Aducându-ne aminte de toate câte ni le-ai făcut,
de darurile tale cele mari
şi de câte primejdii ne-am izbăvit prin tine,
ca o datorie această cântare de mulţumire îţi aducem,
deşi atât de nevrednică faţă de facerile tale de bine.
Ce ar putea fi, cu adevărat, vrednic de acestea?
Cu toate acestea, cutezând noi, te rugăm să te înduri,
să te milostiveşti asupra robilor tăi
şi să fii solitoare către Dumnezeul nostru,
Care din tine S-a născut,
ca să slăvim sfântul Lui Nume,
al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în veci.

Vezi, o, Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu,
cu câte rele ne cuprinde pe noi şi ne ţine vicleanul şi
prearăul drac.
Iată, la patimi prea multe şi nepovestite
ne îndeamnă şi ne împinge pe noi.
Deci scoală-te şi să nu ne lepezi până în sfârşit.
Pentru ce îţi întorci faţa ta şi uiţi sărăcia noastră?
Risipeşte pândirile celui rău şi viclean,
ucide pe cei ce ne luptă pe noi.
Cu mijlocirea ta, încetează urgia Lui Dumnezeu,
ridicată asupră-mi pentru multele mele greşeli.
Ca, după ce vei adăuga şi pe aceasta
la multele tale faceri de bine,
să slăvim preasfântul nume
al Fiului tău şi Dumnezeului nostru,
împreună cu cel al Celui fără de început al Lui Părinte,
şi cu al Preasfântului şi bunului
şi de viaţă făcătorului Duh,
împreună fără de început şi Dumnezeu.

Stăpână, Născătoare de Dumnezeu,
Ceea ce ai născut pe Mântuitorul Hristos,
Dumnezeul nostru,
spre tine îmi pun toată nădejdea mea
şi pe tine mă bizui, ceea ce eşti mai înaltă
decât toate puterile cereşti.
Păzeşte-mă, Preacurată, cu dumnezeiescul tău dar,
ocârmuieşte-mi viaţa, povăţuieşte-o
către sfânta voia Fiului tău şi Dumnezeului nostru.

Dăruieşte-mi lăsarea greşelilor.
Fii mie scăpare, acoperământ şi sprijin,
du-mă de mână, pornindu-mă la viaţa cea veşnică.
Şi în ceasul morţii, Stăpână, să nu mă părăseşti,
ci grăbeşte spre ajutorul meu
şi din amara tiranie a dracilor răpeşte-mă,
că pe lângă voire ai şi putere,
ca o Maică bună a lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Singură Stăpână, Născătoare de Dumnezeu,
eşti preaînaltă peste tot pământul.
Şi noi pe tine, Mireasă dumnezeiască,
cu credinţă te binecuvântăm,
cu dorire te cinstim şi cu frică ţie ne închinăm.
Pe tine de-a pururea te mărim şi cu cinste te fericim,
Că tu eşti cinste a cinstirilor
şi laudă a laudelor
şi înălţime a înălţimilor.
Ci, O, Stăpână, mângâierea mea de la Dumnezeu,
rouă şi răcorire a arşiţii din mine,
picătura de Dumnezeu izvorâtoare
a inimii mele celei uscate,
făclia cea preastrălucită a sufletului meu celui întunecat,
povăţuirea nedumeririi mele, bogăţia sărăciei mele,
tămăduirea nevindecatelor mele răni,
ştergerea lacrimilor,
încetarea suspinelor, prefacerea primejdiilor,
Uşurarea chinurilor, dezlegarea legăturilor mele,
nădejdea mântuirii mele, auzi rugăciunile mele,
milostiveşte-te spre suspinurile mele,
primeşte tânguirile mele.
Milostiveşte-te spre mine
ca o maică a Iubitorului de oameni Dumnezeu.
Caută şi pleacă-te spre rugăciunea mea.
împlineşte dorirea mea cea însetată
şi împreunează-mă cu cei de un neam şi împreună robi,
în pământul celor blânzi, în corturile drepţilor,
în ceata sfinţilor,
şi învredniceşte-mă pe mine,
ocrotitoarea tuturor, şi bucuria tuturor,
şi dulceaţa de care nu te mai saturi,
ca împreună cu ei să mă veselesc.
Acestea mă rog ţie,
întru bucuria aceea cu adevărat netâlcuită,
a lui Dumnezeu şi a împăratului născut din tine.
Mă rog pentru a intra în cămara de mire cea netâlcuită,
şi întru desfătarea cea neîncetată şi fără de saţiu,
şi întru neînserata şi nemărginita Lui împărăţie.
Aşa, Stăpâna mea, aşa, scăparea mea,
viaţa şi sprijinul, arma şi lauda,
nădejdea şi tăria,
dă-mi ca împreună cu sfinţii să mă îndulcesc
de nepovestitele şi necuprinsele daruri ale Fiului tău,
întru petrecerea cea cerească.
Căci ai Stăpână, ştiu că ai,
puterea împreună alergătoare cu voirea,
ca o Maică a Celui Preaînalt
Pentru aceasta îndrăznesc.
Deci să nu rămân lipsit Doamnă preacurată,
în aşteptarea mea.
Ci, Mireasă dumnezeiască,
ceea ce ai născut mai presus de cuvânt,
să dobândesc Aşteptarea tuturor,
pe Domnul nostru Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu şi stăpânul nostru,
Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,
împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte,
şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

(Rugaciuni catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu – Sf. Efrem Sirul)

“Toţi avem nevoie de dragoste”, scria un afiş pentru “Ziua iubirii”, prin care făcea un îndemn la fapte de dragoşte creştinească, faţă de bătrâni, săraci şi suferinzi.

Pe lângă latura sa practică, afişul exprima un mare adevăr: nu numai bătrânii, bolnavii şi suferinzii, ci toţi, dar absolut toţi, avem nevoie de dragoste. Aşa cum nu putem trăi fără aer, fără lumina şi căldura soarelui, tot aşa nu este cu putinţă fără dragoste, traiul omului pe pământ. Toţi avem nevoie de dragoste.

Faptul acesta nu are nevoie să fie demonstrat, îl trăieşte fiecare om în viaţa sa proprie. “Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc” (N. Cabasila: Viaţa în Hristos, pag. 64). Face parte din însăşi alcătuirea fiinţei noastre, este pecetea chipului lui Dumnezeu “Care este iubire” (I Ioan 4, 8).

În Vechiul Testament, iubirea se afla în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos, când s-a întrupat din dragoste pentru noi şi ni s-a descoperit ca Iubire întrupată. Atunci, El a iubit pe oameni cum nimeni nu i-a iubit sau îi va iubi vreodată; le-a tămăduit bolile, le-a iertat păcatele şi s-a împovărat cu păcatele tuturor, primind să moară pentru noi cu moarte înjositoare, pentru a ne deschide tuturor calea iubirii şi a învierii. Apoi ne-a lăsat cel mai sfânt Testament, pecetluit cu sfântul şi dumnezeiescul Său Sânge: “Porunca cea nouă a iubirii”.

La Cina cea de Taină, în ultimele clipe pe care le mai trăia cu ucenicii, Mântuitorul le încredinţează acest Testament al Iubirii: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Acesta va fi semnul după care lumea vă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 33-34). Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns această aşa de limpede poruncă, Mântuitorul o repetă iarăşi peste puţin “Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu” (Ididem 15, 22); pentru ca îndată să o repete şi mai hotărît: “Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ididem 16,17).

Cu nici o altă poruncă evanghelică n-a făcut Mântuitorul aşa. Ne-a spus că toate poruncile dumnezeieşti sunt necesare mântuirii: “De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17), dar când este vorba de iubire, Domnul stăruie în chip deosebit, insistă, porunceşte cu riscul de a sili voia cea liberă a omului, pentru a ne face să înţelegem cât de trebuitoare ne este iubirea, ce mare preţ are ea înaintea lui Dumnezeu.

De aceea şi marele Pavel, în minunatul imn al dragostei, spune şi el în acord cu învăţătorul iubirii: “Fără dragoste, toate darurile duhovniceşti, toate virtuţile şi însăşi mucenicia nu valorează nimic” (I Corinteni 1, 3); iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se în special la viaţa duhovnicească, precizează că: “Toată asceza fără iubire, este străină de Dumnezeu” (Cuvânt Ascetic 36).

Nimic nu este mai minunat, mai mare şi mai necesar oamenilor ca iubirea. Ea a fost prezentă la întemeierea lumii, prin ea lumea s-a creat a doua oară; este lege universală a existenţei noastre pe pământ şi va constitui bucuria cea negrăită a vieţii veşnice.

Dar a vorbi despre Iubire însemnează a vorbi despre însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara); de aceea, din noianul cel nesfârşit al bogăţiei ei, mă voi opri numai la câteva aspecte ale dragostei dintre Oameni, aşa cum au fost puse în lumină de unii mari părinţi duhovniceşti şi mari trăitori ai iubirii.

La Sfântul Isaac Sirul găsim acest cuvânt minunat. “Sileşte-te, zice, să întâmpini pe aproapele tău cu o dragoste care să întreacă măsura cuvenită lui. Laudă-l chiar pentru lucrurile pe care nu le are… . Prin aceasta semeni sămânţa virtuţii în el. Îl sileşti să se întoarcă spre bunătate şi dacă are unele scăderi, se va tămădui de ele, ruşinându-se de cinstea pe care i-o arăţi …” (Cuvânt 5).

Iubind pe cineva nu faci doar o simplă faptă bună faţa de el, ci îl ajuţi să fie mai bun, semeni sămânţa virtuţii în el. Dar lucru şi mai minunat este că această schimbare pe care o produc eu prin iubirea mea în aproapele, se întoarce la mine şi mă schimbă şi pe mine. “Faţa celui iubit, zice Sfântul Ioan Scărarul, ne preschimbă în chip vădit, ne face luminoşi, veseli, alungă întristarea. Dar faţa Stăpânului ce nu poate face când vine în chip nevăzut în sufletul curat? (Scara 30, 10). Ce făcea oare ca lumea să se adune cu miile în jurul Mântuitorului uitând de foame şi de sete şi de oboseală? Era, cu adevărat învăţătura cea nouă a Sa, dar mai ales era puterea dragostei dumnezeieşti, pe care o revărsa asupra lor. Dragostea întrupată şi care îi mângâia, îi uşura, îi vindeca de suferinţele cele trupeşti şi de cele sufleteşti. Să ne amintim de femeia cu curgere de sânge de 12 ani: “Numai să mă ating de haina Lui, zicea în gândul ei, şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9,12).

Vedem acest lucru şi din viaţa unor sfinţi. Se spune, de pildă, în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, că dacă cineva era cuprins de vreo boală, sau durere sufletească, chiar şi numai uitându-se la chipul marelui ierarh, afla mângâiere durerii sale. Dar Sfântul Nicolae era mult milostiv şi milostenia este semnul cel mai autentic al dragostei faţă de altul. Puterea dragostei marelui ierarh cu care învăluia pe cei ce veneau la dânsul le aducea uşurare şi mângâiere sufletească. De aceea şi Biserica cinsteşte pe Ierarhul Nicolae în fruntea tuturor ierarhilor ei.

Şi numai din aceste exemple, constatăm că din fiinţa celui ce are dragoste se revarsă ceva tainic, o putere care face bine celorlalţi. Intre cei ce se iubesc se face o comunicare tainică de puteri lucrătoare, care transformă adânc toată viaţa lor. “Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, zice iarăşi Apostolul Pavel, nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândeşte răul…. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13). Aceste atitudini aşa de deosebite de felul obişnuit de comportare dintre oameni, nu şi le impune cu sila cel ce iubeşte, ci decurg în chip firesc din dragostea faţă de cel iubit. Nu vedem noi acest lucru şi din viaţa de toate zilele? Când cineva iubeşte pe altul, îl vede cu alţi ochi decât vede cealaltă lume. Fie un copil cât de urât, mama lui îl iubeşte şi îl vede mai frumos ca pe nimeni altul. Aibă cineva toate defectele, prietenul său nu i le vede, nu i le ştie şi este în stare să moară pentru el. Pentru că: “nimic nu poate schimba pe prietenul credincios” (Eclesiast 4, 15), şi pentru că “iubirea este o putere, un foc, pe care nici râurile, nici marea nu-l pot stinge; este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8). De unde vine această schimbare de optică, această adâncă transformare pe care o lucrează dragostea între cei ce se iubesc?

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci fiecare oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti. Vedem aceasta uneori pe chipurile nevinovate ale copiilor, pe feţele curăţite prin lacrimi ale cuvioşilor, pe feţele înnoite prin suferinţe ale mucenicilor. Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea.

Înţelegem deci, cât de adânc este acest cuvânt al Părinţilor: “Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu”! Şi înţelegem iarăşi de ce ospitalitatea se bucură de aşa de mare cinste la popoarele ortodoxe. Căci primirea fratelui străin, călător sau bolnav însemnează însăşi primirea lui Dumnezeu: “Întru-cât aţi făcut acestea acelora, Mie Mi-aţi făcut”, zice Domnul (Matei 25, 40).

Dar această bogăţie unică pe care o ascunde fiecare în fiinţa sa de obicei este o comoară ascunsă, neştiută nici de alţii şi de cele mai multe ori nici de cel ce o are.

Ori, singură iubirea este puterea minunată, cheia care deschide adâncul din om în care se oglindeşte frumuseţea dumnezeiască, care face vizibilă frumuseţea chipului lui Dumnezeu din om. Dar acest Chip nu este ceva static, ci este dinamic, tinde să se realizeze în asemănare.

Surprinzând frumuseţea chipului se întrevede şi realizarea lui în asemănare, care este frumuseţe dumnezeiască. De aici atitudinea inexplicabilă pentru ceilalţi a celui ce iubeşte. Nu vede lipsurile, sau nedesăvârşirile persoanei iubite pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă chipului în asemănare. Căci: “numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate (Părintele Dumitru Staniloae, Filocalia VIII, 197).

Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat. Şi aceste posibilităţi se actualizează numai prin puterea dragostei (Ididem voi. IX, 545). De aceea zice şi Sfântul Isaac Sirul că prin dragostea faţă de altul, “semeni sămânţa virtuţii în el”. Dragostea surprinde ceea ce este dat virtual în om, posibilităţile lui unice de devenire şi-l ajută să devină aşa, în realitate.

Să ne închipuim acum un lucru, care nu este nici utopic, nici irealizabil, şi anume că creştinii ar privi cu toată seriozitatea şi s-ar strădui cu toată sinceritatea şi din toate puterile să îndeplinească cea mai sfânta poruncă a Domnului Hristos: “Vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu”. Ce schimbare minunată s-ar petrece în societatea omenească! Pentru că dacă toţi am iubi pe un om, ar fi aproape cu neputinţă ca acela să fie rău şi astfel toţi ar deveni buni. Lucru absolut realizabil, zic, pentru că porunca evanghelică a iubirii este dată pentru toată lumea şi Dumnezeu nu a poruncit nimic imposibil. Iar dacă totuşi vedem că este mult rău în lume şi în jurul nostru, este semn că “s-a răcit dragostea la mulţi”, pentru că în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi” (Părintele Stăniloae Ibidem id.)

Fireşte, iubirea despre care a fost vorba până aici nu este iubirea naturală, firească, ci iubirea ca şi culme, ca încununare a desăvârşirii, duhovniceşti. Ea este pe de o parte străduinţă omenească spre nepătimire, căci unde sunt patimi nu poate fi dragoste; iar pe de alta, este rodul iubirii dumnezeieşti, a Harului lui Dumnezeu, coborât în sufletul despătimit. În chipul lui Dumnezeu din om este dată virtualitatea asemănării, dar aceasta nu se poate realiza decât numai sub flacăra iubirii dumnezeieşti. Puterea iubirii faţă de altul se explică prin faptul că aceasta nu este decât iubirea lui Dumnezeu, coborâtă în suflet şi apoi îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni” (Părintele Dumitru Stăniloae, Curs de Mistică, pag. 181)

Pe măsură deci, ce omul se apropie de Dumnezeu prin curăţire de patimi şi viaţă virtuoasă şi se face tot mai apt de primirea în sine a Harului dumnezeiesc, în aceeaşi măsură creşte în el şi dragostea de aproapele, se apropie de el, cum minunat a arătat Avva Dorotei cu pilda cercului.

Privind cu luare aminte la realitatea în care ne aflăm, ce constatăm?

Dumnezeu cu Harul Său cel iubitor de oameni este de-a pururi lângă noi, ne cheamă, ne aşteaptă; noi de asemenea avem puterea de a intra îndată în legătură cu Dragostea dumnezească, dar răspunsul nostru este zăbavnic, întârzie. Sau nu vine niciodată. Oamenii se întâlnesc între ei la niveluri politice, culturale, economice, iar prietenia despre care Sfântul Ioan Hrisostom zicea că: “e mai bine să se stingă soarele decât să fim lipsiţi de prieteni”, este tot mai rară printre ei. Familia, acest cuib al dragostei creştine se destramă şi ea tot mai mult, încât adevărata dragoste este aproape de negăsit printre oameni.

Au mai rămas “cetăţile dragostei”, care sunt mănăstirile şi îndeosebi Muntele Athos, care se bucură de unele privilegii deosebite.

Păstrarea nealterată a Sfintei Tradiţii Ortodoxe, apărarea Ortodoxiei de contrafaceri şi compromisuri, rugăciunea necontenită pentru lume şi tot ce fac atoniţii în slujirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii sunt lucruri mari şi vrednice de cinste. Ele însă culminează în realizarea adevăratei icoane a dragostei duhovniceşti, care este lucrul cel mai de preţ pe care Athosul îl poate oferi lumii de astăzi.

Viaţa călugărească a făcut totdeauna din ospitalitate o virtute de căpetenie, mai mare chiar decât rugăciunea şi asceza. La Sfântul Munte şi cel mai sărac pustnic păstrează ceva anume pentru tratarea celui venit înainte de orice, această declaraţie tăcută şi smerită a dragostei. Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi, ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos. În chiliile smerite, unde în jurul unui gheronda câţiva fraţi şi-au topit împreună sufletele în dragoste duhovnicească, pentru vecii vecilor. Vin să se minuneze de cei zece monahi de la chilia Sfânta Treime, care uniţi în dragoste nedespărţită, nici la moarte n-au voit să se despartă unul de altul, şi vecinii au găsit în biserică trupurile înmiresmate ale celor zece îndrăgostiţi întru Domnul, care plecaseră nedespărţiţi în împărăţia iubirii. (Andrei Monahul, Gheronticonul Sfântului Munte, 1979, pag. 231).

Şi mai vin pelerinii vă vadă obşti duhovniceşti cu mulţime de fraţi, care unii pe alţii mai mari cu cinstea făcându-se, se modelează tainic unii pe alţii cu puterea dragostei dumnezeieşti, care arde în fiecare din ei şi revarsă în afară dragoste bucurie şi pace.

Unii din pelerini nu cunosc nici o limbă cu care să intre direct în contact cu monahii. Dar nici nu simt nevoia. Ei vin să vadă. Ca fratele acela, care mergea în fiecare an la cuviosul Antonie şi nu-l întreba nimic niciodată. Iar la întrebarea nedumerită a Cuviosului, fratele îi răspunde simplu: “Mi-e de-ajuns să te văd Părinte”!

Mulţimile roiesc în jurul părinţilor îmbunătăţiţi şi în jurul obştilor bine împlinite, ca odinioară în jurul Domnului Hristos, pentru că simt puterea Harului ce se revarsă din ei şi din ele şi, respirând această atmosferă se simt bine, se simt uşuraţi de poverile sufleteşti care îi apasă, li se descreţesc frunţile. Şi acesta este lucrul cel mai de seamă de care are nevoie lumea de astăzi.

Prin aceasta slujire, Athosul este deja angajat pe calea spre împărăţia iubirii care începe de aici; într-o permanentă invitaţie făcută lumii, la urcuşul spre cele înalte, pe care însăşi silueta Muntelui o sugerează, după cuvântul Scărarului: “Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă! Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi în Casa Dumnezeului nostru” (30, final).

(extrase din: Cehmarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)

Ieri am aflat cu toții că Mădălina Manole s-a sinucis. Artista şi-a justificat sinuciderea, în SMS-ul de adio trimis chiar pe telefonul ei, prin faptul că nu se mai suportă fizic, adăugând că oamenii din jurul ei “nu au nicio vină”.

Îmi cer scuze faţă de toţi cei pe care îi rănesc şi care ştiu că mă iubesc foarte mult. Îmi cer scuze de la Puiu (soţul artistei – n.r.). Îmi pare rău, dar nu mă mai suport fizic. Cei din jurul meu nu au nicio vină. Îmi cer scuze şi de la copilul meu, Petru, îngeraşul vieţii mele, pe care îl iubesc foarte mult“, a scris ea în mesaj, potrivit unor surse judiciare ne informează Realitatea.net

Nu dorim să dezbatem ce presupune acest lucru în viziunea creștină. Dar trebuie să ne întrebăm ce a făcut-o să recurgă la acest gest disperat, laș și care nu-i mai oferă nicio șansă a mântuirii nici acum nici în veacul viitor.

Iată ce ne învață Părintele Paisie Aghioritul!

Diavolul stăpâneşte deșertăciunea

Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii?” Chiar este adevărat?

Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi”, n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte de­şertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac”. Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste “lume*. Ce înseamnă “lume”? Nu înseamnă oare podoaba, împodobirea deşar­tă? Aşadar, cine e stăpânit de deşertăciune este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată. Atunci, deşi se vede cineva că este om, în esenţă el este avorton duhovnicesc.

Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufle­tului nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage in chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuşi, ne-ar cuprinde teama şi am fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră, multă “lume” – duh lumesc – a intrat în lume, iar această “lume” o va distruge. Oame­nii şi-au băgat înlăuntrul lor “lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.

Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?

Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot, şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară. Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înșelați. Vezi, dacă vrei să opăreşti o broasca, trebuie să arunci peste ea apa fiartă câte puţin. Dacă o arunci deodată toată, ea sare şi fuge; scapă. În timp ce, dacă verşi pe ea puţină apă fiartă, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arun­ca puţin şi încet-încet se va opări, fără să priceapă. “Bre, broască, după ce ţii-a aruncat puţină apă fiartă, scoală-te şi fugi”, Nu fuge. Se umflă – se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem.

Întâietatea să se dea frumuseţii sufletului

Sufletul ce se minunează de frumusețile lumii mate­riale arată că înlăuntrul său trăiește lumea cea deșartă; de aceea este atras de făptură și nu de Făcător, de pământ și nu de Dumnezeu. Nu are importantă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Atunci când inima este atrasă de frumusețile lumești, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a acelui moment, care nu are mângâierea dumnezeiască, întrariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. însă când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul i se umple şi i se înfrumuseţează.

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâ­ţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare, înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înlăuntru suntem.. . nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, ei atunci caută sa scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie însă este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre Frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară. întâie­tatea să se dea frumuseţii sufletului frumuseţii duhov­niceşti, şi nu frumuseţii deşarte, pentru că Domnul ne-a spus: “Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”.

Dorinţe lumeşti

Pe toţi cei ce nu-şi înfrânează inima lor de la dorinţele materiale, care nu sunt absolut necesare – nici nu încape cuvânt pentru dorinţele trupeşti – şi nu îşi adună mintea în inimă, ca să le dea împreună cu sufletul lui Dumnezeu, îi aşteaptă îndoită nefericire.

Părinte, întotdeauna este rău să doreşti ceva?

Nu, dorinţa inimii nu este rea în sine. Ci atunci când lucrurile, fie şi nepăcătoase, îmi iau o bucată din inimă, îmi slăbesc dragostea mea faţă de Hristos. Această dorinţă este rea, pentru că vrăjmaşul îmi taie dragostea mea de la Hristos. Când doresc un lucru preţios, o carte de pildă, şi îmi ia o parte din inimă, atunci aceasta este un rău. De ce o carte să-mi ia o parte din inimă? Cartea să o doresc sau pe Hristos să-L râvnesc? Orice dorinţă, oricât de bună ar părea, nu este mai bună ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Când îmi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinţă ca Dumnezeu să nu mi se dea în întregime mie? Dumnezeu cere inima omului. “Dă-mi, fiule, inima ta”. Dacă omul îi dă inima sa, după aceea Dumnezeu îi va da orice va iubi inima aceluia, numai să nu-l vatăme. Numai atunci când se dăruieşte lui Hris­tos, inima nu se iroseşte şi numai în Hristos afli legătura cea bogată a dragostei dumnezeieşti în această viață, iar în cealaltă, cea veşnică, veselia dum­nezeiască.

Trebuie să evităm lucrurile lumeşti, ca să nu ne ră­pească inima şi să ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Să ne îngrijim însă să fie trainice. Dacă doresc să folosesc un lucru frumos, înseamnă că dau toată inima mea frumuseţii, iar pen­tru Dumnezeu nu rămâne nici o bucăţică. Treci pe unde­va şi vezi o casă cu marmură, cu o înfăţişare frumoasă, cu sculpturi etc. Te minunezi de pietre, de cărămizi şi îţi laşi inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin nişte rame frumoase pentru ochelarii tăi şi le doreşti. Dacă nu le cumperi, îţi laşi inima ta în magazin. Dacă le cumperi, îți atârni inima de ramele ce le porţi. Mai ales femeile sunt furate uşor. Puţine sunt acelea care nu-şi vând inima celor deşarte. Vreau să spun că diavolul le fură bogăţia inimii lor cu toate cele lumeşti, colorate, strălucitoare. Una are nevoie de o farfurie? Va căuta să afle o farfurie cu flori. Ca şi cum s-ar acri mâncarea dacă farfuria nu are flori. Unele femei duhovniceşti sunt mişcate de lucruri părute serioase, de un vultur cu două capete, de pildă. Iar după aceea întreabă: “De ce nu ne mişcă cele duhovniceşti?”. Cum să te mişte, dacă inima ta e împrăştiată în dulapuri, între farfurii? Nu ai inimă, ci numai came, înlăuntrul căreia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca să poți merge. Pen­tru că puţin din inimă merge la un lucru, puţin la altul, iar pentru Hristos nu rămâne nimic.

Părinte, adică şi aceste dorinţe simple sunt păcătoase?

Aceste dorinţe, oricât de nepăcătoase ar fi, sunt mai rele decât cele păcătoase. Pentru că o dorinţă păcătoasă îl va zgudui pe om cândva şi îl va mustra conştiinţa pentru ea, şi astfel va face o încercare de întoarcere, se va pocăi, va spune: “am greşit, Dumnezeul meu”. în timp ce aceste dorinţe, cele “bune”, nu-l neliniştesc. Crede că merge bine. “Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel şi Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea este bine să tăiem orice dorinţă. Când cineva face ceva pentru Hristos şi jertfeşte ceea ce iubeşte, făcând ceva ce nu-i place – oricât de bun ar fi ceea ce-i place – atunci Dumnezeu îi dă mai mare odihnă.

Inima, înainte de a se curăţi, are dorinţe lumeşti şi se bucură de ele. Când însă se va curăţi, se mâhneşte de bucuriile lumeşti; se dezgustă de ele şi atunci bucuriile ei sunt duhovniceşti. Aşa se curăţă inima, când se va scârbi de dorinţele lumeşti. înainte de a se scârbi de ele, este atrasă de acelea. Dar, vezi, noi nu vrem să mâhnim puţin pe omul cel vechi, ci vrem să-i facem hatârul. Cum ne vom face în felul acesta următori ai lui Hristos?

Părinte, când îmi vine greu să-mi tai o dorinţă, tre­buie să insist în nevoinţă?

Da, chiar de s-ar mâhni inima ta, fiindcă nu faci cele ce o odihnesc, nu trebuie să asculţi de ea. Pentru că dacă vei asculta, vei simţi o bucurie lumească şi apoi o nelinişte, iarăşi lumească. Iar dacă nu o vei asculta şi inima ţi se va mâhni deoarece n-ai făcut cele ce o odihnesc, şi te bucuri de aceasta, atunci vine harul dumnezeiesc. Şi acesta este scopul: să dobân­dim harul dumnezeiesc. Iar ca să dobândeşti harul dumnezeiesc trebuie să se taie toate dorinţele, chiar şi bune de ar fi; să se taie voia. Atunci omul se smereşte, iar când se va smeri, vine harul dumnezeiesc. Când inima va fi nemulţumită lumeşte, atunci se va bucura duhovniceşte. Pe cât poate fiecare, să înveţe să evite mângâierea lumească, să aibă lucrare duhovnicească lăuntrică, ca astfel să dobândească mângâierea dumnezeiască.

Bucuriile lumeşti sunt bucurii materiale

Părinte, oamenii lumeşti spun că simt un gol, deşi au toate bunătăţile.

Bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos. Dacă te uneşti cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău răsplătit. Oamenii lumeşti caută bucuria în distracţii. Unii oameni duhovniceşti o caută în discuţii teologice, în predică etc. Dar când se termină acestea rămân într-un gol şi se întreabă ce vor face în continuare. Fie că sunt păcătoase, fie indiferente cele cu care se ocupă, la fel este. De ce nu merg mai bine să se culce, ca să fie buni a doua zi pentru lucru?

Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe.

Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească. Iar cu bucuriile lumeşti nu “se umple” sufle­tul omului, ci mai degrabă o umple cu balast. Atunci când simţim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. “Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta”. Bucuria lumească nu odihneşte pe omul duhovnicesc, ci îl oboseşte. Pune un om duhovnicesc într-o casă lumească şi vei vedea că nu se odihneşte. Deşi omul lumesc crede că el se odihneşte, nu este aşa, ci se chinuieşte. Se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulţumit, ci chinuit.

Părinte, cu ordinea lumească te asfixiezi.

Se şi asfixiază oamenii cu ea, dar o şi doresc, pre­cum aleargă broasca în gura şarpelui. Şarpele stă lângă apă şi priveşte mereii broasca. Dacă broasca se înşeală şi priveşte la şarpe, se electrizează, ameţeşte şi aleargă strigând în gura lui. Apoi şarpele o muşcă, o otrăveşte, ca să nu se zbată. Atunci strigă broasca, dar chiar de o vei salva, va muri, fiindcă este otrăvită.

Părinte, de ce oamenii se bucură de lucrurile lumeşti?

Oamenii contemporani nu se gândesc la veşnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde tot. Nu au prins sensul cel mai profund al vieţii. N-au simţit bucurii cereşti şi de aceea inima lor nu tresaltă pentru ceva mai înalt. De pildă, dai cuiva un dovleac, iar acela îți spune: “Ce dovleac frumos!”. Dacă îi dai ananas, îți spune: “Ananasul are solzi”, şi-l aruncă, pentru că n-a mâncat niciodată. Sau spune-i unei cârtite: “Ce frumos este soarele!”, că aceea iarăşi se va băga în pământ. Cei ce se odihnesc în cele ale lumii materiale seamănă cu puişorii prostuţi, care nu fac zgomot în găoace ca să spargă coaja, să iasă afară şi să se bucure de soare – de zborul ceresc spre viaţa paradisiacă – ci stau nemişcaţi şi astfel mor în găoacea oului.

Duhul lumesc în viața duhovnicească

Părinte, spuneţi de multe ori: cutare om vede cu lentilă europeană şi nu cu duh răsăritean. Ce înţelegeţi prin aceasta?

Vreau să spun că vede cu ochi european, cu logică europeană, fără credinţă, numai omeneşte.

Şi care este duhul răsăritean?

“Răsăritul răsăriturilor şi cei dintru întuneric şi din umbră…”

Adică?

Când spun că omul a prins duhul răsăritean şi l-a lăsat pe cel european, vreau să spun că a lăsat logica, raţionalismul, şi a prins simplitatea şi evlavia, pentru că acesta este duhul ortodox în care Se odihneşte Hristos; simplitate şi evlavie. Astăzi adesea lipseşte simplitatea chiar şi de la oamenii duhovniceşti, sfânta simplitate care odihneşte sufletul. Dacă nu va lepăda cineva duhul lumesc şi nu se va mişca simplu, adică să nu gândească că îl vor vedea ceilalţi sau ce vor spune despre el atunci când face ceva, unul ca acesta nu se poate înrudi cu Dumnezeu, cu sfinţii. Ca să se înrudească trebuie să se mişte în spaţiul duhovnicesc. Cu cât cineva se mişcă cu mai multă simplitate, mai ales într-o obşte, cu atât se rotunjeşte, pentru că îi dispar umflăturile. Iar dacă nu va proceda astfel, va deveni un om fals. De aceea să ne străduim să aruncăm masca lumească pentru a deveni îngeri.

Știți ce fac oamenii cei lumești și ce fac cei duhovnicești? Cei lumești caută ca să le fie curtea curată. Nu-i interesează dacă are gunoaie înăuntru casa lor, mătură curtea şi aruncă gunoaiele în casă. își spun: “Oamenii privesc curtea, nu văd ce este în casă”. Adică în casă pot să am gunoaie, afară însă nu! Îi interesează numai să-i laude ceilalți. în timp ce oamenii duhovnicești caută ca lăuntrul casei să fie curat, nu-i interesează ce va spune lumea, pentru că Hristos locuiește în casă, în inimă, nu locuiește în curte.

De multe ori însă chiar şi unii oameni duhovniceşti se mişcă la suprafață, lumește şi, ca să fim mai concreţi, fariseic. Aceşti oameni nu se gândesc cum să meargă în Rai, lângă Dumnezeu, ci cum să pară buni aici. Se lipsesc de toate bucuriile duhovniceşti, deşi ar fi putut trăi încă de aici Raiul. Astfel rămân oameni pământeşti. încearcă să trăiască o viață duhovnicească în chip lumesc. însă înăuntrul lor sunt goi; acolo nu este Dumnezeu.

Din păcate, duhul lumesc a influenţat mult şi pe oamenii duhovniceşti. Dacă oamenii duhovniceşti lucrează şi gândesc lumeşte, ce să mai facă mirenii? Am spus unora să ajute copiii drogaţi şi mi-au spus: “Dacă facem o fundaţie pentru drogaţi, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de bătrâni”. Nu spun că nu e nevoie şi de azil de bătrâni. Să nu fie! Ci, dacă începem astfel, acestea nu vor fi fundaţii de bine­facere, ci… “naufragiabile”. Nu înţeleg că fericirea lumească este nefericire duhovnicească.

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Mihai Eminescu

ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU.
Această Sfântă Taină este folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală trupească sau sufletească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Pentru aceasta se cuvine preoţilor să sfătuiască pe toţi creştinii, care vor cere a li se săvârşi această Taină, ca mai întâi să-şi cerceteze cugetul şi să se mărturisească la duhovnic. Apoi, adunându-se şapte preoţi sau trei numai, în biserică sau în casă, se îmbracă cu epitrafile şi feloane; se aşează o masă, pe care se pune un vas cu făină de grâu şi în mijlocul lui o candelă cu untdelemn curat; în făină se înfig şapte beţişoare înfăşurate pentru ungere. Lângă vas se aşează lumânări şi Sfânta Evanghelie. Şi stând preoţii în jurul mesei, preotul-protos cădeşte masa şi toată biserica sau casa şi pe cei de faţă, apoi, stând în faţa mesei şi căutând spre răsărit, trece la RÂNDUIALA PROPRIU-ZISĂ a Tainei.

PREOTUL: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin. Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
PREOTUL: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăşmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ţi întoarce faţa de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăşmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăşmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău!
Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău!
Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aliluia! Aliluia! Aliluia!.

PREOTUL: Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăm.
CÂNTĂREŢII: Doamne miluieşte.
PREOTUL: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule cu harul Tău.
CÂNTĂREŢII: Doamne miluieşte.
PREOTUL: Pe Preasfânta Curata, Preabinecuvântata, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii să o pomenim.
CÂNTĂREŢII: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
PREOTUL: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm.
CÂNTĂREŢII: Ţie Doamne!
PREOTUL: Că Ţie Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin.

Aliluia, Aliluia, Aliluia. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă Doamne, că s-au tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca Unui Stăpân, noi păcătoşii, robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăşmaşii noştri; că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi, lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintelele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-voi şi mai vârtos decât zăpada mă vei albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsare de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.  Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Canonul
Cântarea 1-a, glasul al 4-lea:

Irmos: Noianul (adâncul) Mării Roşii cu urme neudate pedestru trecându-l ,,Israel cel de demult, cu mâinile lui Moise în chipul Crucii, puterea lui Amalic în pustie a biruit”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău (la Maslu de obşte: pe robii Tăi).
Cu untdelemnul îndurării Tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele şi trupurile oamenilor şi păzind prin untdelemn pe credincioşi, Însuţi şi acum, prin untdelemn, miluieşte pe cei ce caută scăpare la Tine.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
De mila Ta, Stăpâne, este plin tot pământul; pentru aceasta, cu untdelemnul Tău cel dumnezeiesc fiind unşi astăzi, cerem cu credinţă să ni se dea nouă mila Ta cea mai presus de minte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Iubitorule de oameni, Care ai poruncit cu milostivire Apostolilor Tăi să plinească ungerea Ta cea sfântă peste robii Tăi cei neputincioşi, pentru rugăciunile lor, miluieşte-ne pe toţi cu ungerea Ta.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Una curată, ceea ce ai îmbogăţit adâncul păcii cu rugăciunile tale cele de-a pururea către Dumnezeu, izbăveşte pe robul tău de toate neputinţele şi necazurile, ca neîncetat să te slăvească pe tine.

Cântarea a 3-a:

Irmos: Se veseleşte de Tine Biserica Ta, Hristoase, strigând: ,,Tu eşti puterea mea, Doamne, şi scăparea şi întărirea”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Tu Însuţi, Cel ce eşti minunat şi milostiv pentru oamenii cei credincioşi, dă, Hristoase, acestuia, ce boleşte cumplit, harul Tău de sus.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Stâlparea cea de măslin ai arătat-o odinioară spre încetarea potopului, prin milostivirea Ta cea dumnezeiască; mântuieşte, Doamne, prin untdelemnul Tău cel sfânt şi pe acesta ce pătimeşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu luminarea luminii celei dumnezeieşti, luminează cu mila Ta, Hristoase, pe acesta ce prin ungere vine acum, cu credinţă, spre mila Ta.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Caută de sus cu bunăvoinţă, Maica Făcătorului a toate, şi cu rugăciunile tale dezleagă suferinţa cea amară a acestuia ce boleşte.
Sedealnă (glasul al 8-lea): Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, Îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi; că la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har.
Podobie: Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra celui potrivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Sedealnă (glasul al 4-lea): Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi, Însuţi, Stăpâne al tuturor şi Doamne, dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău; îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit şi-l izbăveşte de păcate, Hristoase, ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască.

Cântarea a 4-a:

Irmos: Văzându-Te Biserica înălţat pe Cruce de voie pe Tine, Soarele dreptăţii, a stat întru rânduiala sa, cu cuviinţă strigând: ,,Slavă puterii Tale, Doamne!”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Mântuitorule, Cel ce eşti mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har, care curăţeşte lumea, îndură-Te şi miluieşte pe acesta ce-şi unge, cu credinţă în Dumnezeirea Ta, rănile cele trupeşti.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Însemnând acum pe robii Tăi cu bucuria peceţii Tale, fă, Stăpâne, simţurile lor intrare de netrecut şi de necuprins pentru toate puterile cele potrivnice.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cel ce ai poruncit ca cei bolnavi să cheme pe sfinţiţii Tăi slujitori şi să se tămăduiască prin rugăciunile lor şi prin ungerea cu untdelemnul Tău, Iubitorule de oameni, mântuieşte cu mila Ta pe acesta ce pătimeşte.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară preasfântă, ceea ce eşti acoperământ tare şi păzitoare, liman şi zid, scară şi turn, miluieşte şi tămăduieşte pe acest bolnav, că la tine a alergat.

Cântarea a 5-a:

Irmos: Tu, Doamne al meu, Lumină în lume ai venit, Lumină sfântă, care întorci din întunericul necunoştinţei pe cei ce Te laudă cu credinţă.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Cel ce eşti adâncul milei, Bunule, miluieşte, Milostive, cu mila Ta cea dumnezeiască, ca un îndurat, pe acesta ce pătimeşte.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Cel ce sfinţeşti de sus în chip tainic sufletele şi trupurile noastre, prin semnul dumnezeiesc al peceţii Tale, Hristoase, cu mila Ta tămăduieşte pe toţi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Preabunule Doamne, Cel ce cu dragostea Ta cea negrăită ai primit ungere cu mir de la desfrânata, îndură-Te de robul Tău.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ceea ce eşti întru totul lăudată, curată, preabună stăpână, îndură-te de cel ce se unge cu untdelemnul cel dumnezeiesc şi miluieşte pe robul tău.

Cântarea a 6-a:

Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă, Doamne, strigă Biserica către Tine, de sângele diavolilor curăţindu-se cu sângele cel curs din coasta Ta, prin milostivire.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Iubitorule de oameni, Cel ce ai arătat prin cuvintele Tale ungerea împăraţilor prin untdelemn şi ai desăvârşit aceasta prin semnul peceţii Tale pentru arhierei, miluieşte, ca un îndurat şi pe acesta care pătimeşte.

Demonii cei cumpliţi să nu se atingă de acesta ce-şi însemnează simţurile cu ungere dumnezeiască, Mântuitorule, ci îl apără pe dânsul cu acoperământul slavei Tale.

Tinde mâna Ta din înălţime, Iubitorule de oameni, şi, sfinţind untdelemnul Tău acesta, Mântuitorule, dă-l robului Tău spre sănătate şi izbăvire de toate bolile.

Maica Făcătorului, te-ai arătat în casa Dumnezeului ău măslin roditor, prin care lumea s-a umplut de milă. Pentru aceasta mântuieşte cu mângâierea rugăciunilor tale pe acesta ce pătimeşte.

CONDAC, glasul al 2-lea

Cel ce eşti Izvorul milei, Preabunule, izbăveşte de toată suferinţa pe aceştia ce cad cu credinţă fierbinte la mila Ta cea negrăită, Îndurate, şi, uşurându-le neputinţele, dă-le dumnezeiescul har de sus.

VA URMA.

Preot Prof. Gheorghe Salagian

1. Cipul din actele biometrice nu este pecetea finala, ci unul din pasii premergatori acesteia.

2. Cei care nu se opun implementarii actelor de identitate electronice si nu vad un pericol in acceptarea lor, trebuie sa fie constienti ca savarsesc un pacat impotriva evidentei Apocalipsei[1] si se fac partasi, mai mult sau mai putin, acestui sistem care incepe sa semene din ce in ce mai mult cu fiara apocaliptica[2].

3. Dupa cum ne invata Sfanta Scriptura si Sfintele Canoane, avem datoria de a primi pe oricine vine la spovedanie cu duh umilit si dorinta de indreptare. Asadar nu excludem pocainta si indreptarea celor ce au acceptat actele cu cip.

4. Daca penitentul nu renunta la actele cu cip, dupa ce a fost mai inainte duhovniceste catehizat si mustrat, noi, manastirea Petru Voda, nu ne putem asuma ca acesta sa fie dezlegat la spovedanie, decat daca renunta la aceste acte si accepta canonul de indreptare[3].

5. In privinta acelei inregistrari video postate pe internet, in care cineva intreaba cum sa procedeze cu sotia care are un act cu cip, tinem sa facem precizarea ca acea inregistrare nu trebuia facuta publica, deoarece era un sfat personal, menit sa castige pocainta si trezirea constiintei penitentului, si nu reprezinta un sfat general valabil. Epitimia pentru pacate difera de la fiecare individ in parte. Chiar daca la inceput se face afirmatia, aparent grava, ca sotul sa isi paraseasca sotia, totusi se revine cu precizarea ca sotia sa fie adusa spre catehizare si spovedanie. Un duhovnic iscusit acorda canonul si mustrarea in functie de starea sufleteasca a fiecaruia. Pentru acel suflet era poate necesara o astfel de mustrare. Asadar, mustrarea si canonul celui ce primeste acte cu cip, se face particular, dupa cum hotaraste duhovnicul si in functie de situatie.

6. Precizam iarasi ca prin aceasta pozitie a noastra nu intentionam sa facem nici un fel de scindare in Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, ci cerem sa ni se dea voie sa purtam mai departe lucrarea Duhului celui ce a spus candva: “Iata si securea zace la radacina pomilor; deci tot pomul care nu face roada buna se taie si in foc se arunca.” (Mt. 3:10) si sa ne temem de mustrarea Celui ce a spus “fata cerului stiti sa o socotiti; iar semnele vremilor nu puteti” (Mt. 16:3). Chiar daca nu mai este intre noi un Sfant Apostol Pavel, nu mai avem un dumnezeiesc ierarh ca Vasilie cel Mare, ca Grigorie Palama, sau ca Ioan Maximovici, si pentru aceea si situatia este cu atat mai greu de judecat, avem incredere insa ca bunul Dumnezeu va pazi turma Sa si ca Pastorul cel Bun cunoaste oile Sale si ele Il cunosc pe El si asculta glasul Lui (Ioan 10:14).

Arhimandrit Justin Parvu,
staret al Manastirii Petru Voda

Sursa
____

[1] 1 Thessaloniceni 5:20.
[2] Nu putem, de asemenea, sa trecem cu vederea prorociile Sfintilor, mai vechi sau mai noi, care pun egal intre lucrarile fiarei apocaliptice si masurile antihristice si antiumane ale statului global contemporan.
[3] Nu putem dezlega unele pacate, iar pe altele nu.

Înfrânarea cu dreaptă-socotinţă de la mâncare, micşorând aprinderea sângelui, ajută foarte mult luării-aminte la sine; iar înfierbântarea sângelui – care vine fie din prisosul de mâncare, fie din mişcările puternice ale trupului, fie din focul mâniei, fie din beţia slavei deşarte, precum şi din multe alte pricini – naşte o mulţime de gânduri şi închipuiri; altfel spus, naşte împrăştiere. Prima poruncă pe care Sfinţii Părinţi o dau celui ce vrea să ia aminte la sine e înfrânarea cu măsură, egală, statornică, de la mâncare.

După trezirea ta din somn – ce preînchipuie deşteptarea din morţi a tuturor oamenilor - îndreaptă-ţi gândul către Dumnezeu, adu jertfă lui Dumnezeu începăturile gândurilor minţii, care n-a primit încă nici o întipărire deşartă.

În linişte, cu mare luare-aminte, după ce ai împlinit tot ce este de trebuinţă pentru trupul ce se scoală din somn, să citeşti obişnuita pravilă de rugăciune, îngrijindu-te nu atât ca rugăciunea să fie multă, cât ca ea să fie săvârşită cu luare-aminte – şi, din pricina luării-aminte, să sfinţească şi să dea viaţă inimii prin străpungerea şi mângâierea pe care le aduce rugăciunea.

După pravila de rugăciune, îngrijeşte-te iarăşi, din toate puterile, să fii cu luare-aminte; citeşte Noul Testament şi mai ales Evanghelia. Când citeşti acestea, ia aminte la toate poruncile şi sfaturile lui Hristos, ca după îndreptarul lor să îţi poţi rândui toată lucrarea, atât văzută, cât şi nevăzută. Cât de mult să citeşti, asta o hotărăsc puterile omului şi împrejurările. Nu trebuie îngreunată mintea cu citire de prisos a rugăciunilor şi a Scripturii, şi nici nu trebuie ca omul să îşi părăsească îndatoririle pentru a se îndeletnici fără măsură cu rugăciunile şi citirea. Aşa cum prisosul de mâncare aduce în neorânduială pântecele şi îl îmbolnăveşte, şi între­buinţarea fără măsură a hranei duhovniceşti slăbeşte mintea, pricinuindu-i silă faţă de îndeletnicirile evlavioase, şi aduce asupra ei trândăvia.

Pentru începător Părinţii rânduiesc rugăciuni dese, însă nu lungi. Atunci când mintea va creşte cu statura duhovnicească, va fi în stare să se roage neîncetat. De creştinii ce au ajuns la starea vârstei desăvârşite în Domnul vorbeşte Apostolul când spune: „Voiesc, dar, ca sase roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi îndoire” (1 Tim. II, 8), adică fără patimă şi fără nici o împrăştiere sau robire a minţii. Ceea ce se potriveşte bărbatului nu se potriveşte încă pentru prunc. Luminat fiind, prin rugăciune şi citire, de către Soarele Dreptăţii, de Domnul nostru Iisus Hristos, să iasă omul la lucrul său de fie­care zi, luând aminte ca în toate faptele şi cuvintele sale, în toată fiinţa lui să împărătească şi să lucreze atotsfanta voie a lui Dumnezeu, care este descoperită şi lămurită oamenilor în poruncile evanghelice.

De se vor întâmpla minute libere de-a lungul zilei, întrebuinţează-le pentru a citi cu luare aminte rugăciuni alese, ori câteva locuri alese din Sfânta Scriptură, şi prin acestea întăreşte-ţi din nou puterile sufleteşti, istovite de lucrarea desfăşurată în mijlocul deşertăciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, să-ţi pară rău după ele ca după o comoară. Ceea ce ai pierdut astăzi nu trebuie să mai pierzi în ziua următoare, fiindcă inima noastră lesne se dedă nepăsării şi uitării, din care se naşte întunecata necunoştinţă, atât de pierzătoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mântuirii oamenilor.

De se va întâmpla să zici ori să faci vreun lucru potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, neîntârziat să vindeci greşeala prin pocăinţă şi prin pocăinţă nefăţarnică întoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abătut prin călcarea voii Lui. Nu te abate alături de calea lui Dumnezeu! Gândurilor, visărilor şi simţirilor care vin, adu-le împotrivă, cu credinţă şi smerenie, poruncile evanghelice, grăind împreună cu patriarhul Iosif: „Cum voi face eu acest lucru rău, şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Fac. XXXIX, 9). Cel ce ia aminte la sine dator este să se ferească de orice închipuire îndeobşte, oricât de atrăgătoare şi cu bun chip ar părea ea; orice închipuire este o rătăcire a minţii în afara adevărului, pe tărâmul nălucilor lipsite de fiinţă şi de putinţa de a lua fiinţă, care linguşesc mintea şi o înşală. Urmările închipuirii şi visării: pierderea luării-aminte la sine, împrăştierea minţii şi împietrirea inimii la rugăciune; de aici se naşte neorânduiala sufletească.

Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei care s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă – fiindcă din pricina luării-aminte la sine este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat. Aşadar: după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvârşit cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu cu hotărârea de a te îndrepta, care e chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie cugetând la Dumnezeu, ziua pe care ai început-o cugetând la Dumnezeu.

Unde merg toate gândurile şi simţirile omului adormit ? Ce stare tainică este somnul, în timpul căruia sufletul şi trupul sunt vii şi totodată nu trăiesc, sunt străine de conştiinţa vieţii lor, ca şi cum ar fi moarte ? Somnul este la fel de neînţeles ca moartea. în timpul lui sufletul se odihneşte, uitând cele mai crunte amărăciuni şi necazuri lumeşti, după asemănarea odihnei sale veşnice; iar trupul!.. de vreme ce el se scoală din somn, negreşit va şi învia din morţi. Grăit-a marele Agaton: „Este cu neputinţă ca fără mare luare-aminte la sine să sporească omul în vreo faptă bună”.

Sf. Ignatie Briancianinov

Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. (I Tesaloniceni  5:19-20)

1. Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.

2. Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.

3. De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele,

4. Vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor.

5. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie.

6. Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru.

7. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră.

8. Cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.

9. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; veţi avea copii, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legământul Meu cu voi.

10. Veţi mânca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi.

11. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi.

12. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu.

13. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să nu mai fiţi robi acolo; am sfărâmat jugul vostru şi v-am povăţuit cu fruntea ridicată.

14. Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veți păzi aceste porunci ale Mele,

15. De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele, şi călcând legământul Meu,

16. Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor mânca.

17. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga.

18. Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.

19. Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama.

20. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.

21. Dacă şi după acestea veţi umbla împotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci vă voi adăuga lovituri înşeptit pentru păcatele voastre;

22. Voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă voi împuţina aşa, încât se vor pustii drumurile voastre.

23. Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta, împotrivindu-vă Mie,

24. Atunci şi Eu voi veni cu mânie asupra voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcatele voastre.

25. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare, ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde în oraşele voastre, voi trimite asupra voastră molimă şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului.

26. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor coace pâine pentru voi într-un cuptor şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura.

27. Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi împotriva Mea,

28. Atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele voastre;

29. Veţi mânca din carnea fiilor voştri şi din carnea fiicelor voastre.

30. Dărâma-voi înălţimile voastre şi voi strica stâlpii voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile idolilor voştri şi se va scârbi sufletul Meu de voi.

31. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi miresmele plăcute ale jertfelor voastre.

32. Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el;

33. Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre dărâmate.

34. Atunci pământul se va bucura de odihnele sale în zilele pustiirii lui; când voi veţi fi în pământul vrăjmaşilor voştri, atunci pământul vostru se va odihni şi se va bucura de odihna lui.

35. În toate zilele pustiirii lui el se va odihni cât nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, când locuiaţi voi în el.

36. Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în inimi frica în pământul vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă şi vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga.

37. Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări şi nu veţi avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri.

38. Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pământul vrăjmaşilor voştri.

39. Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor. Ai voştri, se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.

40. Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea.

41. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor.

42. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu Avraam Îmi voi aduce aminte şi de pământ îmi voi aduce aminte.

43. Când pământul va fi părăsit de ei şi el se va bucura de odihna lui, golit fiind de ei, şi ei vor suferi pentru fărădelegi şi pentru că au nesocotit legile Mele şi sufletul lor s-a scârbit de aşezământul Meu;

44. Când vor fi ei în pământul vrăjmaşilor, Eu nu-i voi dispreţui şi nu Mă voi scârbi de ei, aşa încât să-i pierd şi să stric legământul Meu cu ei, că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.

45. Îmi voi aminti de ei pentru legământul încheiat cu strămoşii lor, pe care i-am scos din pământul Egiptului, înaintea ochilor popoarelor, ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul”.

46. Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai.

(Leveticul 26:1-46)

Sfânt ești, Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești!

Dobrogea este deținătoarea celor mai vechi Sfinte Moaște descoperite pe teritoriul României. Ele apartin preotului Epictet și monahului Astion care au primit cununa de “martiri ai lui Hristos” în ziua de 8 iulie anul 290. Aceste odoare de mare preț au fost scoase la iveala în vara anului 2001, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, de o echipa de arheologi, romano-americana condusa de dr. Mihail Zahariade. Cripta se afla sub altarul bazilicii Episcopale a Halmyrisului, localitate antica situata intre Murighiol si Dunavat, jud. Tulcea.

Deși inscripțiile și locul unde au fost descoperite atestă cu certitudine identificarea lor, cercetătorul antropolog Nicolae Miritoiu a făcut o serie de analize, care au confirmat fără putința de tăgadă ca sfintele moaste apartin preotului Epictet si monahului Astion.

Trei surse certe pentru atestarea sfintelor moaște:

Prima sursa este Actul martiric (scris imediat după moartea celor doi), republicat în 1615 de eruditul iezuit Herbert Rosweyde, initiatorul colectiei hagiografice ACTA SANCTORUM.

Cea de-a doua sursa sunt impresionantele descoperiri de sub altarul Bazilicii Episcopale din Halmyris, cetate atestata ca Episcopie a Scythiei Minor de la sfârșitul secolului al V-lea. Cercetarea istorică a cetății se afla în grija Muzeului Național de istorie București, instituție care l-a delegat pe prof. univ. dr. Mihail Zahariade să se ocupe de șantierul arheologic. În campania de săpătură din anul 2001, în zilele premergătoare praznicului Adormirii Maicii Domnului a fost extinsa lucrarea de cercetare si sub altarul acestei bazilicii din cetate.

In ziua de 15 august Dumnezeu a binevoit sa scoata la iveala o cripta in care se aflau osemintele a doi martiri. In mijlocul criptei, pe peretele dinspre rasarit, se aflau fragmente dintr-o inscriptie. Din cele sapte randuri au fost descifrate primele doua in care este scris. Urmatoarele randuri din inscriptie nu s-au mai pastrat, insa in randul al V-lea este scris  si o parte din litera greceasca “V”. In ultimul rand apar prime trei litere ale verbului care inseamna “a molesta, a lovi”. Toate acestea l-au determinat pe prof. dr. Mihail Zahariade sa atribuie osemintele preotului Epictet si monahului Astion, a caror viata si patimire este prezentata in “Acta Sanctorum”, capitolul “Despre Sfintii Epictet preotul si Astion monahul martiri ai Halmyrisului din Scythia”.

Este indeobste cunoscut faptul ca, din evlavie, in primele secole, crestinii ingropau sfintele moaste sub altarele bisericilor, aratand astfel o continuitate cu Biserica primara, cand crestinii oficiau Sfanta Liturghie pe mormintele “sfintilor” (nume atribuit crestinilor din primele secole). Similitudini in acest sens sunt intalnite in majoritatea bazilicilor descoperite pe cuprinsul provinciei Scythia Minor (Dobrogea). Profesorul Mihail Zahariade ne-a marturisit ca a simtit de la inceput ca se afla in fata moastelor celor doi sfinti si, chiar in aceeasi zi a luat legatura cu Inalt Prea Sfintitul Dr. Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului pentru a-si exprima convingerea.

O comisie clericala, coordonata de Inalt Prea Sfintia Sa, a studiat osemintele care aveau aspectul unor moaste: nuanta aurie, miros specific. Toate acestea alaturi de argumentele de ordin istorico-literar au lasat de-o parte orice urma de indoiala. Drept urmare, insusi Inalt Prea Sfintia Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului a ridicat sfintele moastele din cripta si le-a asezat in racle frumos impodobite ce au fost asezate cu toata cinstea, patru luni mai tarziu, de 1 Decembrie 2001, in Catedrala Arhiepiscopala a Tomisului.

Pentru a fi subliniata importanta religioasa și istorica a descoperirii, la scurt timp au fost demarate lucrările de construcție ale unei mânăstirii în imediata vecinătate a bazilicii episcopale a Halmyrisului.

Cea de-a treia sursa de autentificare este valorosul studiu antropologic ce aduce completări și lămuriri de netăgăduit. Prin amabilitatea antropologilor Nicolae Miritoiu si Andrei D. Soficaru, elaborat pe parcursul a aproximativ zece luni de munca asidua, studiul amintit confirma cele scrise in urma cu 1700 de ani: vârsta celor doi, infatisarea lor, cauza mortii, modalitatile de schingiuire. Dupa efectuarea cercetarilor Nicolae Miritoiu si Andrei D. Soficaru au afirmat: “analiza antropologica ne permite sa credem ca moastele din cripta de la Halmyris apartin intr-adevar martirilor Epictet si Astion”. Acest studiu confirma varsta celor doi, consemnata de altfel si in “Acta Sanctorum”: “Sfantul Epictet, in varsta de aproape saizeci de ani [...] Astion [....] aproape 35 de ani”. Studiul antropologic scrie ca putem estima o varsta cronologica la deces de 64, 67 ani cu o marja de eroare de +/- 3 ani a unuia din cei doi, iar pentru cel de-al doilea de 49 de ani +/- 3 ani, incadrare valabila pentru 80-85% din cazuri. Eroarea este sensibila, mai ales ca este vorba despre oseminte vechi de peste 1700 de ani.

Un alt rezultat al cercetărilor a scos în evidenta urmele de violenta aflate în concordanta cu Faptele Sfinților unde scrie ca “…auzind acestea comandantul s-a infuriat peste masura si a dat porunca sa fie dezbracati si biciuiti cu toata puterea [...] Latronianus a poruncit ca ei sa fie ridicati pe stinghia de tortura si sfasiati cu carlige de fier.” Cei doi antropologi ne-au pus la dispozitie datele referitoare la studierea urmelor de violenta si concluziile la care au ajuns. Astfel, pentru primul din cei doi, se afirma ca omoplatul stang prezinta o fractura a acromionului, iar cel drept o fractura a marginii axilare. Mandibula prezinta, si ea, distrugerea alveolelor. “Aspectul si patina suprafetelor acestor fracturi indica cu multa probabilitate ca ele ar fi putut fi produse pe osul proaspat prin aplicarea unor lovituri cu obiecte contondente in regiunea posterioara a umerilor si a fetei, iar lipsa oricarei urme de reactie osoasa postfractum arata ca persoana a decedat la scurt timp dupa aceasta”, se arata in studiul citat. Referitor la osemintele celui de-al doilea, antropologii afirma ca “la humerusul drept …se observa o urma provocata de un obiect taios “.

De remarcat este si amanuntul referitor la o alta modalitate de a-i chinui pe cei doi prezentata, de asemenea, in izvorul istoric: “Apoi, a cerut sa se aduca vergi de frasin si sa fie loviti pana ce-si vor da duhul”. Cercetarea amanuntita a osemintelor a relevat prezenta unor mici “eschile cu aspect de ruptura de lemn verde”. La toate acestea se adauga confirmarea antropologica a decapitarii. Cauza decesului nu a putut fi stabilita decat pentru cel tanar, la care prima vertebra cervicala, atlasul, poarta dovada ca moartea a survenit in timpul decapitarii. Lipsa primelor doua vertebre cervicale, continua antropologii, ne impiedica sa facem aceeasi constatare si pentru cel varstnic, dar tinand cont de celelalte elemente discutate putem presupune ca ambii au avut acelasi sfarsit.”Antropologii Nicolae Miritoiu si Andrei D. Soficaru, in finalul studiului lor afirma ca “Avem de a face cu moastele a doi martiri crestini, schingiuiti si apoi executati prin decapitare.”

1700 de ani de evlavie a crestinilor in timpul vietii Sfintilor Epictet si Astion si chiar in timpul perioadei de prigonire a crestinilor, evlavia fata de cei doi se manifesta vizibil datorita darului facerii de minuni cu care au fost inzestrati, atat in timpul vietii, cat si dupa trecerea la cele vesnice. In actul martiric se specifica:

“Si toti cei care erau stapaniti de vreo infirmitate, indata ce din credință se atingeau de trupurile lor si, din dragoste fata de Dumnezeu, le sarutau, indata se indeparta de la ei toata nelinistea si durerea. Si astfel de semne si minuni au continuat sa se petreaca la mormantul lor necontenit dupa aceea”. (Acta Sanctorum)

Dupa 1700 de ani Sfintele lor moaste sunt cinstite ca la inceput in preziua praznuirii lor, 7 iulie, din Constanta spre Tulcea, la Halmyris, Inalt Prea Sfintitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului conduce o procesiune cu moastele Sfintilor Epictet si Astion, pentru ca, in ziua de 8 iulie, mii de pelerini, din intreaga tara sa isi plece genunchii langa raclele celor doi sfinti si sa participe la Sfanta Liturghie, oficiata la manastirea din vecinatatea vechiului Halmyris.

Vezi și:

Viata Sfinților Mucenici Epictet și Astion

Acatistul Sfinților Mucenici Epictet și Astion

Slujba Sfinților Mucenici Epictet si Astion – Mănăstirea Dervent (.PDF)

Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Dar celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (IOAN 1,11-13).

Iubiţi credincioşi!

Aflându-ne din nou lângă un trup neînsufleţit, care va fi dat pământului până la ce-a de-a doua venire a Domnului, de la început este bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu: adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh – făpturi cereşti. Cei ce devin fii ai lui Dumnezeu, I Se asimilează Cuvântului, Care S-a întrupat din fecioară fără bărbat. Ca făpturi cereşti, petrecem o vreme în corturi pământeşti, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: ,,Fiindcă noi ştim că dacă acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (2 CORINTENI 5,1). Locuinţa noastră pământească este trupul firesc, fizic, trecător, în paralelă cu trupul duhovnicesc, nepieritor, pe care-l vom dobândi la învierea morţilor, după cum tot Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: ,,Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc” (1 CORINTENI 15,44). De la Dumnezeu ieşim: ,,Ştim că noi suntem din Dumnezeu şi că întreaga lume zace sub puterea Celui-Rău” (1 IOAN 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e CĂRAREA.

Unii însă nu se mai întorc.

Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăşmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine: ,,Vai celor ce numesc răul bine şi binele, rău, celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric, celor ce fac amarul dulce şi dulcele, amar!” (ISAIA 5,20) şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăşmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea – moartea – rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Aici e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se cobora de la Ierusalim la Ierihon (LUCA 10,30), adică a lui Adam cu toţi urmaşii lui, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar S-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut să ştim: ce suntem, cine ne sunt Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, Cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momeli? …Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

UN TOVARĂŞ NEVĂZUT

Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe ea; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află cei care să meargă pe ea:

Intraţi pe poarta cea strâmtă; că largă este poarta – şi lat este drumul ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce intră prin el; şi strâmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce îl află” (MATEI 7,13-14).

Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zori două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată ,,lumea” pe care o înşeală el:

Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea (nu universul – kosmos, ci oamenii ca lume – oikoumene) o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el” (APOCALIPSĂ 12,9).

Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Pe beţiv, îl amorţeşte cu acul băuturii, pe desfrânat – cu plăcerea acestui păcat, pe cel lacom – cu iubirea de arginţi, hărnicia în zi de duminici şi sărbători şi cu lăcomia pântecelui, pe eretic – cu plăcerea de a asculta şi propovădui învăţături false, străine de Biserica lui Hristos. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc: ,,Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Aşa grăieşte Cel ce are şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Îţi ştiu faptele, că-ţi merge numele că trăieşti, şi eşti mort” (APOCALIPSĂ 3,1), dar sunt numai trupuri: ,,Dar Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup; aşadar, zilele lor să fie o sută douăzeci de ani” (FACERE 6,3). Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, unii de loc, alţii doar din auzite, dar fără să-i intereseze, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu Preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă – CALEA MÂNTUIRII. De aceea, Fiul, a doua Persoană a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat CĂRAREA. Prin urmare, CALEA MÂNTUIRII e chiar CĂRAREA pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate: ,,…că pildă v-am dat, ca voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi” (IOAN 13,15) şi dându-ne îndrăzneală. Pe CĂRAREA MÂNTUIRII încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare generaţie de oameni, până la sfârşitul veacului (MATEI 28,20): Dumnezeu Însuşi cu Sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni… . Fără Hristos şi fără Biserică, fără Sfinţi, fără Cruce, fără Îngeri şi fără Maica Domnului, nu vom fi niciodată pe CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
2. BOCA, Ieromonah Arsenie – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. TIMOTEI SEVICIU, Episcopul Aradului şi Hunedoarei; Ediţia a V-a îngrijită de Preot Conf. Dr. SIMION TODORAN şi Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU; Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului – 2006.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Predică la o înmormântare