnicească este lesne a cădea în deznădejde și a ajunge să generăm situații extreme. Soluția prezentată în acel articol venea de la Sfântul Nicolae Velimirovici.

Ieri am aflat cu toții că Mădălina Manole s-a sinucis. Artista şi-a justificat sinuciderea, în SMS-ul de adio trimis chiar pe telefonul ei, prin faptul că nu se mai suportă fizic, adăugând că oamenii din jurul ei “nu au nicio vină”.

Îmi cer scuze faţă de toţi cei pe care îi rănesc şi care ştiu că mă iubesc foarte mult. Îmi cer scuze de la Puiu (soţul artistei – n.r.). Îmi pare rău, dar nu mă mai suport fizic. Cei din jurul meu nu au nicio vină. Îmi cer scuze şi de la copilul meu, Petru, îngeraşul vieţii mele, pe care îl iubesc foarte mult“, a scris ea în mesaj, potrivit unor surse judiciare ne informează Realitatea.net

Nu dorim să dezbatem ce presupune acest lucru în viziunea creștină. Dar trebuie să ne întrebăm ce a făcut-o să recurgă la acest gest disperat, laș și care nu-i mai oferă nicio șansă a mântuirii nici acum nici în veacul viitor.

Iată ce ne învață Părintele Paisie Aghioritul!

Diavolul stăpâneşte deșertăciunea

Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii?” Chiar este adevărat?

Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi”, n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte de­şertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac”. Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste “lume*. Ce înseamnă “lume”? Nu înseamnă oare podoaba, împodobirea deşar­tă? Aşadar, cine e stăpânit de deşertăciune este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată. Atunci, deşi se vede cineva că este om, în esenţă el este avorton duhovnicesc.

Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufle­tului nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage in chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuşi, ne-ar cuprinde teama şi am fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră, multă “lume” – duh lumesc – a intrat în lume, iar această “lume” o va distruge. Oame­nii şi-au băgat înlăuntrul lor “lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.

Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?

Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot, şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară. Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înșelați. Vezi, dacă vrei să opăreşti o broasca, trebuie să arunci peste ea apa fiartă câte puţin. Dacă o arunci deodată toată, ea sare şi fuge; scapă. În timp ce, dacă verşi pe ea puţină apă fiartă, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arun­ca puţin şi încet-încet se va opări, fără să priceapă. “Bre, broască, după ce ţii-a aruncat puţină apă fiartă, scoală-te şi fugi”, Nu fuge. Se umflă – se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem.

Întâietatea să se dea frumuseţii sufletului

Sufletul ce se minunează de frumusețile lumii mate­riale arată că înlăuntrul său trăiește lumea cea deșartă; de aceea este atras de făptură și nu de Făcător, de pământ și nu de Dumnezeu. Nu are importantă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Atunci când inima este atrasă de frumusețile lumești, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a acelui moment, care nu are mângâierea dumnezeiască, întrariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. însă când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul i se umple şi i se înfrumuseţează.

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâ­ţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare, înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înlăuntru suntem.. . nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, ei atunci caută sa scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie însă este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre Frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară. întâie­tatea să se dea frumuseţii sufletului frumuseţii duhov­niceşti, şi nu frumuseţii deşarte, pentru că Domnul ne-a spus: “Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”.

Dorinţe lumeşti

Pe toţi cei ce nu-şi înfrânează inima lor de la dorinţele materiale, care nu sunt absolut necesare – nici nu încape cuvânt pentru dorinţele trupeşti – şi nu îşi adună mintea în inimă, ca să le dea împreună cu sufletul lui Dumnezeu, îi aşteaptă îndoită nefericire.

Părinte, întotdeauna este rău să doreşti ceva?

Nu, dorinţa inimii nu este rea în sine. Ci atunci când lucrurile, fie şi nepăcătoase, îmi iau o bucată din inimă, îmi slăbesc dragostea mea faţă de Hristos. Această dorinţă este rea, pentru că vrăjmaşul îmi taie dragostea mea de la Hristos. Când doresc un lucru preţios, o carte de pildă, şi îmi ia o parte din inimă, atunci aceasta este un rău. De ce o carte să-mi ia o parte din inimă? Cartea să o doresc sau pe Hristos să-L râvnesc? Orice dorinţă, oricât de bună ar părea, nu este mai bună ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Când îmi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinţă ca Dumnezeu să nu mi se dea în întregime mie? Dumnezeu cere inima omului. “Dă-mi, fiule, inima ta”. Dacă omul îi dă inima sa, după aceea Dumnezeu îi va da orice va iubi inima aceluia, numai să nu-l vatăme. Numai atunci când se dăruieşte lui Hris­tos, inima nu se iroseşte şi numai în Hristos afli legătura cea bogată a dragostei dumnezeieşti în această viață, iar în cealaltă, cea veşnică, veselia dum­nezeiască.

Trebuie să evităm lucrurile lumeşti, ca să nu ne ră­pească inima şi să ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Să ne îngrijim însă să fie trainice. Dacă doresc să folosesc un lucru frumos, înseamnă că dau toată inima mea frumuseţii, iar pen­tru Dumnezeu nu rămâne nici o bucăţică. Treci pe unde­va şi vezi o casă cu marmură, cu o înfăţişare frumoasă, cu sculpturi etc. Te minunezi de pietre, de cărămizi şi îţi laşi inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin nişte rame frumoase pentru ochelarii tăi şi le doreşti. Dacă nu le cumperi, îţi laşi inima ta în magazin. Dacă le cumperi, îți atârni inima de ramele ce le porţi. Mai ales femeile sunt furate uşor. Puţine sunt acelea care nu-şi vând inima celor deşarte. Vreau să spun că diavolul le fură bogăţia inimii lor cu toate cele lumeşti, colorate, strălucitoare. Una are nevoie de o farfurie? Va căuta să afle o farfurie cu flori. Ca şi cum s-ar acri mâncarea dacă farfuria nu are flori. Unele femei duhovniceşti sunt mişcate de lucruri părute serioase, de un vultur cu două capete, de pildă. Iar după aceea întreabă: “De ce nu ne mişcă cele duhovniceşti?”. Cum să te mişte, dacă inima ta e împrăştiată în dulapuri, între farfurii? Nu ai inimă, ci numai came, înlăuntrul căreia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca să poți merge. Pen­tru că puţin din inimă merge la un lucru, puţin la altul, iar pentru Hristos nu rămâne nimic.

Părinte, adică şi aceste dorinţe simple sunt păcătoase?

Aceste dorinţe, oricât de nepăcătoase ar fi, sunt mai rele decât cele păcătoase. Pentru că o dorinţă păcătoasă îl va zgudui pe om cândva şi îl va mustra conştiinţa pentru ea, şi astfel va face o încercare de întoarcere, se va pocăi, va spune: “am greşit, Dumnezeul meu”. în timp ce aceste dorinţe, cele “bune”, nu-l neliniştesc. Crede că merge bine. “Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel şi Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea este bine să tăiem orice dorinţă. Când cineva face ceva pentru Hristos şi jertfeşte ceea ce iubeşte, făcând ceva ce nu-i place – oricât de bun ar fi ceea ce-i place – atunci Dumnezeu îi dă mai mare odihnă.

Inima, înainte de a se curăţi, are dorinţe lumeşti şi se bucură de ele. Când însă se va curăţi, se mâhneşte de bucuriile lumeşti; se dezgustă de ele şi atunci bucuriile ei sunt duhovniceşti. Aşa se curăţă inima, când se va scârbi de dorinţele lumeşti. înainte de a se scârbi de ele, este atrasă de acelea. Dar, vezi, noi nu vrem să mâhnim puţin pe omul cel vechi, ci vrem să-i facem hatârul. Cum ne vom face în felul acesta următori ai lui Hristos?

Părinte, când îmi vine greu să-mi tai o dorinţă, tre­buie să insist în nevoinţă?

Da, chiar de s-ar mâhni inima ta, fiindcă nu faci cele ce o odihnesc, nu trebuie să asculţi de ea. Pentru că dacă vei asculta, vei simţi o bucurie lumească şi apoi o nelinişte, iarăşi lumească. Iar dacă nu o vei asculta şi inima ţi se va mâhni deoarece n-ai făcut cele ce o odihnesc, şi te bucuri de aceasta, atunci vine harul dumnezeiesc. Şi acesta este scopul: să dobân­dim harul dumnezeiesc. Iar ca să dobândeşti harul dumnezeiesc trebuie să se taie toate dorinţele, chiar şi bune de ar fi; să se taie voia. Atunci omul se smereşte, iar când se va smeri, vine harul dumnezeiesc. Când inima va fi nemulţumită lumeşte, atunci se va bucura duhovniceşte. Pe cât poate fiecare, să înveţe să evite mângâierea lumească, să aibă lucrare duhovnicească lăuntrică, ca astfel să dobândească mângâierea dumnezeiască.

Bucuriile lumeşti sunt bucurii materiale

Părinte, oamenii lumeşti spun că simt un gol, deşi au toate bunătăţile.

Bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos. Dacă te uneşti cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău răsplătit. Oamenii lumeşti caută bucuria în distracţii. Unii oameni duhovniceşti o caută în discuţii teologice, în predică etc. Dar când se termină acestea rămân într-un gol şi se întreabă ce vor face în continuare. Fie că sunt păcătoase, fie indiferente cele cu care se ocupă, la fel este. De ce nu merg mai bine să se culce, ca să fie buni a doua zi pentru lucru?

Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe.

Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească. Iar cu bucuriile lumeşti nu “se umple” sufle­tul omului, ci mai degrabă o umple cu balast. Atunci când simţim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. “Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta”. Bucuria lumească nu odihneşte pe omul duhovnicesc, ci îl oboseşte. Pune un om duhovnicesc într-o casă lumească şi vei vedea că nu se odihneşte. Deşi omul lumesc crede că el se odihneşte, nu este aşa, ci se chinuieşte. Se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulţumit, ci chinuit.

Părinte, cu ordinea lumească te asfixiezi.

Se şi asfixiază oamenii cu ea, dar o şi doresc, pre­cum aleargă broasca în gura şarpelui. Şarpele stă lângă apă şi priveşte mereii broasca. Dacă broasca se înşeală şi priveşte la şarpe, se electrizează, ameţeşte şi aleargă strigând în gura lui. Apoi şarpele o muşcă, o otrăveşte, ca să nu se zbată. Atunci strigă broasca, dar chiar de o vei salva, va muri, fiindcă este otrăvită.

Părinte, de ce oamenii se bucură de lucrurile lumeşti?

Oamenii contemporani nu se gândesc la veşnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde tot. Nu au prins sensul cel mai profund al vieţii. N-au simţit bucurii cereşti şi de aceea inima lor nu tresaltă pentru ceva mai înalt. De pildă, dai cuiva un dovleac, iar acela îți spune: “Ce dovleac frumos!”. Dacă îi dai ananas, îți spune: “Ananasul are solzi”, şi-l aruncă, pentru că n-a mâncat niciodată. Sau spune-i unei cârtite: “Ce frumos este soarele!”, că aceea iarăşi se va băga în pământ. Cei ce se odihnesc în cele ale lumii materiale seamănă cu puişorii prostuţi, care nu fac zgomot în găoace ca să spargă coaja, să iasă afară şi să se bucure de soare – de zborul ceresc spre viaţa paradisiacă – ci stau nemişcaţi şi astfel mor în găoacea oului.

Duhul lumesc în viața duhovnicească

Părinte, spuneţi de multe ori: cutare om vede cu lentilă europeană şi nu cu duh răsăritean. Ce înţelegeţi prin aceasta?

Vreau să spun că vede cu ochi european, cu logică europeană, fără credinţă, numai omeneşte.

Şi care este duhul răsăritean?

“Răsăritul răsăriturilor şi cei dintru întuneric şi din umbră…”

Adică?

Când spun că omul a prins duhul răsăritean şi l-a lăsat pe cel european, vreau să spun că a lăsat logica, raţionalismul, şi a prins simplitatea şi evlavia, pentru că acesta este duhul ortodox în care Se odihneşte Hristos; simplitate şi evlavie. Astăzi adesea lipseşte simplitatea chiar şi de la oamenii duhovniceşti, sfânta simplitate care odihneşte sufletul. Dacă nu va lepăda cineva duhul lumesc şi nu se va mişca simplu, adică să nu gândească că îl vor vedea ceilalţi sau ce vor spune despre el atunci când face ceva, unul ca acesta nu se poate înrudi cu Dumnezeu, cu sfinţii. Ca să se înrudească trebuie să se mişte în spaţiul duhovnicesc. Cu cât cineva se mişcă cu mai multă simplitate, mai ales într-o obşte, cu atât se rotunjeşte, pentru că îi dispar umflăturile. Iar dacă nu va proceda astfel, va deveni un om fals. De aceea să ne străduim să aruncăm masca lumească pentru a deveni îngeri.

Știți ce fac oamenii cei lumești și ce fac cei duhovnicești? Cei lumești caută ca să le fie curtea curată. Nu-i interesează dacă are gunoaie înăuntru casa lor, mătură curtea şi aruncă gunoaiele în casă. își spun: “Oamenii privesc curtea, nu văd ce este în casă”. Adică în casă pot să am gunoaie, afară însă nu! Îi interesează numai să-i laude ceilalți. în timp ce oamenii duhovnicești caută ca lăuntrul casei să fie curat, nu-i interesează ce va spune lumea, pentru că Hristos locuiește în casă, în inimă, nu locuiește în curte.

De multe ori însă chiar şi unii oameni duhovniceşti se mişcă la suprafață, lumește şi, ca să fim mai concreţi, fariseic. Aceşti oameni nu se gândesc cum să meargă în Rai, lângă Dumnezeu, ci cum să pară buni aici. Se lipsesc de toate bucuriile duhovniceşti, deşi ar fi putut trăi încă de aici Raiul. Astfel rămân oameni pământeşti. încearcă să trăiască o viață duhovnicească în chip lumesc. însă înăuntrul lor sunt goi; acolo nu este Dumnezeu.

Din păcate, duhul lumesc a influenţat mult şi pe oamenii duhovniceşti. Dacă oamenii duhovniceşti lucrează şi gândesc lumeşte, ce să mai facă mirenii? Am spus unora să ajute copiii drogaţi şi mi-au spus: “Dacă facem o fundaţie pentru drogaţi, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de bătrâni”. Nu spun că nu e nevoie şi de azil de bătrâni. Să nu fie! Ci, dacă începem astfel, acestea nu vor fi fundaţii de bine­facere, ci… “naufragiabile”. Nu înţeleg că fericirea lumească este nefericire duhovnicească.

Articole asemanatoare:

1. Liturghia Pocăintei – Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul puterii.
2. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (IV)
3. Folosul ce se dobândeşte dintr-o prietenie duhovnicească (III)
4. Pacea duhovnicească – Cuv. Paisie Olarul
5. Pictarea icoanelor este o slujire duhovnicească

1. 

   Blaga says:

   15 July 2010 at 21:20

   Mie imi place rugaciunea de dupa masa,in care multumim pentru bunurile pamantest si-l rugam pe Dumnezeu sa ne daruiasca si Cele din Cer.Sau mai imi place si felul cum Dumnezeu le-a daruit toata libertatea oamenilor sa guste cele din gradina raiului, pentru a se putea astfel apropia ,iarasi si iarasi, de El si prin intermediul celor pamantesi.Cred ca titlul articolului este scos din context. Parintele Paisie se refera la cea mai inalta dragoste a omului ,care ar fi trebuit sa-L caute pe Dumnezeu si voia Sa mai inainte de toate.Prioritatile ar fi trebuit sa fie mai intai si sa nu fie anulate de dorinte secundare..

   reply