Triumful Bisericii – Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa

“Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16,18)

Prolog

Darul credinţei este nepreţuit. Vai de cel căruia îi lipseşte! Lipsa unui cămin şi faptul de a fi orfan vor influenţa neîntrerupt purtările omului, vor răni adânc lumea lui sufletească, îl vor goli continuu de orice lucru înalt şi-l vor coborî la nivelul animalului evoluat, exact acolo unde-l aşază în miopia lor materialiştii, îndreptăţindu-se pe ei înşişi.

Viaţa credinciosului este plină de lumină. O putere atotputernică îl umple de optimism, pace, nădejde, bucurie, ajutându-l să biruiască răutăţile vieţii, să înfrunte eroic şi pe acestea, încă şi moartea.

Cauza fundamentală a necredinţei este viaţa desfrâului şi a păcatului. Despre desfrâu este scris în Vechiul Testament: “A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel, şi s-a făcut îndărătnic. Ingrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime. A părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut, şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale” (Deut. 32,15). Cât despre păcat, toate popoarele din toate epocile au înţeles că acesta înalţă un zid de nedepăşit între om şi Dumnezeu.

Este cu desăvârşire incompatibilă viaţa întunecată a păcatului, cu lumina credinţei vii în Dumnezeu Atotvăzătorul, Care “cunoaşte inimile şi rărunchii”. Tocmai de aceea este atât de grea reînvierea duhovnicească a sufletului nesimţitor şi insuficiente raţionamentele demonstrabile ale apologeticii. Este necesară rugăciunea fierbinte şi viaţa sfântă a creştinilor, încât cu harul lui Dumnezeu, să se mobilizeze nu atât mintea, cât inima credincioşilor. Cuvintele nu sunt suficiente în lucrarea misionară. Domnul însuşi a zis: “Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19).

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur “Dovezi către iudei şi elini că Hristos este Dumnezeu” este captivant. Mintea luminată de Dumnezeu a marelui ierarh, cu recunoscuta sa capacitate dialectică, reuşeşte să împletească un lanţ de argumente convingătoare, pe care le sprijină pe realitatea minunată a răspândirii a credinţei, în ciuda cruntelor prigoane pe care le-a avut de înfruntat de la primii ei paşi. Astfel, axa centrală a cuvântului este triumful Bisericii şi încheierea lui este optimismul pentru viitorul ei, care confirmă în fiecare epocă profeţia Domnului: “Şi puterile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16, 18).

Triumful Bisericii

Cum se adevereşte că Hristos este Dumnezeu? La această întrebare fundamentală să nu ne străduim să răspundem cu argumentul creaţiei cerului şi pământului, pentru că cel necredincios nu-l va primi. Dacă-i spunem că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a alungat demoni, nici atunci nu va fi de acord. Dacă îi spunem că a făgăduit învierea morţilor, împărăţia cerurilor şi bunurile negrăite, atunci nu numai că nu va fi de acord, dar va şi râde.

Aşadar, cum să-l îndreptăm spre credinţă, mai ales dacă nu este educat duhovniceşte? Cu siguranţă, sprijinindu-ne pe adevăruri pe care şi noi şi acesta, le primim fără nicio reţinere şi îndoială.

Astfel, asupra cărui punct suntem de acord cu el la modul absolut? Asupra faptului că Hristos a întemeiat Biserica. Deci, prin aceasta vom vădi puterea şi vom dovedi dumnezeirea lui Hristos. Vom vedea că este cu neputinţă ca lucrarea omenească să realizeze răspândirea creştinismului în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă. Şi mai ales când morala creştină îi invită la o viaţă înaltă pe oamenii cu obiceiuri rele, pe robii păcatului. Şi Domnul a reuşit să-i elibereze din toate acestea, nu numai pe noi, ci întreg neamul omenesc.

Şi aceasta a izbândit-o fără să folosească arme, fără să cheltuie bani, fără să mişte armate, fără să provoace războaie. A izbândit, pornind doar cu 12 ucenici, care erau neînsemnaţi, neinstruiţi, săraci, goi, neînarmaţi.

Cu asemenea oameni a reuşit să convingă neamurile să cugete drept, nu numai pentru viaţa prezentă, ci şi pentru cea viitoare. A izbutit să desfiinţeze legi străvechi, să alunge obiceiuri depăşite şi să creeze altele noi. A putut să-l smulgă pe om, de la modul uşor de viaţă şi să-l îndrume spre cel anevoios. Şi pe toate acestea le-a reuşit, în timp ce toţi se războiau cu El, şi în vreme ce El însuşi a suferit răstignire umilitoare şi moarte smerită.

Desigur, nu se întâmplă acestea la oameni, ci dimpotrivă. Adică, cu cât trăiesc şi prosperă ei înşişi, lucrarea lor înaintează; când mor însă odată cu ei piere şi ceea ce au creat. Şi aceasta o păţesc nu doar cei bogaţi, nu doar căpeteniile, ci chiar şi cârmuitorii. Pentru că şi legile lor se desfiinţează şi amintirea lor se stinge şi numele lor se uită, şi oamenii credincioşi îi lasă la o parte.
Acestea se întâmplă în primul rând celor care guvernează popoarele cu o privire, şi duc la război armate întregi. Celor care au condamnat la moarte şi au semnat exilurile.

La Domnul însă lucrurile s-au întâmplat exact invers. Starea lucrării Lui înainte de răstignire era îngrozitoare: Iuda L-a trădat, Petru s-a lepădat de El, ceilalţi ucenici au fugit ca să se salveze, şi mulţi credincioşi L-au părăsit. Şi a rămas singur între vrăjmaşi, însă după răstignire şi moarte, ca să afli că nu a fost un om simplu Cel răstignit, s-au întâmplat toate cele strălucitoare, slăvite, pline de bucurie.

Sfântul Petru, Apostolul corifeu, cel care înainte de răstignire n-a răbdat ameninţarea unei slujnice, şi după atâtea învăţături cereşti şi după părtăşia lui la Dumnezeieştile Taine, a spus că nu-L cunoaşte pe Domnul, el însuşi, după răstignire L-a propovăduit până la marginile lumii. Cete nenumărate de martiri s-au jertfit, pentru că au preferat să moară decât să se lepede de Hristos, aşa cum s-a lepădat Apostolul corifeu, înspăimântat de ameninţarea unei fetişcane. Acum toate locurile, toate cetăţile, cele din pustiu şi din părţile locuite, îl mărturisesc pe Cel răstignit. În Acesta cred împăraţii şi generalii, cârmuitorii şi guvernatorii, robii şi cei liberi, cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, barbarii şi diferitele neamuri de oameni.

Chiar şi acel mic şi neînsemnat mormânt, care a primit Trupul însângerat al Domnului, este cinstit de mii de palate împărăteşti şi respectat chiar de împăraţi.

Paradoxal este faptul că ceea ce s-a întâmplat Domnului s-a întâmplat şi ucenicilor Săi. Pentru că pe aceştia pe care îi dispreţuiau şi îi întemniţau, pe cei pe care îi chinuiau cumplit cu nenumărate torturi, tocmai pe aceştia, după moartea lor, îi cinsteau mai mult decât pe împăraţi.

Şi cum se explică aceasta? La Roma, împăraţii şi consulii şi generalii le părăsesc toate, şi aleargă să se închine la mormintele pescarului Petru, şi ale făcătorului de corturi, Pavel. La Constantinopol, cei care poartă coroane vor să se înmormânteze nu lângă mormintele apostolilor, ci înaintea uşilor bisericilor lor. Şi astfel, împăraţii devin păzitori ai pescarilor. Mai ales, nu se ruşinează de aceasta, ci se laudă nu doar ei înşişi, ci şi urmaşii lor.

Când ucenicii lui Hristos erau doar 12 şi Biserica nu exista în cugetul niciunuia dintre ei, când sinagoga iudaică înflorea încă şi idolatria lipsită de evlavie stăpânea aproape în toată lumea, Domnul a profeţit: “Pe această piatră (adică prin mărturisirea credinţei lui Petru) voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Întăreşti adevărul acestei profeţii? Vezi împlinirea ei? Gândeşte-te ce eveniment important este răspândirea Bisericii aproape în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă de timp! Cugetă cum a schimbat viaţa atâtor neamuri şi a dus la credinţă atâtea popoare, cum a desfiinţat obiceiuri preistorice, cum i-a eliberat pe oameni de cutumele îndelungate, cum a risipit ca fumul stăpânirea puterii şi puterea păcatului, cum a pierdut ca aburul aducerea necurată a jertfelor, ritualurile idolatre, sărbătorile păgâneşti, templele şi altarele, totemurile, cum a zidit pretutindeni altare sfinte, în patria noastră şi-n ţările perşilor, sciţilor, maurilor, inzilor. Ce zic? Chiar şi-n insulele bretanice, care se află departe de Marea Mediterană, în ocean, s-a răspândit Biserica şi s-au construit altare.

Lucrarea de eliberare a atâtor popoare de obiceiurile destrăbălate îndelungate, precum şi schimbarea modului lor de viaţă, de la unul simplu la unul foarte anevoios, este într-adevăr lucru minunat, mai bine zis, prea minunat. O demonstrează lucrările dumnezeieşti, chiar dacă nu L-ar fi împiedicat nimeni, chiar dacă era pace şi mulţi L-ar fi ajutat. Pentru că întinderea Bisericii nu venea în contradicţie doar cu obiceiurile vechi, ci şi cu plăcerea, cu modul de viaţă voluptos. Adică, avea doi vrăjmaşi puternici, care îi tiranizau pe oameni: obiceiurile şi plăcerea.

Toate câte le-au primit cu multe secole înainte de la părinţii, strămoşii, şi străbunii lor, şi toate câte le adunaseră de la ritori şi filozofi, toate acestea tindeau să-L dispreţuiască, un lucru deosebit de greu. Trebuia să primească chiar un nou mod de viaţă, şi mai ales unul foarte anevoios. Pentru că îi îndepărta de desfrâu, şi-i îndruma spre înfrânare. Îi îndepărta de iubirea de arginţi, de desfrâu, de mânie, de invidie, de confort, şi-i ducea la neagoniseală, curăţie, blândeţe, prietenie, o viaţă grea, dură, plină de strâmtorări.

Şi mai ales, îi ducea spre această viaţă pe cei care se obişnuiseră cu traiul în desfătări, pentru că, cu siguranţă, nu se făceau creştini oameni care trăiau în alte lumi şi n-aveau obiceiuri păcătoase, ci deveneau cei care putreziseră în acestea şi se făcuseră mai moi şi decât lutul. Pe aceştia i-a chemat să meargă pe calea dură şi aspră. Şi i-a convins să meargă spre ea. Pe câţi i-a convins? Nu doar pe doi, zece, douăzeci sau o sută, ci pe nenumăraţi oameni. Şi cu cine i-a convins? Cu 12 oameni neinstruiţi, necultivaţi, neînsemnaţi, săraci, fără avere, fără putere trupească, fără slavă, fără origine strălucitoare, fără iscusinţă retorică. Cu 12 oameni pescari, făcători de corturi, vorbitori de altă limbă, pentru că nici măcar nu aveau aceeaşi limbă cu idolatrii. Vorbeau limba ebraică, mult diferită de toate celelalte limbi. Aşadar, cu aceştia 12 s-a zidit Biserica şi s-a întins până la marginile lumii.

Şi nu este doar aceasta lucru minunat, ci şi faptul că aceştia, puţini, săraci, neinstruiţi şi dispreţuiţi n-au început să schimbe omenirea fără piedici, nu şi-au făcut nestingherit lucrarea lor. De pretutindeni au înfruntat nenumărate războaie. S-au luptat cu fiecare neam şi fiecare cetate. Dar ce vorbesc despre neamuri şi cetăţi? În fiecare casă s-a ridicat război împotriva lor. De multe ori învăţătura pe care o propovăduiau a despărţit pe copil de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe slujitor de conducător, pe bărbat de femeie şi pe femeie de bărbat. În acelaşi timp, în fiecare familie n-au crezut toţi, şi astfel, creştinii sufereau certuri zilnice, duşmănii neîncetate, mii de morţi, toţi îi războiau, ca pe potrivnicii şi vrăjmaşii comuni. Îi prigoneau împăraţii, cârmuitorii, slujitorii, cei liberi, robii, mulţimile cetăţilor. Şi nu-i alungau doar pe ei înşişi, ci lucru înfricoşător, îi prigoneau chiar şi pe noii catehumeni, adică pe cei care de-abia credeau.

Gândul să părăsească altarele, să dispreţuiască jertfele, pe care toţi părinţii şi strămoşii lor le săvârşeau ca să creadă în Domnul, le provoca frică şi mânie idololatrilor. Le era teamă să creadă în Cel Care a luat trup omenesc din Fecioara Maria, Care a fost judecat de către Pilat, Care a pătimit nenumărate chinuri şi suferinţe, Care a răbdat moartea înjositoare, S-a îngropat şi a înviat.

Cel mai paradoxal lucru este că în timp ce Patimile Domnului au fost neîndoielnice – mulţi au văzut biciuirile, loviturile, scuipările, pălmuirile, răstignirea, batjocorirea, mormântul – nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu învierea. Domnul, după învierea Sa, S-a arătat doar ucenicilor Săi. În ciuda acestui fapt, toţi au vorbit despre înviere, au adus la credinţă popoarele, şi au zidit Biserica. Cum? În ce chip? Prin puterea Domnului, Care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la oameni. Acesta a fost Cel Care le-a deschis calea, le-a uşurat lucrarea lor anevoioasă. Dacă Harul Dumnezeiesc nu i-ar fi ajutat, nici n-ar fi început răspândirea creştinismului.

Pentru că în timp ce tiranii se înarmau împotriva Bisericii, în timp ce soldaţii îşi înălţau armele lor, în timp ce mulţimile se înfierbântau ca focul sălbatic, în timp ce obiceiul cel rău lua poziţie de luptă, în timp ce ritorii, sofiştii, bogaţii, proprietarii şi cârmuitorii se ridicau, Cuvântul lui Dumnezeu mai puternic decât flacăra, a făcut scrum buruienile, a curăţat câmpurile, şi a însămânţat cuvântul propovăduirii. Unii dintre credincioşi au fost aruncaţi în închisori, alţii au fost exilaţi. Averile unora au fost confiscate, alţii au fost ucişi, alţii au fost ciopârţiţi. Deşi creştinii erau trataţi ca ucigaşii de drept comun, răbdând orice fel de pedeapsă, necinste şi prigoană, tot mai mulţi veneau la Biserică. Mai ales credincioşii noi, nu numai că nu se descurajau în faţa chinurilor răbdate de cei mai vechi, ci deveneau mai zeloşi. Singuri alergau, neconstrânşi, recunoscători faţă de chinuitorii lor. Deveneau mai fierbinţi în credinţă, văzând şuvoaiele de sânge ale credincioşilor.

Ai văzut puterea neasemuită a Celui Care a săvârşit toate aceste minuni? Cum este cu putinţă să nu se întristeze cineva, suferind asemenea chinuri înfricoşătoare? Însă aceştia se bucurau, zburdau!

Aceasta mărturiseşte, de exemplu, Sfântul Evanghelist Luca că s-a întâmplat cu apostolii atunci când “au plecat de la sinedriu bucuroşi, pentru că s-au învrednicit să rabde rele, de dragul lui Hristos” (Fapte 5, 41).

Şi în timp ce nici măcar o zi, nu poate să zidească cineva cu pietre şi var când este prigonit, apostolii au construit Biserica pretutindeni, răbdând prigoane, închisori, exil şi moarte martirică. Şi n-au construit-o cu pietre, ci cu suflete, lucru mult mai greu. Pentru că nu este acelaşi lucru să construieşti un zid, cu a convinge sufletele desfrânate, schimbându-le modul de viaţă, făcându-le să părăsească nebunia lor demonică, însufleţindu-le să urmeze vieţii în virtute. Au reuşit însă aceasta, pentru că aveau cu ei putere nebiruită a Domnului, Cel Care a profeţit: “Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

Gândeşte-te câţi tirani au războit Biserica şi câte prigoane înfricoşătoare s-au ridicat împotriva ei! Augustus, Tiberius, Gaius, Nero, Vespasian, Titus şi urmaşii lui, până la marele Constantin, toţi au fost idolatrii. Şi împreună, unul mai uşor, altul mai aprig, au războit Biserica, toţi au făcut-o. Şi dacă unii n-au dezlănţuit prigoane din voie proprie, idolatria lor s-a făcut pricină pentru linguşitori, să-i îndemne să lupte împotriva Bisericii.

Cu toate acestea, planurile viclene şi atacurile idolatrilor s-au risipit ca pânzele de păianjen, s-au ridicat ca praful, au pierit ca fumul. Dar şi toate câte au plănuit împotriva Bisericii au însemnat un mare folos pentru creştini. Pentru că au apărut cetele de martiri care constituie comoara, stâlpii, bastioanele Bisericii.

Aşadar, vezi minunata împlinire a profeţiei? într-adevăr, „Porţile iadului nu o vor birui”. Tu din cele petrecute însă să crezi şi cele viitoare! Şi de acum înainte, nimeni nu va putea să biruiască Biserica! Pentru că dacă nu au reuşit s-o piardă atunci când avea puţine mădulare, când învăţătura ei părea nouă şi provocatoare, când atâtea războaie şi atât de multe prigoane se ridicau de pretutindeni împotriva ei, cu mult mai mult nu vor putea s-o vatăme acum când stăpâneşte în toată lumea, când s-a împământenit peste toate neamurile şi când a distrus altarele şi pe idoli, sărbătorile şi ritualurile, fumul şi arderea jertfelor urâcioase.

Cum au reuşit apostolii o izbândă atât de mare, de însemnată, după atâtea piedici? Cu siguranţă, prin puterea dumnezeiască şi nebiruită a Aceluia Care a profeţit crearea şi triumful Bisericii. Acest lucru nimeni nu poate să-l tăgăduiască, afară dacă este nemintos şi cu desăvârşire neputincios să cugete.

(extrase din: Glasul Sfintilor Parinti – Sf. Ioan Gura de Aur, Ed. Egumenita, 2008)

Articole asemanatoare:

1. Triumful Bisericii – …şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa
2. Participarea la slujbele Bisericii
3. Biserica, Trupul lui Hristos (I)
4. Biserica, Trupul lui Hristos (II)
5. Biserica – Locul de îndumnezeire a omului