subscribe: Posts | Comments | Email

Începutul ştiinţei rugăciunii (II) – Deprinderea sufletului cu rugăciunea

0 comments
Începutul ştiinţei rugăciunii (II) – Deprinderea sufletului cu rugăciunea
3 Flares Filament.io Made with Flare More Info'> 3 Flares ×
Print Friendly

Experienţele propriei relaţii de rugăciune cu Dumnezeu. Despre deprinderea împreună-vorbirii minţii cu Dumnezeu. Ştiinţa înălţării sufletului prin rugăciune spre Dumnezeu. Deprinderea sufletului cu deasa întoarcere către Dumnezeu. Cugetarea la Dumnezeu este meditaţia evlavioasă la însuşirile şi lucrările dumnezeieşti. Mijloacele de a deprinde sufletul să se înalţe prin rugăciune spre Dumnezeu.

[…] V-am arătat un mijloc de educare a duhu­lui rugăciunii, şi anume săvârşirea potrivită cu menirea sa a pravilei noastre de rugăciune. Aici se pune însă doar începutul ştiinţei rugăciunii – trebuie mers mai departe. Aduceţi-vă aminte cum învaţă oamenii, de pildă, limbile străine. La început sunt învăţate cuvintele şi expresiile du­pă cărţi. Cei care studiază nu se opresc însă aici, ci se străduie, cu ajutorul acestor cunoştinţe din­tâi, să ajungă – şi chiar ajung – la a putea singuri, fără ajutorul manualelor, să poarte în mod corect o discuţie lungă într-o limbă străină.

Aşa trebu­ie procedat şi în lucrarea rugăciunii. Învăţăm să ne rugăm după cărţile de rugăciuni, rugându-ne prin mijlocirea rugăciunilor gata făcute, predanisite nouă de către Domnul şi de către Sfinţii Părinţi care au sporit în rugăciune. Nu trebuie să ne oprim însă aici: trebuie să tindem înainte şi, după ce am învăţat să ne întoarcem cu min­tea şi cu inima către Dumnezeu având ajutor din afară, trebuie să facem experienţe şi ale propri­ei înălţări către Dumnezeu, să ajungem la aceea ca sufletul singur, cu spusele sale, ca să zic aşa, să intre în împreună-vorbire cu Dumnezeu prin rugăciune, singur să se înalţe către Dânsul şi să-I descopere şi să-I mărturisească ce e în el şi ce do­reşte el.

Şi cu asta trebuie deprins sufletul. Vă voi arăta pe scurt ce trebuie făcut pentru a spori în aceas­tă ştiinţă.

Şi deprinderea de a te ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot la asta – fiindcă după cum dintr-un vas prea plin se revarsă singură apa, şi din inima ca­re prin mijlocirea rugăciunilor citite s-a umplut de sfinte simţiri începe singură să ţâşnească pro­pria rugăciune către Dumnezeu. Sunt însă şi anu­mite reguli, îndreptate numai şi numai spre acest scop, a căror împlinire să şi-o statornicească drept datorie oricine doreşte sporirea în rugăciune.

„De ce, veţi zice, se roagă unii atâţia ani du­pă cărţile de rugăciuni, şi tot nu au rugăciunea în inimă?” Printre altele, cred eu, de la aceea că doar în timpul când săvârşesc pravila de rugă­ciune se încordează întrucâtva ca să se înalţe spre Dumnezeu, iar în tot restul vremii nici nu îşi aduc aminte de El.

De pildă, îşi termină rugăciunile de dimineaţă şi li se pare că faţă de Dumnezeu şi-au împlinit cu asta toate îndatoririle; după aceea, întreaga zi nu fac decât să se ocupe de treburi peste treburi, iar către Dumnezeu nici nu se întorc; poate doar pe seară să le mai vină gândul că, iată, în curând trebuie să stea iarăşi la rugăciune şi să îşi săvâr­şească pravila. Aşa se întâmplă că şi atunci când Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, acesta e înăbuşit de deşertăciune şi de multele treburi ale zilei. Din aceeaşi pricină nu vine sea­ra cheful de rugăciune – omul nu reuşeşte deloc să-şi înmoaie cât de cât sufletul, şi rugăciunea lui, îndeobşte, sporeşte şi se maturizează greu. Tocmai acest defect (cam al tuturor, nu-i aşa?) trebuie îndreptat, adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stai la rugăciune, ci şi de-a lungul întregului rest al zilei să se înalţe spre El şi să rămână cu El fără curmare, pe cât se poate, în acest scop,

Unu: este nevoie ca în tot restul zilei să strigăm din inimă cât mai des către Dumnezeu cu spuse scurte, potrivit cu nevoia sufletului şi cu împre­jurările. De pildă, atunci când începi ceva, să zici: „Binecuvântează, Doamne!” Termini lucrul? Zi: „Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu numai cu limba, ci şi cu simţirea inimii. Se răscoală vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier!” Năvăleşte bez­nă de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu!” Te trage păcatul la lucruri nedrepte? Roagă-te: „învaţă-mă, Doamne, în ca­le!” sau: „Nu da spre tulburare picioarele mele!” Păcatele te apasă şi te aruncă în deznădejde? Stri­gă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Şi tot aşa, în fiecare împre­jurare. Sau pur şi simplu zi cât mai des: „Doam­ne, miluieşte! Stăpână de Dumnezeu Născătoa­re, miluieşte-mă! îngere al lui Dumnezeu, păzi­torul meu cel sfânt, apără-mă!”, ori strigă cu alte cuvinte de acest fel, numai să strigi cât mai des în felul acesta, străduindu-te în tot chipul ca ele să iasă din inimă, ca şi cum ar fi stoarse din ea. Dacă vom face aşa, vom săvârşi adeseori urcări din inimă cu mintea spre Dumnezeu, dese în­toarceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune – iar îndesirea aceasta împărtăşeşte deprinderea împreună-vorbirii minţii cu Dumnezeu.

Dar pentru ca sufletul să înceapă a striga ast­fel, trebuie ca mai înainte să îl silim să întoarcă spre slava lui Dumnezeu totul – fiecare lucru al său, mic sau mare. Şi acesta este al doilea mij­loc de a deprinde sufletul să se întoarcă ziua mai des către Dumnezeu. Pentru că dacă ne vom sta­tornici ca lege împlinirea acestei porunci apostoleşti, de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar dacă mâncaţi sau dacă beţi (I Cor. 10, 31), ne­apărat ne vom aminti de Dumnezeu orice am fa­ce şi ne vom aminti de El nu oricum, ci cu teama de a nu proceda greşit în vreo împrejurare şi de a nu-L jigni cu ceva. Asta ne va şi face să ne în­toarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El prin rugăciune ajutor şi înţelepţire. Întrucât aproape tot timpul facem ceva, aproape tot tim­pul ne vom întoarce către Dumnezeu prin rugă­ciune şi, prin urmare, aproape tot timpul vom studia ştiinţa înălţării către Dumnezeu în suflet prin rugăciune.

Dar pentru ca sufletul să împlinească precum se cade şi asta, adică a face toate întru slava lui Dumnezeu, trebuie să-i creem dispoziţia potrivi­tă dis-de-dimineaţă, chiar la începutul zilei, îna­inte de a ieşi omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara (Ps. 103, 23). Această dispoziţie este produsă de cugetarea la cele dumnezeieşti (bogomâslie). Şi tocmai acesta este al treilea mij­loc de a învăţa sufletul să se întoarcă des către Dumnezeu. Cugetarea la cele dumnezeieşti este evlavioasa cugetare la însuşirile şi lucrările lui Dumnezeu şi la ce ne îndatorează cunoaşterea lor şi legătura noastră cu ele; ea este cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, înţelepciunea, atot­puternicia, pretutindenea-fiinţarea, atotştiinţa lui Dumnezeu, la facerea lumii de către El şi pur­tarea Lui de grijă pentru ea, la rânduirea mântu­irii în Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvân­tul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la împărăţia cerurilor.

La oricare dintre aceste lucruri ai cuge­ta, cugetarea cu pricina va umple negreşit sufle­tul de simţire evlavioasă faţă de Dumnezeu.

Cu­getă, de pildă, la bunătatea lui Dumnezeu: vei vedea că eşti înconjurat de milele Lui atât tru­peşte, cât şi duhovniceşte, şi poate doar de pia­tră să fii ca să nu cazi înaintea lui Dumnezeu în­tr-o revărsare a umilelor simţăminte de recu­noştinţă. Cugetă la pretutindenea-fiinţarea lui Dumnezeu, şi vei înţelege că peste tot eşti înain­tea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este înaintea ta, şi nu vei putea să nu te umpli de frică evla­vioasă. Cugetă la atotştiinţa lui Dumnezeu, şi îţi vei da seama că nimic din tine nu este ascuns de ochiul lui Dumnezeu, şi negreşit vei hotărî să iei aminte cu asprime la mişcările inimii şi minţii ta­le, ca să nu îl jigneşti vreodată pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Cugetă la dreptatea lui Dumnezeu, şi te vei încredinţa că nici un lucru rău nu va ră­mâne nepedepsit, şi negreşit vei hotărî să cureţi toate păcatele tale prin frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă.

Aşadar, la orice însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice asemenea cugetare va umple sufletul de simţă­minte şi dispoziţii evlavioase faţă de Dumnezeu. Ea face ca toată fiinţa omului să tindă drept că­tre Dumnezeu, şi ca atare este mijlocul cel mai nemijlocit pentru a deprinde sufletul să se înalţe către El. Cea mai cuviincioasă şi mai îndemânoasă vreme pentru aceasta e dimineaţa, când sufle­tul nu este încă împovărat cu mulţimea impre­siilor şi a grijilor, şi anume după rugăciunea de dimineaţă. Când termini rugăciunea, aşază-te, şi cu gândul sfinţit în rugăciune începe să cugeţi acum la o însuşire şi lucrare a lui Dumnezeu, mâine la alta, şi dă naştere în sufletul tău unei dispoziţii potrivite acesteia. „Vino, zice Sfântul Dimitrie al Rostovului, vino, sfântă cugetare la cele dumnezeieşti, şi să ne cufundăm în gândul la marile lucruri ale lui Dumnezeu!”, şi străbă­tea cu gândul ori lucrurile facerii şi purtării de grijă dumnezeieşti, ori minunile Domnului şi Mântuitorului nostru, ori pătimirile Lui, ori alt­ceva de felul acesta, îşi mişca inima prin ele şi începea să-şi reverse sufletul în rugăciune. Aşa poate face oricine. Osteneala este puţină, trebuie doar dorinţă şi hotărâre – iar rodul este mult.

Aşadar iată trei mijloace, în afara pravilei de rugăciune, pentru a deprinde sufletul să se înalţe în rugăciune spre Dumnezeu, şi anume: a închina dimineaţa un răstimp oarecare cuge­tării la cele dumnezeieşti, a întoarce orice faci spre slava lui Dumnezeu şi a te întoarce des că­tre Dumnezeu prin chemări scurte. Cugetarea la Dumnezeu va face sufletul să facă orice lucrare a sa, dinlăuntru şi din afară, cu băgare de seamă şi s-o întoarcă spre slava lui Dumnezeu. Iar aceste două lucruri vor pune sufletul într-o asemenea poziţie, încât din el vor ţâşni adesea chemări de rugăciune către Dumnezeu. Acestea trei cugetarea la cele dumnezeieşti, a face totul spre slava lui Dumnezeu şi desele strigări – sunt cele mai eficace unelte ale rugăciunii minţii şi inimii. Fie­care din ele înalţă sufletul către Dumnezeu. Cine şi-a statornicit rânduiala de a se exersa în ele va dobândi în scurtă vreme deprinderea de a pune suişuri în inima sa către Dumnezeu.

Osteneala aceasta seamănă cu un urcuş pe munte. Cu cât se suie omul mai sus, cu atât respiră mai liber şi mai uşor. Şi aici e la fel: cu cât se deprinde cine­va în mai mare măsură cu exerciţiile amintite, cu atât îşi înalţă mai mult sufletul, iar cu cât se înal­ţă mai sus sufletul, cu atât mai liber va lucra în el rugăciunea. Sufletul nostru este din firea sa lo­cuitor al dumnezeieştii lumi de Sus. Acolo i s-ar cuveni să fie neîncetat atât cu gândirea, cât şi cu inima, însă povara gândurilor şi împătimirilor lumeşti îl apasă şi îl trage în jos. Mijloacele ară­tate îl rup puţin câte puţin de pământ, iar la un moment dat îl vor rupe cu totul. Când îl vor rupe cu totul, sufletul va intra pe tărâmul său şi va lo­cui cu dulceaţă Sus – aici cu inima şi cu gândul, iar mai târziu şi cu însăşi fiinţa sa se va învred­nici să petreacă înaintea feţei lui Dumnezeu îm­preună cu cetele îngerilor şi sfinţilor. Lucru de care să vă învrednicească pe voi, pe toţi, Domnul cu harul Său. Amin!

extrase din Sf. Teofan Zavoratul – Stiinta Rugaciunii

3 Flares Twitter 0 Facebook 3 Filament.io Made with Flare More Info'> 3 Flares ×

Leave a Reply

3 Flares Twitter 0 Facebook 3 Filament.io 3 Flares ×