Perioada Penticostarului (V) – Duminca Samarinencii

Duminica Samarinencii [Fapte 11, 19-26, 29-30; In. 4, 5-42].
Cei din cetatea samarinencei, după ce Mântuitorul a petrecut la ei două zile, grăiau către dânsa: “De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, fiindcă noi înşine am auzit şi am cunoscut că acesta este Mântuitorul lumii, Hristosul”. Aşa este cu toţi. Mai întâi sunt chemaţi la Domnul prin cuvânt din afară sau, ca la noi acum, pe calea naşterii; iar mai apoi, când gustă în fapt ce este viaţa în Domnul, deja nu se mai ţin de Domnul prin obştea creştinească, ci prin unirea lă­untrică cu El. Acest lucru trebuie să-l aibă ca lege toţi cei care se nasc în obşti creştine, să nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe dinafară, ci să se îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr. De ce este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut. Aşadar, dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos e, cu adevărat, Mântui­torul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume.

Luni [Fapte 12, 12-17; In. 8, 42-51].
Pe seama cărei pri­cini credeţi că a pus Domnul faptul că iudeii nu L-au cre­zut? Pe seama aceleia că le spusese adevărul. “Dar pe Mine, fiindcă vă spun adevărul, nu Mă credeţi.” Minciu­na le intrase, cum se spune, în trup şi în sânge, nemailăsând nici un loc în ei pentru adevăr. De ce nu cred nici cei din ziua de azi ? Din aceeaşi pricină: Domnul spune ade­vărul, de aceea nu-L cred. “Dar cum aşa ? Doar sunt cu toţii învăţaţi şi nu vorbesc decât despre adevăr?” Vorbele lor sunt multe, dar faptele lipsesc. Urzeala sistemelor pe care ei le împletesc este aidoma cu urzeala pânzei de păianjen; numai că ei nu bagă de seamă această şubreze­nie. Principiul pe care se bazează sistemele lor nu are fun­dament, întorsăturile acestor sisteme n-au nici un fel de dovezi; dar ei sunt oricum mulţumiţi de ele. S-a format un asemenea apetit pentru ipoteze, încît s-ar părea că ei îşi alcătuiesc singuri tot conţinutul minţii lor; şi totuşi, asta trece drept “formaţie intelectuală solidă”. Ei învăluie cu o ceaţă de fantezii puţinele date concrete pe care le-au obţinut; iar acestea din urmă apar prin ceaţa cu pricina în cu totul alt chip – şi totuşi, această ceaţă pare domeniul adevărului indiscutabil. Uite-aşa a devenit mintea putregâeioasă, şi uite-aşa s-a stricat gustul ei! Cum va încăpea în ea adşvărul? Iată că oamenii nu-L cred pe Domnul, Care grăieşte numai adevărul.

Marţi [Fapte 12, 25; 13, 12; In, 8, 51-59].
Iudeii s-au mâ­niat pe Domnul pentru mustrare şi au luat pietre “ca să arunce asupra Lui”. Dar Domnul, “trecând prin mijlocul lor, S-a dus”. Domnului nu I-au făcut nimic, dar pe ei înşişi s-au pierdut, fiindcă urmarea necredinţei lor a fost înfricoşata osândă a Domnului: “Iată, se lasă casa voastră pustie”, şi încă: “Să mergem de aici”. Şi s-a mutat Domnul în alt loc, alegându-şi alte popoare ca sălaş, în locul lui Israel cel iubit. Iată că şi acum, oameni de nimic, în amă­girea de sine a minţii lor trufaşe, care nu încape adevărul lui Hristos, iau pietre împotriva Domnului şi aruncă în El. Pe El nu-L vătăma, fiindcă El este, oricum, Domnul iar adevărul Lui e adevăr nestrămutat, dar aceia se pierd. Domnul trece pe lângă ei, lăsându-i în voia cugetării de­şarte care-i şi răsuceşte, cum răsuceşte viforul slabele firi­şoare de praf. Dar atunci când un popor întreg se lasă atras de filozofări mincinoase, el e lăsat, asemenea iudei­lor, în voia soartei sale. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi Domnului!

Miercuri [Fapte 13, 13-24; In. 6, 5-14].
Ucenicii au zis către Domnul dea drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate, să-şi cumpere de mâncare. Domnul însă le-a spus: “N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Mt. 14, 16). Aceasta s-a întâmplat înainte de minunea săturării celor cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti. Această întâmplare, cu o deosebită însemnătate în viaţa Domnului, ne înfăţişează încă o lecţie. Mulţimea aceea închipuie omenirea ce flămânzeşte şi însetează de adevăr. Atunci când Domnul a zis către Apostoli: “Daţi-le voi să mănânce”, prin asta le-a prezis felul în care aveau să slujească mai apoi neamul omenesc: hrănindu-l cu adevăr. Apostolii au săvârşit această lucra­re în vremea lor; iar pentru vremurile următoare au încredinţat această slujire păstorilor Bisericii, urmaşii lor. Şi către păstorii din ziua de azi grăieşte Domnul: “Voi să hrăniţi poporul vostru”. Iar datoria de conştiinţă a păstorilor e să se ţină de îndatorirea lor: să hrănească poporul cu adevăr. În biserică trebuie să se audă limpede propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Ce fel de păstori sunt păstorii care tac? Şi mulţi dintre ei tac, tac înaintea lumii. Dar nu se poate spune că asta se întâmplă fiindcă ei n-au credinţă în inimă: de vină este lipsa de pătrundere, obiceiul prost. Oricum, asta nu îi îndreptăţeşte.

Joi [Fapte 14, 20-27; In. 9, 39 -10, 9].
“Şi a zis Iisus: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.” “Cei ce nu văd” sunt poporul simplu, care credea, întru simplitatea inimii lui, în Domnul; iar “cei ce văd” sunt cărturarii şi înţelepţii de atunci, care din pricina trufiei minţii lor nu credeau şi nici pe popor nu-l lăsau să creadă. “Inteligenţii” noştri se socot clarvăzători; şi fiindcă se socot astfel, se înstrăinează de credinţa în Domnul, de care se ţin strâns cei simpli cu inima şi mintea. Şi după adevărul Domnului, orbi sunt ei, iar poporul vede. Sunt întocmai ca acele pasări care văd noaptea, iar ziua nu. Adevărul lui Hristos e întunecat pentru ei, iar minciuna, tare este potrivnică acestui adevăr, lor li se pare limpede, fiindcă este stihia lor. Oricât ar sărea în ochi acest fapt, ei tot sunt gata să întrebe: “Oare şi noi suntem orbi?”. Nu-i nimic de ascuns: orbi sunt. Şi întrucât sunt orbi din vina lor, păcatul orbirii şi nevederii luminii rămâne asupra lor. Puteţi vedea, însă nu vreţi, iubind minciuna amăgitoare.

Vineri [Fapte 15, 5-34; In. 10, 17-28].
“Voi nu credeţi, fiindcă nu sunteţi dintre oile Mele”, grăieşte Domnul către iudeii ce nu crezuseră în Dânsul. “Oile Mele asculta de glasul Meu, şi le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” Necredincioşii nu sunt din turma lui Hristos. Pe atunci, necredinioşi erau cei care nu intraseră în turmă; acum, printre noi necredincioşi sunt toţi cei care au căzut de la credinţă ori s-au îndepărtat de turma lui Hristos. Domnul este Păstorul: toate oile Sale vin după El, urmând sfintei Sale învăţături şi plinind sfintele Lui porunci. Păcătoşii sunt oile slabe şi bolnave, dar sunt, oricum, printre oile din turmă; dar cei ce şi-au pierdut credinţa sunt cei care au rămas de tot în urmă şi au fost lepădaţi spre mâncare fiarelor. Aceştia sunt adevăraţii “înapoiaţi”. Ei nu fac par­te din turma lui Hristos şi glasul Lui nu îl ascultă; şi El nu îi cunoaşte – nu îi cunoaşte fiindcă ei nu dau de ştire de­spre sine în nici un fel, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge. Şi la Judecată li se va spune: “Nu vă cunosc pe voi, plecaţi”.

Sâmbătă [Fapte 15, 35-41; In. 10, 27-38].
“Dacă nu cre­deţi în Mine, credeţi în lucrările Mele”, zice Domnul. Lu­crările Domnului erau ştiute tuturor, iar Domnul putea să vorbească despre ele. E vorba de tămăduirea feluritelor boli, izgonirea demonilor, puterea asupra stihiilor, cu­noaşterea gândurilor inimii, prezicerea viitorului, puterea cuvântului şi stăpânirea asupra sufletelor. Toate acestea arătau limpede că Iisus Hristos e de la Dumnezeu şi cu­vântul Lui este adevărul. Pentru noi, la aceste lucrări s-au mai adăugat: moartea cea minunată, Învierea, Înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii, minuna­tele daruri duhovniceşti primite de cei ce au crezut, biru­inţa asupra păgânismului şi puterile harice care până acum nu încetează să lucreze în Biserica lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucrările Domnului. Oricărui necredin­cios i se poate Spune: “Dacă nu crezi cuvântului, crede acestor lucrări, care mărturisesc cu glas mare despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos; şi crezând, primeşte întregul Lui adevăr”. Dar ce I-au răspuns atunci iudeii Domnului? “Căutau iarăşi să-L prindă.” Ce fac necredincioşii de acum? Şed împletind minciună peste minciună ca să “prindă” nu pe Domnul – căci asta e peste puterile lor -, ci pe cei ce sunt simpli în credinţă şi nu pot să descurce împletirile lor viclene.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Perioada Penticostarului (VI) – Duminca Orbului din nastere
2. Perioada Penticostarului (II) – Duminca Tomei
3. Perioada Penticostarului (IV) – Duminca Slabanogului
4. Perioada Penticostarului (III) – Duminca Mironositelor
5. Perioada Penticostarului (I) – Luminata Înviere