Taina tămăduirii (I)

Omul tămăduit – om nou (3)

Pe măsură ce trec anii, unele lucruri devin din ce în ce mai greu de realizat şi aceasta nu din pricina vârstei, ci mai curând din cauza delăsării, a uzurii atât a trupului, cât şi a sufletului, dar cel mai greu este a ne afla faţă în faţă cu propriul trecut, privindu-l cu ochii larg deschişi, fără să ne simţim copleşiţi de temeri. Căci pe măsură ce acumulăm experienţă, atunci când ne întoarcem privirea înapoi, spre trecut, ne simţim de multe ori uluiţi sa constatăm până la ce măsură de orbire, de surzenie şi de îngustime am ajuns. Abia atunci cântărim tot binele pe care am fi putut să-l facem şi tot răul pe care l-am fi putut evita.

Îmi amintesc de una din enoriaşele parohiei noastre care a adormit întru Domnul acum ceva vreme, şi când zic “a adormit” exprim exact sentimentul pe care îl încerc gândindu-mă la ea: după mulţi ani de viaţă, trupul său a adormit şi ea a intrat în veşnicie. Îmi aduc aminte cum, într-o bună zi, a venit să mă vadă, foarte agitată din pricina unei nelinişti ce nu o mai părăsea. Mi-a spus că odată cu trecerea anilor, cu bătrâneţea, nu-şi mai putea stăpâni gândurile ca altădată. Nopţile îi păreau tot mai lungi, căci îşi pierduse somnul, iar imagini din trecut îi reveneau necontenit în memorie. În mod excepţional îi apăreau şi imagini luminoase, dar ele nu evocau amintiri, ci apăreau doar ca o licărire. Celelalte amintiri erau în schimb sinistre, purtând pecetea tristeţii, morbidităţii şi ruşinii. Ele o înconjurau ca o negură, nelăsându-i nici o clipă de răgaz; îi apăreau în timpul nopţii şi acopereau ziua întreagă ca şi cu un văl de întuneric, de abjecţie, de josnicie, de ticăloşie şi în ultimă instanţă de căinţă. Nu vedea nici o cale care să-i îngăduie să se elibereze. Cum să iasă din toate acestea? I s-au prescris somnifere, dar imaginile trecutului, toate acele gânduri, continuau să i se învârtă prin cap, asaltându-i cugetul şi provocându-i spaima; ele nu dispăreau dar, în loc să lase în urma lor o amintire clară şi dureroasă, se transformau într-un coşmar.

I-am spus atunci ceea ce am de gând să vă împărtăşesc acum şi vouă, lucru pe care nu încetez să mi-l repet şi mie însumi: anume că a ne întoarce la acele momente din trecut care izvorăsc din memorie şi, plecând de la experienţa de viaţă acumulată între timp, a încerca să ne modificăm comportamentul de atunci, este dincolo de putinţa noastră. Dar trecutul se prezintă sub diferite aspecte. Există evenimente care, survenite în trecut, au murit odată cu acest trecut şi s-au desprins precum frunzele copacilor toamna; aceste evenimente survenite în trecut au avut vremea lor şi şi-au pierdut consistenţa în momentul prezent. La fel se întâmplă şi cu păcatul pentru care ne-am pocăit: omul se poartă rău, în cuvânt, în faptă, în gândire, în dorinţe, dar dintr-odată se îngrozeşte şi se întoarce către Dumnezeu, îşi strigă durerea, ruşinea, se pocăieşte înaintea Lui şi renunţă la acea înclinaţie a sufletului care l-a putut antrena într-un astfel de comportament şi i-a putut stârni asemenea sentimente şi cuvinte. Se poate întâmpla ca un păcat grav, oroarea simţită în urma săvârşirii unei fapte rele să se şteargă, pentru a nu lăsa decât o cicatrice în chip de avertisment, ca pentru a ne reaminti de slăbiciunea noastră, cât şi de nevoia de a trăi cu grijă, veghind pentru a nu cădea din nou în vechile obişnuinţe.

Faptele pot fi teribile, dar ele se pot şterge în mod definitiv printr-o pocăinţă sinceră. Sfântul Nichita, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, spune că prin lacrimile izvorâte dintr-o pocăinţă sincera se poate redobândi chiar şi fecioria pierdută. Iar Sfântul Varsanufie cel Mare învaţă că, dacă ne pocăim cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi ştim că orice întoarcere la făptuirile noastre anterioare ne este de acum încolo imposibilă, pentru că datorită pocăinţei ceva în noi a fost distrus prin foc şi nu va mai da prilej acestei fapte rele de care noi suntem pe deplin răspunzători, atunci putem spune că am fost iertaţi şi că ceea ce s-a întâmplat s-a şters din cartea vieţii. Trecutul a trecut. După cum grăieşte un proverb rusesc: “Trecutul? Să nu mai vorbim despre el.”

Dar mai sunt în trecutul nostru şi fapte care, odată săvârşite, au supravieţuit timpului, nu s-au şters. La un moment dat reaua voinţă s-a instalat înlăuntrul nostru şi s-a transformat în ură. Desigur că nimic grav nu s-a întâmplat, dar această ură s-a depus undeva în noi ca o otravă. Chiar dacă nu ne mai aducem aminte de persoana sau de împrejurările care au făcut să se nască aceste sentimente, aceste dispoziţii, nu încape îndoială că ele rămân nestingherite acolo. Oricare ar fi fost modul nostru de viaţă şi oricum ar fi persoana care am devenit, pe undeva aceste stări ne otrăvesc viaţa la însăşi rădăcina ei, în profunzimile sale. Aşa încât acest trecut nu aparţine de domeniul trecutului; el este în realitate ancorat în prezent. O anumită etapă din viaţă nu a fost depăşită, ea rămânând la punctul de plecare. E necesar ca ceva să intervină pentru a aduce tămăduire desăvârşită acestui trecut.

Pentru a ilustra cuvântul meu de început, iată exemplul unui om al cărui chip mi-a rămas viu în memorie. A fost cea dintâi persoană care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Mult înainte de întâlnirea noastră el săvârşise o crimă şi de-a lungul a numeroşi ani trăise cu un sentiment de înfricoşare din cauza acestei fapte. Se pocăise şi nu numai că-şi regretase gestul, dar se lăsase măcinat de groaza în care alunecase. A sfârşit prin a-L găsi pe Dumnezeu datorită pocăinţei care crescuse în el, ajungând până la a-I putea spune lui Dumnezeu: “Eu nu mai sunt omul care a săvârşit crima; iartă-mă şi îngăduie-mi să trăiesc ca un om liber!…”

Aceste cuvinte: “Eu nu mai sunt omul care a comis păcatul” reprezintă etalonul după care se măsoară păcatul nostru – dacă acea crimă s-a şters sau nu, dacă păcatul s-a curăţit sau nu. În măsura în care suntem capabili să spunem: “Eu nu mai sunt acel om”, nu ne îndoim că acest păcat se aplică celui ce am fost cândva. Dar acest om e mort, el nu mai este; nu rămâne decât omul cel nou, născut din pocăinţă, după ce a trebuit să treacă mai întâi printr-o încercare teribilă, şi despre care acelaşi Sfânt Varsanufie cel Mare spune: “În asemenea cazuri putem fi chiar scutiţi de a mai merge la spovedanie, căci putem afirma cu toată certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, de vreme ce a făcut din mine un om nou.”

Însă de multe ori se întâmplă cu totul altfel. Aşa cum spunea enoriaşa noastră: imagine după imagine trecutul i se impunea, evenimentele mici, ca şi cele mari. Nu erau păcate de gravitatea unei crime, ci păcate mărunte care îi otrăveau sufletul şi viaţa. Atunci, să le uităm? Am insistat asupra faptului că de fapt nu trebuie să uităm, că nu ne izbăvim prin uitare; iertarea o putem primi dar nu putem ierta pe noi înşine. Uitarea nu e soluţia…, pentru că nu rezolvă problemele, nu vindecă sufletul, nu schimbă viaţa.

Atunci ce-i de făcut? Am sfătuit-o ca, de fiecare dată când îi mai apare vreo imagine din trecut, să-şi pună întrebarea: “Dacă m-aş găsi din nou în aceleaşi împrejurări în care am păcătuit, cum m-aş comporta acum, dat fiind faptul că experienţa mea de viaţă s-a mai îmbogăţit de-a lungul anilor? Atunci aveam 20, 30 sau 40 de ani, astăzi am 80 de ani şi câte nu mi-a fost dat să îndur, să înţeleg…” Dacă vă puteţi întoarce cu mintea la acel eveniment, aruncaţi o privire pătrunzătoare, plină de atenţie şi sinceritate, o privire fără păreri preconcepute şi fără milă de sine, şi întrebaţi-vă: “Dacă astăzi s-ar repeta aceeaşi întâmplare, cum m-aş purta oare? Ce aş face?” Iar dacă sunteţi în măsură să afirmaţi: “Nu aş mai putea niciodată face, spune, gândi sau trăi acest lucru”, atunci să ştiţi că aţi renăscut cu adevărat şi puteţi să-I spuneţi lui Dumnezeu: “Cea care a comis această faptă rea, cel sau cea care au fost actorii, sunt acum morţi; nici să mă mai pocăiesc pentru acest păcat aşa cum se cuvine nu mai pot, pentru că acest personaj care eram eu, a murit în mine.”

Îmi vine în gând o mărturisire similară a unei persoane care îmi spunea: “Iată, acestea sunt păcatele pe care le-am săvârşit în trecut. Le cunosc, mă dezic de ele, le urăsc, dar nu mă mai pot pocăi acum cu lacrimi, pentru că nu mai sunt eu cel care le-a comis, acela este mort; chiar dacă nu am trăit mulţi ani, nu a mai rămas nimic din el datorită transformării pe care a suferit-o fiinţa mea şi care m-a făcut să cunosc adevărata pocăinţă.” <<va urma>>

Nota:
(3) Cuvântare ţinută la Londra în timpul Postului Mare (1987). 20

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina Iertării, Taina tămăduirii)

Articole asemanatoare:

1. Taina tămăduirii (II)
2. Taina tămăduirii (III)
3. Taina tămăduirii (IV)
4. Taina tămăduirii (VI)
5. Taina tămăduirii (V)