Taina tămăduirii (VI)

Rugăciunea iubirii răstignite

Totul e să ştim cum să ajungem la starea în care inima noastră să bată la unison cu cea a lui Dumnezeu, într-un acord armonios între noi şi acest Dumnezeu pe Care îl mărturisim. La fiecare Liturghie rostim: “Să ne iubim unii pe alţii ca, într-un gând, să mărturisim pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”, după care cântăm Crezul. Nu arată aceasta, oare, că a mărturisi un Dumnezeu al iubirii, rămânând totuşi departe de iubirea răstignită, aşa cum ne-a fost descoperită prin Hristos, este o minciună? Şi dacă nu putem să ne purtăm unii faţă de alţii – şi nu numai în această biserică unde stăm unii lângă alţii – aşa cum Domnul se poartă cu noi, atunci când proclamăm credinţa într-un Dumnezeu Care este iubire, nu suntem noi oare mincinoşi? Iată ce este de-a dreptul înfricoşător.

Pornind pe această cale, va trebui să învăţăm să ne rugăm fără ajutorul unei cărţi de rugăciuni. Nu e vorba de “a citi rugăciuni” sau de a le cânta, ci de a trăi prin ele, de a le experia. Esenţial e să învăţăm prin ele cum să stăm înaintea lui Dumnezeu, cum să ne rugăm lui Dumnezeu. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că în fiecare rugăciune e cuprinsă experienţa, trăirea sfântului care a alcătuit-o; această rugăciune nu a fost redactată la o masă de lucru, ea a fost smulsă din suflet ca un strigăt, după ani îndelungaţi de lupte şi de treptată creştere duhovnicească, ea s-a scurs din inima celui ce a zămislit-o ca şi sângele; în ea se găseşte viaţa sa, experienţa întâlnirii sale cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu viaţa, pocăinţa sa, bucuria sa. Desigur că e imposibil să ne unim în chip deplin cu toate rugăciunile din carte, dar putem descoperi în fiecare rugăciune câteva cuvinte în care să ne regăsim şi faţă de care să simţim o apropiere profundă. Astfel prin fiecare rugăciune putem învăţa ceea ce sfântul care a compus-o ştia despre Dumnezeu şi despre om, despre pocăinţă şi despre bucuria mântuirii.

Oricare ar fi dispoziţia noastră, este esenţial să citim aceste rugăciuni nu “din datorie”, căci ele nu-I sunt trebuitoare lui Dumnezeu dacă sunt spuse doar din vârful buzelor; e important să citim cu atenţie, fără să ne grăbim, ca atunci când ascultăm cu toată fiinţa o muzică, percepând cu pătrundere nu numai sunetele, ci şi sufletul compozitorului. Şi prin intermediul sufletului său vom descoperi, poate în mod nedesăvârşit, ceva mult mai măreţ şi mai adânc, pe care el a ştiut să-l înţeleagă şi să-l exprime în frumuseţe.

Astfel că, citind aceste rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, intercalând între ele şi câte un răstimp de meditaţie, unindu-ne cu duhul care le-a inspirat, ne vom putea acorda sufletul cu ele (amintiţi-vă ima­ginea pe care v-a oferit-o Sfântul Teofan Zăvorâtul), După ce ne-am pus sufletul în armonie cu învăţăturile, exemplul, insuflarea pe care ni le transmite rugăciunea unui anumit sfânt, va trebui să învăţăm să-I vorbim lui Dumnezeu cu propriile noastre cuvinte. Dar să nu nădăjduim a ne situa la nivelul de desăvârşire al rugă­ciunii sfinţilor; vom putea totuşi culege câteva fărâme ce ne vor îngădui să-I vorbim noi înşine lui Dumnezeu sub insuflarea celor auzite sau citite într-un anumit mo­ment. O scurtă rugăciune poate, de asemenea, să ne fie de un mare ajutor. “Dumnezeul meu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, spune vameşul (Luca 18, 13). O astfel de rugăciune se dovedeşte a fi foarte eficientă, ea spune totul. Expresia “miluieşte-mă” nu se reduce la expresia unei condescendenţe sau a unei afecţiuni înduioşate. Ea mărturiseşte în egală măsură iubirea. Când zicem unui om: “Mi-e milă de tine”, gândim: “îmi eşti drag!”

Cuvintele “Dumnezeu”, “Domnul” Îl mărturisesc pe Cel Care e Dumnezeu pentru noi; El este stăpânul vieţii noastre. Nu ne este stăpân pentru că are toată puterea asupra noastră, ci pentru că noi L-am ales ca Domn al nostru, Stăpân al vieţii noastre, şi tot gândul Său, tot ceea ce Ii umple inima şi voinţa trebuie să se reverse în gândirea noastră, în voinţa şi inima noastră. Dacă ne adresăm lui Dumnezeu spunându-I: “Dumnezeul meu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” e ca şi cum I-am spune: “Doamne, eu nu am nici un merit; bineînţeles că nu Te pot răsplăti cu nimic; nu mă pot lăuda cu nici un merit; dar pentru iubirea Ta, iartă-mă! Dă-mi timp şi putere ca să mă pocăiesc! Dă-mi prilejul de a putea creşte la “măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13), după cum spune Apostolul Pavel. Dă-mi puterea de a împlini poruncile Tale, dă-mi delicateţea şi puterea de pătrundere necesare cunoaşterii voii Tale! Tămăduieşte-mă, fă din mine un om integru pentru iubirea Ta. Luminează-mă, pentru a fi vrednic să mă numesc mădular al Trupului lui Hristos, parte din Trupul Său, prezenţă a Persoanei Sale pe pământ…” Vom avea desigur posibilitatea să recurgem şi la alte rugăciuni, dar una mai scurtă decât aceasta nu vom găsi.

Cât de simplu pare a fi! Simplu, şi în acelaşi timp anevoios. E greu să-ţi deschizi inima şi să accepţi să fii fără apărare, vulnerabil. E greu să te dăruieşti lui Dumnezeu şi oamenilor; uneori cu teamă şi cu cutremur, dar cu îndrăzneala de a şti că totul e posibil prin Cel Care ne întăreşte, prin Domnul nostru Iisus Hristos (Flp. 4, 13), fără a uita un alt cuvânt al Apostolului Pavel: “Puterea lui Dumnezeu şe desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 2, 9). Oricare ţi-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieţii să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg, şi această suflare de viaţă te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar nu există decât o singură cale: “Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa”, spune Domnul. Contemplându-L, mă unesc tainic cu El, devenind eu însumi om deplin. Cât este de minunat că omul este atât de mare, căci măsura lui este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina Iertării, Taina tămăduirii)

Articole asemanatoare:

1. Taina tămăduirii (III)
2. Taina tămăduirii (IV)
3. Taina tămăduirii (V)
4. Taina tămăduirii (I)
5. Taina tămăduirii (II)