De-a lungul a două mii de ani de creştinism, acest text a fost citit şi tălmăcit în mod variat.

Un prim lucru ce merită menţionat este faptul ca, în plină epocă sclavagistă şi în sânul unei mentalităţi patriarhale până în ultimele ei resorturi, creştinismul este cel care a propovăduit, fie chiar la modul ideal, egalitatea deplină a oamenilor, în calitatea lor supremă de fii şi fiice egali ai aceluiaşi Părinte Ceresc, în virtutea chipului divin care le-a fost dăruit tuturor. Acelaşi “Apostol al neamurilor” învăţa că “în Hristos” – “nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28).

Pe lângă această egalitate între oamenii aparţinând diferitelor neamuri şi rase, creştinismul a propovăduit deplina egalitate între bărbat şi femeiel pe care şi-o exprimă fiecare dintre ei în funcţie de particularităţile şi specificul constituţiei sale. Aşadar, într-o vreme în care unii oameni erau vânduţi cal nişte animale, credinţa creştină recomanda să ne comportăm cu fiecare dintre semenii noştri, indiferent de statutul lui social, ca şi cu Hristos însuşii iar faţă de femeia asupra căreia, în epocă, bărbatul – părinte sau soţ – avea drept de viaţă şi de moarte ca faţă de făptura cea mai delicată şi tandră, dăruită bărbatului de către Dumnezeu, în vederea atingerii scopului suprem al vieţii lor – mântuirea. Prin urmare, în timp ce faţă de toţi oamenii suntem solidari în virtutea originii şi a vocaţiei comunei faţă de soţ sau faţă de soţie suntem, potrivit învăţăturii de credinţă creştine, în relaţie de împreună-lucrare în opera de edificare morală, în actul dobândirii mântuirii.

Într-un mod absolut novator pentru secolul al IV-lea (însă s-a dovedit că, de fapt, pentru cele două milenii creştine), Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărat “rapsod” al frumuseţilor familiei, vorbea despre relaţiile dintre soţi, arătând că, într-adevăr, soţul sau bărbatul ocupă, în familie, cel dintâi loc, el estel capul soţiei sale, care ocupă locul secund, în cadrul relaţiei dintre ei. Însă, arată în mod excepţional Sfântul Părinte, locul al doilea este egal cu cel dintâi  în demnitate şi slujire.

Întorcându-ne la relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie, în ierarhia precizată de Sfântul Apostol Pavel, cheia dezlegării reale a semnificaţiei rolului fiecăruia în cadrul familiei creştine o constituie vieţuirea lor, trăirea Tainei unirii lor “în Hristos şi în Biserica”.

Înţelegem astfel că ideea unei supremaţii în cadrul familiei, ca “nod de contraziceri” şi “prilej de poticnire” între soţi este specifică celor care nu îşi aprofundează misterul conjugal “în Hristo”, adică în lumina cuvintelor mântuitoare ale Domnului, şi nici “în Biserică”, adică în sensul explicaţiilor pe care le dă “cugetul Bisericii” realităţilor vieţii prezente şi a celei viitoare.

În logica pur omenească, şi nu în baza celei revelate, relaţiile dintre soţi au aparenţa de a fi absolute doar atunci când este exclus din căminul lor Hristos, cei doi soţi trăind după propriul lor plac şi socotindu-se a fi singurii datori şi responsabili faţă de fericirea personală şi faţă de fericirea partenerului de viaţă. Doar atunci există o luptă pentru întâietate, pentru supremaţie, echivalând, în realitate, cu tendinţa egoistă şi egocentristă de a-şi impune punctul de vedere, de a-şi solicita cu insistenţă până la violenţă, satisfacerea dorinţelor, poftelor şi plăcerilor personale, fie chiar şi cele mai înalte şi de natură pur spirituală.

Într-o familie credincioasă, însă, relaţia dintre cei doi soţi este fundamental spiritualizată, devenind o relaţie de relativă superioritate şi autoritate din partea bărbatului şi de relativă ascultare şi supunere din partea femeii. Soţia trebuie să se supună bărbatului ei, însă şi acesta se supune lui Hristos, astfel încât ajungem la egalitate de ascultare şi egalitate în demnitate a celor doi soţi. Sau matematic, în mod real, locul prim şi esenţial în cadrul legăturii create între ei prin Sfânta Taina a Cununiei, Îl ocupă Hristos Domnul, ei situându-se pe locul al doilea şi al treilea.

Emanciparea femeii în lumea contemporană a făcut-o pe aceasta să clameze egalitatea deplină cu bărbatul. Nu vrea să se mai simtă inferioară, ca el să ocupe totdeauna primul lor în relaţia lor, iar ea să fie mereu supusă slujitoare. Alungându-L pe Dumnezeu din mijlocul lor, ei au ajuns să reconsidere relaţia lor juridic, asemenea uneia dintre stăpân şi slujitor sau chiar şi mai rău, între stăpân şi slugă. Or, femeia zilelor noastre, spre deosebire de cea din vremurile trecute, nu mai este dispusă să fie sluga nimănui, nici măcar a familiei sale, a soţului şi a copiilor ei, dacă îi mai naşte. Multă vreme ş-a crezut că ea este doar un aparat de procreat, însă noua atmosferă de democratizare şi liberalizare a relaţiilor ei cu lumea a împins-o să caute întâietatea pentru ea, măcar în anumite sfere şi zone ale vieţii intime sau publice, materiale sau spirituale.

Presupusul “conflict” dintre bărbat şi femeia a pornit de la o premiză eronată, greşit interpretată, cum că femeia ar fi fost inferioară şi supusă până la servitute bărbatului ei, care, în baza unei mentalităţi patriarhale, de altădată, ar fi moştenit prerogativele de stăpân şi cap al femeii şi al familiei, o întâietate absolută. Însă aceasta este o premiză greşită, pentru că, în fond, aşa cum femeia este chemată să se supună bărbatului ei, la fel şi acesta trebuie să fie în profundă ascultare faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că în familie nu mai vorbim despre o dispută între locul prim şi cel secund între cei doi soţi, ci despre modul în care lucrează ei, în calitate de ocupanţi ai locului al doilea şi al treilea, în relaţia în care Primul în iubire, dar şi în smerire, în dragoste, dar şi în chenoză este Hristos.

Aşadar, într-o familie creştină, Dumnezeu se situează pe locul întâi, celor doi soţi revenindu-le locurile următoare. Aşa cum atunci când este vorba de conducători şi conduşi, de stăpâni şi supuşi, celui dintâi îi aparţine autoritatea, în timp ce supuşii sunt datori să împreună-lucreze la realizarea sarcinilor primite, la fel cei doi soţi trebuie să dovedească solidaritate şi armonie, în împlinirea vocaţiei lor şi a familiei – mântuirea. Mai mult decât atât, însuşi Hristos, Cel care trebuie să ocupe locul întâi, într-o familie creştină, nu a arătat despotism şi intransigenţă, ci iubire şi iertare, slujire şi preţuire. Şi, precum a făcut-o El, la fel sunt datori şi cei doi soţi, urmându-I exemplul sublim de slujire şi smerenie, să o facă. Prin urmare, realitatea este că din slujitori, soţii devin de Dumnezeu slujiţi şi tot astfel şi ei sunt chemaţi să o facă unul faţă de celălalt.

În acest cuget, femeia nu trebuie să se considere inferioară bărbatului, ca şi cum acesta ar avea ultimul cuvânt şi ar fi ultima instanţă la care ea este datoare să se raporteze permanent cu supunere, ci trebuie să aibă convingerea că, în aceaşi măsura în care va respecta ea aceasta şi va fi un exemplu de smerenie şi ascultare, şi soţul ei va asculta şi se va supune lui Hristos, făcând familia lor izvor de dragoste şi binecuvântare cerească. Neascultarea soţiei faţă de soţ îşi află corespondent în nesupunerea soţului faţă de autoritatea divină şi, în acest mod, nu doar unul dintre ei – soţia – va suferi, ci întreaga familie şi însăşi legătura lor cu Dumnezeu se va modifica. Prin credinţă, relaţiile dintre ei capătă consistenţă şi împlinire, după cum ignorarea lor duce la răcirea dragostei dintre ei şi a credinţei în Dumnezeu.

În plus, precum arăta acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, raportul dintre soţi este de împreună-lucrare, de ajutor şi colaborare în dificila operă de dobândire a mântuirii şi nicidecum o relaţie de despotism – din partea soţului – şi supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste curată şi înţelegere. Or, dragostea este cea care face autoritatea bună şî blândă, iar supunerea sau ascultarea – uşoară şi plăcută.

(extrase din: Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvărşirii – Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu)

Spre exemplu, prin Sfânta Taină a Botezului, primitorului acesteia i se iartă păcatul strămoşesc (iar în cazul în care este botezat mai târziu – şi păcatele personale, săvârşite până la momentul Botezului), devenind membru al Bisericii, iar în adâncul de taină” al sufletului său, purificat prin; apa baptismală, sfinţită şi simţitoare, Se sălăşluieşte Hristos, Care va rămâne permanent prezent; în sufletul omului, chiar dacă el nu realizează totdeauna această realitate a vieţii sale spirituale sau chiar dacă nu colaborează eficient cu Hristos şi cu harul dumnezeiesc primit.

Prin Sfânta Taină a Pocăinţei, penitentului sau creştinului care se mărturiseşte deplin şi smerit, ca înaintea Domnului, i se iartă păcatele, fapt care duce la redobândirea liniştii şi a împăcării cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi.

Prin Taina Sfântului Maslu, de asemenea, persoanei sau persoanelor care o primesc li se dăruieşte uşurarea de suferinţe, “ridicarea” lor şi iertarea păcatelor. Chiar dacă uşurarea bolii nu are totdeauna efecte vizibile în plan fizic sau somatic, Taina Maslului produce efecte depline în plan spiritual, adică în ordinea cea mai importantă a vieţii umane şi asupra elementului celui mai important din constituţia sau alcătuirea omenească – sufletul. Omul este alcătuit din trup şi suflet. Cel dintâi este muritor şi supus degradării, după moarte şi până la a doua venire a Mântuitorului – iar sufletul este veşnic şi îşi ia răsplata faptelor sale bune sau rele.

Chiar dacă nu totdeauna este vindecată boala trupească, prin intermediul acestei Taine, toţi cei care au primit-o cu reală credinţă şi de la slujitori vrednici au simţit uşurarea şi alinarea suferinţei sufleteşti.

Or, în plan duhovnicesc, pentru cei preocupaţi de îmbunătăţirea vieţii lor spirituale, eroarea, greşeala, păcatul şi fărădelegea produc dureri mari şi mai greu de suportat decât însăşi suferinţa trupească şi, din acest motiv, uşurarea şi liniştea sufletească este esenţială.

Prin Taina Hirotoniei, pentru a mai adăugaj încă un exemplu, persoana vrednică de aceastal primeşte, prin punerea mâinilor şi rugăciunile ierarhului, harul ce îi conferă calitatea şi puterea de a săvârşi lucrările specifice treptei sale sacramentale: administrativă, învăţătorească şi sfinţitoare. Iar evlavia ortodoxă cunoaşte preoţi cu daruri diferite. Unul este bun slujitor, înzestrat cu o voce frumoasă, altul este un predicator deosebit, altul are darul ascultării şi al alinării; unul este un iscusit duhovnic, altul este un bun organizator sau un spirit administrativ de excepţie, iar această listă ar putea fi mult lărgită. Ea demonstrează, în fond, acelaşi adevăr, şi anume faptul că harul Sfintei Taine a Hirotoniei, administrat unul şi acelaşi tuturor candidaţilor la Preoţie, lucrează apoi nuanţat şi diversificat, în funcţie de sensibilitatea şi grija fiecăruia, în multitudine de daruri.

Acelaşi lucru se petrece în cadrul fiecărei Sfintei Taine, inclusiv în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Din nefericire, pentru mulţi dintre mirii şi viitorii soţi, ba chiar şi pentru mulţi dintre naşii de astăzi, Cununia religioasă are aspectul de spectacol religios tradiţional. Astăzi “dă bine” ca pe o casetă video să poţi privi mai târziu amintiri legate de acest moment al vieţii, iar între multitudinea de urări şi de flori, printre acorduri muzicale şi paşi de dans, “episodul bisericesc” de aproape o oră, cu o biserică frumos pictată, cu veşminte sclipitoare, cu fum de tămâie şi iz de vechime, ba chiar şi cu un cuvânt inspirat şi sensibil din partea preotului, încântă auditoriul, începând cu protagoniştii – mirii, naşii, părinţii, rudeniile, prietenii prezenţi.

De multe ori, tinerii îndrăgostiţi, copleşiţi de sublimitatea momentului, nici nu prea realizează bogăţia acestei slujbe şi simbolismul ei înalt. Câţi, oare, dintre ei mai ştiu că punerea cununiilor pe capete îi face asemănători, în demnitate şi cinste, împăraţilor şi regilor de altădată, că în baza acestui simbolism, mireasa sa reprezintă pentru mire “regina” sufletului său, iar mirele reprezintă pentru soţia lui “împăratul” vieţii sale? Mai degrabă sunt preocupaţi de superstiţiile legate de acest moment decât de pătrunderea în miezul şi misterul Tainei. Miresele caută să se ascundă una de alta, temându-se că simpla lor vedere, este un semn rău, când, dimpotrivă, frumos ar fi să se vadă şi să se felicite pentru alegerea făcută. Sunt atenţi să păşească în “Starea Civilă” şi apoi în locaşul de cult “cu dreptul”, pentru a nu porni greu şi rău în viaţa de familie. Unele mirese, de alţii sfătuite, caută să îşi calce pe picior mirele, crezând că astfel vor “cânta” în familie sau o vor conduce ele, în timp ce familia este un altar de jertfă a egoismului, un loc şi mediu al iubirii, respectului, ajutorării şi dăruirii reciproce.

Însă puţini sunt aceia care cunosc şi cultivă în mod autentic harul primit în cadrul acestei Sfintei Taine. Or, formele generale de manifestare ale acestuia sunt dragostea sinceră şi curată, ajutorarea, respectul reciproc şi preţuirea, grija şi îndelungă-răbdarea soţilor, preocuparea faţă de naşterea, creşterea şi educarea copiilor, toate acestea aflându-se în slujba scopului esenţial al familiei mântuirea membrilor ei. Iar acest har şi aceste daruri, deşi îşi fac simţit permanent prezenţa, pot fi mult mai uşor sesizate, în perioadele de încercare, de cumpănă, de suferinţă şi boală, în “situaţiile limită” din viaţa ei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, socotind că Hristos “se află tainic în fiecare dintre poruncile Sale” şi că omul Îl descoperă pe măsura împlinirii sau al respectării lor, consideră că “fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului”, în sensul că harul dăruit de către Dumnezeu este simţit şi trăit în funcţie de sensibilitatea fiecăruia şi a celor doi soţi, pe măsura preocupărilor acestora pentru o viaţa duhovnicească înaltă. În mod contrar, nesesizarea acestuia, ignorarea sau tăgăduirea lui, neconştientizarea prezenţei şi lucrării sale, îi privează pe cei doi soţi de ceea ce este mai frumos şi veşnic în relaţia lor – elementul de spiritualitate.

Note:
1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice. Suta a doua, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 2, traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 203.
2. Idem, Răspunsuri către Talasie. Întrebarea 54, în Filocalia…, volumul 3, p. 248.

(extrase din: Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvărşirii – Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu)

O învăţătură fundamentală a antropologiei ortodoxe este cea potrivit căreia omul, creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 27), este o fiinţă comunitară, socială. El nu se simte niciodată cu adevărat împlinit în singurătate, ci în comuniune şi împărtăşire de iubire. El simte neîncetat dorul de a se împlini şi realiza alături de o persoană iubită, la a cărei mântuire să contribuie în egală măsură. El simte nevoia unei fiinţe căreia să-i împărtăşească necazurile şi împlinirile sale, în speranţa că, alături de un astfel de “suflet pereche”, de “jumătatea” sa, care să “rezoneze” la trăirile şi sentimentele sale, necazurile se vor împuţina şi se vor alina, iar bucuriile se vor înmulţi şi înduhovnici.

Prin urmare, familia a fost rânduită de Dumnezeu încă din paradis, pentru ca omul să progreseze în virtute şi iubire fată de Părintele său ceresc, alături de semenii săi şi în mod deosebit în sânul neamului şi a casei sau familiei sale.

Acordând o cinstire deosebită Sfintei Taine a Cununiei şi familiei creştine, credinţa ortodoxă dezvoltă o învăţătură sublimă privind vocaţia şi rolul soţilor, unul în viaţa celuilalt şi în cadrul căminului căruia ei îi pun bază prin actul sfânt al căsătoriei. În primul rând, prin prietenie şi căsătorie, omul răspunde vocaţiei sale fiinţiale de dialog şi de comuniune. Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecut rapsod al familiei creştine, considera că Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să avem nevoie unii de alţii, să nu putem trăi fericiţi decât în comuniune de simţire şi trăire şi de aici şi înalta exprimare a Sfântului Părinte, care socotea că “mai bine ne-ar fi de a trăi în întuneric decât de a fi fără prieteni”.[1]

În persoana unui prieten adevărat, considera el, omul “are un al doilea eu”[2], iar alături de o astfel de persoană “chiar şi sărăcia este suportabilă, iar fără dânsul şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit[3], după cum, bucurându-se de o asemenea afecţiune, “cineva poate suferi şi exilul, iar fară prieten nu poate trăi nici în propria sa ţară[4].

Experienţa lumii şi a vieţii demonstrează că, pentru persoanele care au ştiut să îşi aleagă partenerul de viaţă şi să cultive în căminul lor virtuţile creştine, familia este un loc al împlinirii personale si comunitare, materiale şi spirituale, sufleteşti şi duhovniceşti.

În lumina credinţei creştine, soţii îşi sunt unul altuia dar şi binecuvântare. Astfel, pentru un soţ dreptmăritor, soţia sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu-Iubire i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi împodobească viaţa şi sufletul cu trăsăturile legate de “eternul” ei feminin: căldura sufletească, bunătatea, delicateţea, sensibilitatea, fiind sprijin şi ajutor pe valurile atât de învolburate ale vieţii prezente, către ţărmul mântuirii. Sau, în exprimarea aceluiaşi mare Sfânt Părinte, soţia sau femeia trebuie să fie soţului ei “cea mai puternică doctorie de veselie”[5], “tovarăşul vieţii şi al corăbiei acesteia”[6], “port” şi “liman” bărbatului ei.

La rândul său, un soţ bun şi iubitor constituie pentru soţia sa creştină cel mai înalt dar pe care Acelaşi Dumnezeu i-l oferă femeii, pentru ca, la rândul său, şi el să îi împodobească şi să îi înnobileze personalitatea cu trăsăturile legate mai ales de voinţă, fermitate, caracter şi generozitate.

Conform “Apostolului neamurilor”, rostul soţilor, unul în viaţa celuilalt, îl constituie întrecerea în fapte de cinste, în fapte bune şi virtuţi creştine, pentru ca, astfel, unul alături de celălalt, să îşi dobândească şi să contribuie la dobândirea mântuirii celuilalt.
Potrivit aceleiaşi rânduieli atotînţelepte a lui Dumnezeu, familia este binecuvântată, în mod firesc, cu darul naşterii de prunci, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi considera a fi “mângâiere neamului omenesc”, după căderea în păcat a primilor oameni şi după pierderea veşniciei, “sprijin” şi “toiag” bătrâneţilor părinţilor care i-au născut, crescut şi educat, în vremea bătrâneţilor şi neputinţelor acestora. Prin urmare, scopurile generale ale căsniciei sunt, din punctul de vedere al credinţei creştine:
1) naşterea de prunci;
2) izbăvirea de patima desfrânării;
3) ajutorul reciproc şi
4) dobândirea sfinţeniei, unul alături de celălalt.

Familia creştină este considerată, în învăţătura de credinţă răsăriteană, a fi chemată să devină un colţişor de rai, încă din lumea aceasta, o antecameră a Împărăţiei cerurilor, o pregustare a fericirii viitoare şi veşnice.

Soţii creştini trebuie să îşi dea reciproc concursul ca, prin faptele lor bune, să facă din casa lor o “mică Biserică” sau “Biserica de acasă”, altar de jertfă a egoismului, arenă de luptă împotriva păcatelor şi a patimilor, loc de cultivare şi de exersare a virtuţilor creştine.

Doar o astfel de familie şi o astfel de “Biserică în miniatură” poate răspândi asupra întregului cămin, asupra celor apropiaţi sau cunoscuţi şi asupra lumii întregi, ca nişte raze de lumină spirituală şi iubire curată, înclinaţia spre viaţă duhovnicească îmbunătăţită, dorul de desăvârşire şi mântuire.

În acest mod, căsătoria şi familia creştină se vor ridica deasupra poftelor şi instinctelor, în lumea atât de bogată a vieţii spirituale.

Căsătoria îşi va redobândi statutul ei înalt de Sfântă Taină, în vremuri precum acestea, tot mai frământate, din existenţa şi istoria neamului omenesc şi a fiinţei umane, în care pofta şi plăcerea par a fi punctele de forţă ale unei noi religii, tot ternic proclamată – cea a plăcerilor efemere şi iluzorii.

Note:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesalonicieni. Omilia II, în volumul Comenatăriile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, Corinteni, I şi II Tesalonicieni a Sfântului Apostol Pavel, traducere din limba elină, ediţia Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 179, în volumul Lumina Sfintelor Scripturii (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), antologie şi studii introductive Drd. Liviu Petcu, voi. II (Î-Z), TRINITAS, 2007, p. 682.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVI, în volumul Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului, ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, Editura Sophia-Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 279.
6. Idem, Omilia XXVI, în vol. cit., p. 280.

(extrase din: Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvărşirii – Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu)

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului. Ea e prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului. Deci pomenirea ei pune din plin problema refacerii omului.

Primul om refăcut e Iisus, Fiul ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită chiar de Iisus când era pe cruce, ca Maică a creşti­nătăţii, când Iisus i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan pe Ea de maică.

Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea dintre leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa aceasta nu e numai atâta.

Ştim de la Iisus că vom purta şi chipul pe care ni L-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta, însă, când Se va naşte în noi Iisus aşa cum S-a născut în Sfânta Fecioară.

Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.

Nu e, deci, numai o urmare a Domnului, o „imitatio Cristi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului.

Dar Maica Domnului n-a fost scutită de nici una din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi pri­goana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru “între robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumne­zeu e o deosebire fără margini” zice Sfântul Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate prin rugăciunea lui să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să Se răzbune pe închinătorii la idoli – cu atât mai mult rugăciunea Sfintei Fecioare Maria va opri să nu cadă urgia divină peste păcătosul popor creştin.

Dumnezeu a făcut pe om în calitate de fiu şi nu ca pe o făptură oarecare. Această calitate, Dumnezeu n-a dat-o îngerilor sau altei creaturi. Domnul Hristos întrupându-Se a ridicat firea feminină, femeiască, până la cinstea de a putea fi numită Maica lui Dumnezeu.

Ereticii neputând înţelege spuneau că: nu se poate ca o muritoare să fie Maica lui Dumnezeu.

Subiectul întrupării în chip omenesc este persoana a II-a a Sfintei Treimi şi deci cea care a născut pe Dumnezeu întrupat este Născătoarea de Dumnezeu, afirmaţie a Sinodului al III-lea Ecumenic, de la Efes, din anul 431.

Maica Domnului oarecum răscumpără la picioa­rele crucii, ceea ce a greşit strămoaşa.

Al VII-lea Sobor (Sinod) Ecumenic[1], având în vedere rătăcirile ereticilor despre Sfinţi şi Maica Domnului, hotărăşte: “A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele puteri cereşti îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe Sfinţii Mucenici morţi pentru Hristos, pe Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli şi toţi drepţii, cuvioşii bărbaţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ne pot apro­pia de împăratul tuturor – Dumnezeu.”

Şi cântă Biserica: Sub milostivirea Ta scăpăm, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte pe noi: Una curată, Binecuvântată, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu …

Note:
[1] De la Niceea, din anul 787.

de Ieromonah Arsenie Boca – Rostul Incercarilor

Prin urmare, înţelesul Dumnezeieştii Liturghii este atât de larg, atât de vast, atât de propriu nouă, atât de tih­nit, încât nu există posibilitatea să nu putem să slujim cu toţii în Hristos. Ea cuprinde lărgimea şi înălţimea lucrării lui Dumnezeu si a lucrării vieţii omeneşti.

Dar să luăm aminte la a doua parte a omiliei noas­tre. Liturghia, fie a mea ca preot, fie a lui Dumnezeu, fie a întregii Biserici, este o legătură publică, o legătură perso­nală în Biserică, în cadrul adunării de slujbă, dar şi o părtăşie de unul singur la viaţa şi mărturisirea lui Hristos.

Pentru Liturghie e nevoie de o comuniune personală, mistică, neîncetată, într-o asceză de zi cu zi în chilie – cum spunem noi, monahii – “în cămară” (Mt. 6, 6), precum spu­ne Hristos, în locul în care putem realiza isihia şi tăcerea.

Lucrul acesta ni-l dă experienţa ascetică. Experienţa noastră ascetică este o ascuţire, o întărire a organismului nos­tru, ca să ne putem săvârşi slujba noastră obştească cu mai multă putere, mai nemijlocit, cu mai multă măreţie, astfel încât să strige cerul şi pământul atunci când liturghisim.

Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăinţa, îndelun­ga răbdare, abstinenţa, postul, privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acestea constituie asceza. Nu sunt doar faptele noas­tre bune, nu e doar lupta noastră de a ne tăia patimile. Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg fiin­ţa noastră intrării lui Dumnezeu. “Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuţii, tot are trebuinţă de osteneala ascezei”, zice Avva Filimon, nu mai are nici războaie, nici ispite, nici pro­bleme, dar asceza trebuie continuată. Vrei să-L dobândeşti pe Dumnezeu? Vrei să fii un liturghisitor? Vrei să primeşti orice dar dumnezeiesc? Vrei curăţire, bucurie, libertate, teologie, contemplaţie? Vrei ca viaţa ta să fie o Liturghie? Faceţi atunci doar asta: “Du-te şi osteneşte-te, căci e nevoie de osteneală şi de durerea inimii.”[7] Şezi, zice, la tine acasă şi fa-ţi lucrarea ta. Nu-ţi spun să-ţi schimbi viaţa, pentru că, fiind în so­cietate, eşti supus lucrurilor ei neplăcute. Trăind în lumea stăpânită de demonul cel viclean, este firesc se te tulburi şi să fii ispitit şi adesea să fii supus de către diavol. Eşti familist? Ai soţie? Lucrul tău este lumesc: să-i placi femeii, iar femeia să placă bărbatului (1 Cor. 7, 33-34). Dacă-ţi părăseşti această însuşire lumească, cum te vei mai înfăţişă înaintea lui Dumnezeu? În această lume, care te strânge cu năpastele şi cu păţaniile ei, tu eşti preotul, iar lumea aceasta devine Sfântă Masă. Trăieste-ti viata ta, dar “osteneşte-te”, pentru că e nevoie de “osteneală şi de durerea inimii”, adică de o viaţă ascetică lăuntrică şi personală. “Căci nu ni se vor da cele vrednice de silinţă şi de oste­neală culcându-ne si sculându-ne.”[8] Când dormi, când te întinzi în pat, nu le faci pe cele care se realizează cu durere. De aceea, Cuviosul Talasie scrie: “Cel ce iubeşte pe Iisus se exersează întru dureri.”[9] Vedeţi că durerea, asceza, strădania în osteneala duhovnicească, dispoziţia lăuntrică de a şedea înaintea lui Dumnezeu, pe cât putem mai cu seamă noaptea, sunt antidotul morţii şi mijlocul de a dobândi iubirea lui Iisus. Pentru că omul se aprinde prin asceză şi prin durere şi se umple de o altă putere, de o altă tărie, de un alt cuget, de cugetul Sfântului Duh. Asceza este plă­mânul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre.

Ε nevoie, aşadar, de liturghia noastră personală, de comuniunea noastră mistică cu Dumnezeu. Este durerea noastră pe care o pătimim oriunde L-am întâlni, oriunde L-am găsi, oriunde Îl avem, vrând sau nevrând, dar, în acelaşi timp, este şi o faptă săvârşită de bunăvoie. Să ne înălţăm mintea la Dumnezeu prin studiu duhovnicesc şi prin rugăciune, mai cu seamă în orele de noapte, fiind singuri cu singur Dumnezeu. Aşa cum Avraam, dacă vă amintiţi, s-a suit singur în munte, ca să aducă singur jertfă lui Dumnezeu pe fiul său cel unul-născut, care a ajuns tip al lui Hristos, aşa şi noi, înlăuntrul tăcerii, în isihia atât de po­trivită pentru noi, urmărind neîmprăştierea pentru câteva clipe, pentru câteva ceasuri, să dăm acest răstimp şi întreaga noastră minte lui Hristos ca pe o liturghie şi jertfe personală fară de sânge. Îi vorbim lui Dumnezeu cu credinţa că ne aude şi, de aceea, Îi cerem mila. O, clipe ale ascezei noastre personale şi ale rugăciunii, ale strigătului “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, în care devenim părtaşi sfinţilor şi suntem binecuvântaţi şi făcuţi locaşuri vrednice şi dum­nezeieşti ale lui Dumnezeu şi instrumente ale strălucirilor şi ale darurilor dumnezeieşti! Această lucrare, făptuire este numită de către Părinţi “liturghie”, “canon”.

După cum în Dumnezeiasca Liturghie Dumnezeu se obligă pe El însuşi să lucreze împreună cu chemarea pe care o săvârşeşte preotul slujitor, — aceasta se petrece la toate Tainele — tot aşa şi la această sfântă anaforă,[10] pe care o săvârşeşte credinciosul prin mijlocirea numelui lui Iisus, masa mistică a inimii primeşte în mod sigur cerceta­rea Sfântului Duh. Este cu neputinţă ca preotul să spună “Trimite Duhul Tău cel Sfânt” sau “Sfinţeşte apa aceasta” sau “undelemnul acesta” şi să nu fie aşa. Nu poate fi susţi­nută Biserica, nu există Biserică dacă Dumnezeu, chiar şi numai o singură dată, nu aude cuvintele preotului, care se poate să fie şi păcătos, se poate ca mintea lui să fie altun­deva în momentul în care spune acele cuvinte înfricoşate şi dumnezeieşti. Acest lucru se întâmplă şi la rugăciunea noastră. Tatăl cel ceresc, Care ni L-a dat pe Fiul Său, “oare nu ni le va da pe toate împreună cu El?” (Rom. 8, 32), este cu putinţă să nu ni-L dea pe Duhul cel Sfânt?

Cu rugăciunea lui Iisus dobândim toate îndreptă­rile lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Îl imităm pe Hris­tos, pentru ca aceasta este noima rugăciunii. După cum Hristos S-a făcut şi preot, dar şi miel de jertfa, tot aşa şi noi ne facem şi preoţi, şi daruri de jertfa, săvârşind jertfe bineprimite în numele lui Iisus. Graiurile rugăciunii, pe care o facem ca pe o pregătire pentru Liturghia obştească, teologica, devin “pietre vii” (I Ptr. 2, 5) pentru zidire, iar noi suntem zidiţi în locaşuri duhovniceşti şi devenim, în continuare, preoţi sfinţi. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Stăruie în chemarea numelui Domnului”, rosteşte neîncetat numele Domnului, în loc să spui multe cuvinte, şi atunci inima Îl va înghiţi pe Domnul, şi Dom­nul va înghiţi inima, şi vor ajunge una. Vedeţi că şi acesta este un lucru unificator, este o liturghie duhovnicească!

Prin urmare, nu ajunge doar slujba noastră obştească şi Liturghia, ci e nevoie şi de asceza noastră. Sfântul Macarie spune: Nu săvârşim Liturghia dacă nu am făcut mai întâi Miezonoptica, Utrenia, slujba rânduită. Fără acestea nu se face Liturghie. Dar nu se face, zice, nici slujbă fără Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, nici noi nu e cu putinţă să săvârşim Liturghia la biserică sau altundeva dacă nu ne-am făcut mai întâi liturghia noastră în chilie, în camera noas­tră, dacă nu facem această pregătire ascetică a noastră perso­nală. Atunci e sigur că Dumnezeu ne va dărui totul.

Aşadar, trebuie să avem privegherea noastră puter­nică, postul nostru, smerenia noastră, să dobândim vir­tutea noastră cu răbdare şi stăruinţă — toate acestea sunt asceză – pentru a oferi slujirea sfântă a inimii noastre. Să nu ne oprim niciodată până ce vom primi lucrarea mistică a Duhului, până vom dobândi odihna şi veselia duhovni­cească sigură, pentru că într-acolo ţinteşte Liturghia.

Tot ceea ce se săvârşeşte la adunarea de slujbă tre­buie să fie desăvârşit. Ceea ce se săvârseste la adunarea de slujbă se săvârşeşte şi în mod personal, “în cămara ta” (cf. Mt. 6, 6). Dar cu cât mai desăvârşită este Liturghia noastră obştească, cu atât mai desăvârşită este şi liturghia noastră personală, numai şi numai prin Hristos singur.

O astfel de viaţă este premisa Liturghiei şi a teolo­giei. Teologul, de vreme ce este un slujitor (διάκονος) al Bisericii, îşi trage de la ea puterea şi dreptul de a merge să propovăduiască în numele lui Hristos, al lui Dumnezeu, al Duhului Sfânt, învăţăturile bisericeşti către popor, pentru a putea să slujească Biserica, să slujească lucrarea ei, să aibă caracterul lui oarecum monahal, dar să fie şi om bisericesc împreună-slujnic la lucrarea Bisericii, împreună-luptător la truda şi osteneala maicii Biserici pentru fiii ei.

Prin urmare, viaţa noastră mistică este pregătirea prescurii pentru Liturghie. După cum ducem prescura la Proscomidie, o înălţăm şi, după ce am înălţat-o, este deja sfântă, adică nu mai poate fi folosită la o trebuinţă comună, este gata pentru Liturghie, ca să fie adusă de la proscomidiar la Jertfelnic, tot aşa şi chilia noastră, a ce­lui căsătorit şi a celui necăsătorit, este proscomidia la care pregătim agneţul liturghiei noastre.

Aşadar, asceza este pregătirea fiinţei noastre, a sufle­tului şi a trupului, pentru lucrările sfinte ale Duhului Sfânt. Când avem această dublă liturghisire şi ştim că viaţa noastră şi îndumnezeirea noastră şi lupta noastră sunt o liturghie, atunci harul locuieşte înlăuntrul nostru şi, puţin câte puţin, ne preschimbă, ne preface. Harul Duhului Sfânt ne inun­dă, ne adapă. Astfel Duhul Sfânt, venind înlăuntrul omu­lui, face harul inseparabil de acesta. Dumnezeu nu ne mai părăseşte de vreme ce liturghisim în chip îndoit, ci devenim moaşte de nesfarâmat, de la care harul lui Dumnezeu nu mai pleacă. După cum, asemeni sfântului, şi icoana lui este întotdeauna sfântă, tot aşa şi Dumnezeu ne păstrează şi pe noi întru sfinţenia Lui, câtă vreme săvârsim această liturghie. Şi noi, păcătoşii, devenim o vistierie sfântă a sfinţeniei Duhului Sfânt! Biserica ia din propria noastră sfinţenie şi da şi celorlalţi, precum şi întregii zidiri.

De aceea, asceza nu este înghesuire a sinelui nostru, ci o “neîncetată silire a firii”.[11] Silire înseamnă: mă silesc pe mine însumi şi vreau cu tot preţul să ajung sfânt, să ajung un om duhovnicesc pentru totdeauna. Atunci dure­rea este aducătoare de bucurie. Durerea şi silirea în asceză sunt întoarcerea sinelui meu la viaţa firească de dinainte de cădere. Prin această îndoită liturghie se risipesc toate câte s-au instalat în firea mea de la Adam până astăzi şi se arată virtuţile pe care mi le-a dat Dumnezeu, mai întâi la facere (Fc. 1, 27), la plăsmuirea omului, şi, în al doilea rând, la naşterea prin Botez. Astfel, virtuţile acestea slujesc la îndumnezeirea mea, în timp ce elementele negative se retrag unul după altul. Omul nu se îngroapă într-o asceză nefericită şi nenorocită. Nu este înşelat de văicăreli şi de o viaţă de nesuferit. Nu. Ci ia asupră-şi o liturghie pe care o săvârşeşte într-o izbucnire de entuziasm a fiinţei sale către Dumnezeu. Apoi, după cum el se supune pe sine însuşi lui Dumnezeu, tot aşa această supunere a lui devine supunere a lui Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu Se obligă să ne asculte, iar noi devenim împăraţi şi Dumnezeu Se face supus nouă! Iar Hristos, Care este virtutea[12] Părintelui ce­resc, Se adaugă nouă în mod definitiv şi de neînlăturat, fiind cea din urmă şi mai mare dintre virtuţile pe care le avem si le dobândim.

Dumnezeu ne învredniceşte atunci de toată bucuria şi de toată veselia. Dobândim atunci o interiorizare mistică şi toate ale noastre devin purtătoare de Duh. Omul nu e niciodată incapabil de astfel de realizări. Oricât de greu de îmblânzit ar fi omul, Dumnezeu este mai presus prin iubi­rea Lui şi ne face izbânda Lui. Dar pentru că noi avem ini­ma învârtoşată, pentru că suferim de uitare, de împrăştiere, pentru că avem un caracter care se împotriveşte, de aceea să ne amintim că Dumnezeu a găsit un mijloc fară greş ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor, ca să nu contenească nici­când liturghia noastră, ci să devină veşnică. Putem ajunge oriunde, chiar şi în cer, dar nu fară durere! Durerea, boala, strâmtorarea nu sunt semnele doveditoare ale unui blestem, ci sunt mijloacele îndreptării noastre şi ale slavei noastre dumnezeieşti, pentru că asceza este silire şi durere.

Trebuie să iubim durerea ca să fim slujitori de cele sfinte ai lui Dumnezeu.[13] Nu există nimeni care să nu aibă o durere sau care să nu aibă mâine si mai multă durere. Trebuie să iubim necazurile vieţii, cancerul, pneumonia, ptoza uterului, ulcerul, atacul cardiac, comoţia cerebrală, episodul encefalic, acuzaţiile, calomniile, egoismele care ne tiranizea­ză. Fără acestea, fără durere, vom fi incompleţi şi nu vom ajunge deplini. Durerea ne întregeşte. Chiar şi cele mai mari patimi ale noastre sunt distruse şi spulberate de durere şi devin atrofice, iar noi ne hrănim şi ajungem puternici.

Aşadar, asceza după Dumnezeu, răbdarea, pocă­inţa ne fac părtaşi la ascetica monahală străveche, dar şi la experienţa ei. Deoarece, când avem aceleaşi mijloace, avem cu adevărat si aceleaşi reuşite. Când avem aceeaşi liturghie, avem şi aceleaşi rezultate. Prin urmare, liturghia noastră fiind comună, tot comună va fi şi experienţa noas­tră duhovnicească pe care o dobândim.

Ingăduiţi-mi să vă spun ceva simplu, ca să vedeţi cum omul, printr-o vieţuire ascetică şi o liturghie zilnică, Îl face pe Dumnezeu o realitate palpabilă.

Era odată la Athos un monah în chilia lui, care se nevoia cu rugăciunea şi privegherea. Nişte săteni l-au ru­gat fierbinte să vină la ei în sat să-i ajute, pentru că secta­rii încercau să amăgească inimile oamenilor. I-au cerut să meargă în sat să devină predicator, teolog! El însă nu era pentru astfel de treburi. Nu ştia ce să facă. Intr-o noapte, pe când se ruga singur, aude dintr-odată că bate cineva la uşă. “Amin”, zise şi, în acelaşi timp, se ridică şi merse să deschidă poarta, deşi nu ştia cine este. Nu ajunge însă să o deschidă şi vede înaintea sa o femeie! S-a pierdut cu firea. “Cine eşti?”, i-a zis cu asprime. Ea a rămas liniştită, aşa cum era şi înainte. În mâna dreaptă ţinea Cinstita Cruce şi cu stânga se pregătea să bată iarăşi la uşă. “Cine eşti?”, insistă monahul. Aceea intră şi zise cu smerită cugetare: “Sunt muceniţa Eufimia.” El s-a temut ca nu cumva să nu fie sfânta şi i-a zis: “Cum? Vino cu mine! Să faci şi să spui după mine!” Şi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Ea a făcut la fel. Monahul a făcut apoi trei metanii zicând: “Ne închinăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh.” La fel si ea. “Ia loc!”, îi zise atunci. S-a aşezat şi el pe scăunelul lui, s-a aşezat şi sfânta pe scăunel – ca să intre în Sfântul Munte, cu sigu­ranţă că va fi luat îngăduinţa Maicii Domnului, singura femeie care are libertatea de a intra acolo – şi au discutat ore în şir. Despre câte n-au vorbit![14]

Am spus că Liturghia înseamnă unirea noastră cu Dumnezeu, cu cerul, cu pământul, Biserica este Liturghie şi Liturghia este Biserică. Ce este Biserica? Sfinţii, îngerii, toţi. Prin urmare, în fiecare zi suntem împreună cu Sfânta Eufimia, cu Sfântul Mardarie, cu Sfântul Elefterie. Trăim lucrurile acestea? Le vom trăi. Fiecare dintre noi, în felul său, va avea aceleaşi trăiri, de vreme ce avem aceleaşi lucrări duhovniceşti.

Acum mai vreau sa adaug un singur lucru. Asceza şi liturghia, cea obştească şi cea personală, ne hărăzesc o unire îndoită cu Dumnezeu şi o îndoită prezenţă a lui Dumnezeu: mistică şi tainica (prin Sfintele Taine). Adică atunci când liturghisesc în biserică sau iau parte la Liturghia din biserică sau îmi fac liturghia în camera mea, atunci comunic neîn­cetat cu Dumnezeul cel veşnic, Îl aştept în fiecare zi şi eu însumi devin o pregătire, o cerere pentru venirea Mirelui, de care cerere îmi amintesc neîncetat şi pe care o am în inimă. De aceea, prezenţa lui Dumnezeu nu este doar o prezenţă de moment, ci una neîntreruptă, veşnică şi eshatologică.

Acolo unde şed ca monah sau ca laic şi mă rog, cu­prind înlăuntrul meu veşnicia, de vreme ce îl cuprind pe Dumnezeul cel veşnic şi Împărăţia cerurilor. Este cu neputin­ţă ca Dumnezeu să nu intre în astfel de suflete care se roagă şi liturghisesc, pentru că Dumnezeu S-a jertfit pentru om.

Inima însăşi este şi devine o cămară împodobită de nuntă, vine şi revine la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine si revine si locuieşte în ea. Credinciosul atunci nu-si mai priveşte propria inima, ci îl trăieşte pe marele Dumne­zeu, pentru că Dumnezeu este conţinutul său neîncetat şi reazemul său de Sfânta Masă a bisericii şi a jertfelnicului inimii lui. În orice moment s-ar uita omul la el însuşi, bagă de seamă că s-a amestecat atât de mult cu Hristos, cu Tatăl, cu Duhul cel Sfânt, încât nu mai vede nimic altceva decât pe Dumnezeu. Omul însuşi devine astfel prorocul acelei prorocii din Apocalipsă despre împărăţia cerească, despre Ierusalimul cel ceresc. S-a uitat, zice, Sfântul Ioan Teologul la cer ca să vadă templul ceresc, dar “templu n-am văzut în ea, în cetatea Ierusalimului, pentru că Domnul Dum­nezeu atotţiitorul este templul ei” (Apoc. 21, 22). Templul a fost înlocuit definitiv de însusi Dumnezeu atottiitorul si de către Mielul-Hristos. Acolo nu mai există soare, nu mai este “trebuinţă de soare, nici de lună (…), căci slava lui Dumnezeu a luminat” Ierusalimul şi toţi împăraţii pă­mântului au adus slava şi cinstea lor în împărăţia ceruri­lor, în Ierusalimul cel de sus. Această prorocie se petrece şi se adevereşte cu noi ca o prorocie deja personală. Astfel, trebuie ca de acum să devenim nu numai slujitori de cele sfinte, ci şi împăraţi şi proroci.

Să ne uităm la noi înşine şi să nu aşteptăm un jert­felnic, o biserică. Dumnezeu ne va învrednici cândva să fie numai El şi Mielul întru noi dacă liturghisim în fiecare zi în chip îndoit, aşa cum am spus. Atunci nu vom mai avea trebuinţă nici de lumina soarelui, nici de lumina lunii. Toţi ne vor aduce darurile lor, slava lor, cinstea lor, după cum aducem si noi cinstea noastră si slava noastră sfinţilor.

Note:
[7] Avva Filimon, Cuvant foarte folositor
[8] Ibidem.
[9] Despre dragoste, înfrânare si petrecerea cea după minte, 3, 52.
[10] Vezi nota 2, p. 170.
[11] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, 1.
[12] Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, 5.
[13] Prin “slujitori de cele sfinte” am tradus grecescul ιερουργός, care, după sensul lui restrâns, desemnează pe slujitorul hirotonit, dar după sensul larg cu care apare folosit aici, îi desemnează pe toţi creştinii care slujesc lui Dumnezeu pe altarul inimii prin viaţă curată şi sfintele rugăciuni, având şi ei preoţia lor obştească, (n.tr.)
[14] Este vorba despre Părintele Paisie Aghioritul (+1994)

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Vazându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta şi viaţa noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4). Stau şi mă gândesc câţi dintre voi, care v-aţi luptat ani de-a rândul ca teologi[2], ca luptători ai Bisericii, veţi străluci într-o bună zi în slava Tatălui si vă veti arăta si ne vom vedea si ne vom arăta acolo. Gândul că viaţa aceasta şi cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legă­tură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veşniciei. Voi nu sunteţi printre cei de care prorocul zice: “Veniţi să beţi apă fară de arginţi!” (Is. 55, 1). Voi veniţi cu trudă şi cu jertfa, ca să aflaţi apă, să beţi şi să vă umpleţi sufletele.

Aşadar, toţi şi toate vorbesc înlăuntrul meu nu despre voi, ci despre Hristos Care vine, despre naşterea şi arătarea în trup a Fiului lui Dumnezeu, Care nu va zăbovi, ci va veni şi ne va umple pe toţi de bucurie, acum, la Naşterea Lui, precum şi la fiecare praznic al Naşterii Sale şi, în cele din urmă, la naşterea noastră în cer. Glasul prorocului se aude în inimile noastre: “Gătiţi calea Domnului!” (Is. 40, 3). Zilele sunt de aşa natură, încât toate ne cheamă să ne pregă­tim. Slujba Vecerniei cheamă peştera să se împodobească, ieslea să-L primească pe Izbăvitorul nostru, pe păstori să teologhisească, făcând de pază la turme, iar pe magi să-şi aducă jertfa şi darurile sfinte, pe care le-au oferit lui Hristos. Tot acest praznic al cerului şi al pământului este un lucru firesc, pentru că naşterea lui Hristos a fost şi este nădejdea tuturor neamurilor, după cum spune prorocul Isaia, în timp ce moartea lui Hristos este slava şi cinstea Bisericii (Is. 11, 10).

Într-adevăr, întruparea Cuvântului este mântuirea, este siguranţa şi îndumnezeirea noastră a tuturor. Prin luarea frământăturii omeneşti de către Domnul, Fiul lui Dumnezeu pătrunde şi umblă în istoria oamenilor, dar şi în istoria fiecăruia dintre noi, ca Dumnezeu-omul Iisus, iar noi împreună-călătorim cu El către veşnicie ca oameni ce Îl poartă pe Dumnezeu.

Cel ce vine să Se nască este Făcătorul nostru, “lu­mina din lumină”, Cel care ne-a plăsmuit din ţărână şi ne-a făcut chipuri ale lui Dumnezeu. Noi însă, chipurile cele dumnezeieşti, am păcătuit şi am ajuns bălegarul lui Augias[3]. M-am gândit la această stare ca fiind asemenea bălegarului lui Augias, deoarece cuvântul Augias înseam­nă “strălucire din Dumnezeu, din lumină, din soare”. Aşa şi noi, străluciri din lumina lui Hristos, ajungem ca o balegă. Dar Dumnezeu, Care face să strălucească zidirea, Care-Şi curăţă curtea Sa, nu ne-a aruncat departe, ci ne-a rezidit într-o stare mai dumnezeiască si mai desăvârsită, în staulul sfintei noastre Biserici, si ne-a făcut luminători care luminează lumea cu fulgere dumnezeieşti.

Evanghelia de mâine, a Duminicii strămoşilor, vor­beşte despre cina cea mare a Domnul (Lc. 14, 16-24). Arată tocmai iubirea şi prezenţa lui Hristos în viaţa noas­tră şi întreaga Lui iconomie simţitoare şi mântuitoare, în­săşi această curăţire a noastră, şi nu lepădarea, azvârlirea noastră, prin urmare viaţa noastră duhovnicească în Hris­tos, al cărei pisc se atinge la slujbă şi, mai ales, în Euha­ristie. De aceea, cina cea mare a fost luată ca o pildă ce aminteşte de Dumnezeiasca Euharistie, de Dumnezeiasca Liturghie. Cina cea mare este părtăşia noastră la taina unirii omului cu Dumnezeu. Liturghia nu este o simplă taină, este întreaga taină a îndumnezeirii noastre, a unirii noastre cu Dumnezeu, a unirii şi a împreună-existenţei noastre a tuturor “în Hristos” (Ef. 1, 10) şi a praznicului fară de sfârşit pe care El ni-l va dărui în continuare. Pentru că toate acestea alcătuiesc Liturghia.

Liturghia înseamnă slujire, slujirea lui Hristos care-l mântuieşte pe om, lucrarea şi slujirea şi mulţumirea omu­lui către Hristos, Care ne mântuieşte. Liturghia nu este o simplă lucrare, o simplă taină. Nu e ceva pe care îl săvârşim prin mâinile unui preot. Ea este, în acelaşi timp, împreună-lucrarea a doi factori: slujeşte Dumnezeu, şi slujim şi noi. Noi liturghisim prin preot şi prin rugăciunile inimilor noastre la Liturghie. Prin urmare, ne înălţăm jertfele noastre, pe noi înşine, cerem mântuirea, dar Dumnezeu însuşi face lucrarea dumnezeiască. Atunci când ne-am înălţat, co­boară şi El şi săvârşeşte, în realitate, aproape toată adunarea de slujbă. Prin urmare, Liturghia este o faptă a amânduro­ra, care-şi ia avântul şi de pe pământ şi din cer.

Dumnezeiasca Liturghie, cina aceasta mare, este să­vârşită pentru noi de către Dumnezeu-Tatăl, prin îndurările Fiului celui Unul-Născut, în Duhul Sfânt. Trebuie să con­ştientizăm că Dumnezeu liturghiseşte, iar noi ne adunăm. Liturghia este, aşadar, adunarea oamenilor şi a popoarelor cu Dumnezeu şi cu sfinţii, adunare care îi uneşte pe toţi întru una în Dumnezeu. Îi uneşte pe toţi care se recunosc pe ei înşişi drept mădulare ale lui Hristos. Este o lucrare a omului, dar şi o lucrare a lui Dumnezeu în Sfântul Duh. Câte înţelesuri sunt cuprinse în cuvântul “liturghie”!

În mod evident, fiecare participă la Liturghie în mod personal, la lucrarea dumnezeieştii iconomii, deoa­rece îşi împropriază lucrarea Domnului. Nu este doar pre­otul, nu este numai Dumnezeu, nu este numai Biserica, nu este numai firea omenească. Este şi fiecare persoană în parte care se adună în curţile Domnului.

La taina îndumnezeirii omului şi a sfinţirii zidirii par­ticipă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujeşte. Omul se oferă pe sine şi darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare şi băutură, dimpreună cu toate darurile dumne­zeieşti ale Sfântului Duh. Devenim sfinţi, primim bucurie, pace, iubire, blândeţe, Duh Sfant. Nu ajungem sfinţi prin viaţa noastră, ci Dumnezeu ne sfinţeşte prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu şi om.

Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în con­siderare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epo­că, omul trăieşte două stări potrivnice faţă de Liturghie: împrăştierea şi dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate ţintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existenţa omenească se împrăştie. Dar şi dezbinarea este vizibilă în toate mani­festările vieţii omeneşti. Prima, împrăştierea, fărâmiţează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl des­compune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înşine, dar ne şi uneşte cu Dumne­zeu, cu toţi sfinţii şi cu toată zidirea.

Ştim însă că lumea nu este stăpânită astăzi de chipul luminos al unui om, conducător înţelept sau proroc sau conducător duhovnicesc, ci este stăpânită de o concepţie sindicalistă. Iar cuvântul “sindicalism”, cu toate sensuri­le sale, nu numai cu cel social, însemnează “înghesuială, îngrămădeală, târâre după altul”, şi aşa se ajunge până la o stare infantilă. Lipseşte forma care unifică şi stăpâneşte gruparea, faptul de a te lua după altul, Stare în care oame­nii ajung nişte valuri purtate încoace şi încolo, nu pot să acţioneze, ci numai să se răscoale. In plus, lumea se află sub stăpânirea curentelor şi sistemelor economice, filosofice, religioase, politice, naturaliste, un întreg sistem de ideo­logii, care nu-l unesc pe om cu ceilalţi, ci îl însingurează de ceilalţi, pentru că îl fac să simtă că el este cel adevărat. Dintr-o astfel de stare lipseşte Dumnezeu şi teologia.

Aceste două elemente ale lumii, împrăştierea şi dez­binarea, au urmări profunde în viaţa psihologică şi duhov­nicească a persoanelor şi, de aceea, Liturghia este altceva. Ea intră în societatea dezbinată, o ia, o uneşte cu spaţiul litur­gic şi o preface într-un loc în care e cu putinţă să se aducă închinare lui Dumnezeu. Cum şi-ar putea omul altfel în­chipui că raţiunea existenţei sale este unirea cu Dumnezeu? Unde să-şi aducă aminte de aceasta? Cum să priceapă asta? Cine să i-o spună? Toţi aleargă, se îmbrâncesc, se zbat. Co­muniunea personală, unirea cu Dumnezeu, care dăruieşte pacea, bucuria şi, în general, trăsăturile Dumnezeirii, fără ca personalitatea omului să fie distrusă, este ceva care se păstrează şi se împărtăşeşte numai în Liturghie.

Încă din vârsta celei mai fragede pruncii, omul conte­neşte, încet-încet, să crească împreună cu Dumnezeu. Co­piii de azi sunt educaţi altfel, nu sunt educaţi în Dumne­zeu. Omul nu se maturizează ca o personalitate dumnezeiesc-omenească. Ba chiar şi creştinii înşişi făuresc adesea un creştinism la măsurile omului căzut. Omul trăieşte lumea şi acceptă Biserica. Acceptă Biserica şi trăieşte lumea. Are o viaţă de rând şi preţuieşte viaţa bisericească. Preţuieşte viaţa bisericească şi trăieşte o viaţă de rând. Asta-i omul!

De aceea, de cele mai multe ori, şi Liturghia doar înfrumuseţează viaţa omului, dar nu o umple. Asta însă nu e o viaţă bisericească! Pierderea vremii şi grijile înăbu­şă trăirea slujbei bisericeşti. Cine mai merge la Vecernie, la Utrenie? Câţi fac Pavecerniţa? Cine cunoaşte slujbele noastre? Cine respectă canoanele Bisericii? Bogăţia slujbe­lor este dată la o parte, azvârlită într-un colţ. Se crede că e de ajuns numai Dumnezeiasca Liturghie – şi de multe ori nici măcar ascultarea ei în întregime — ca un fel de audi­ţie şi vizionare sfântă cu caracter săptămânal. Credincioşii noştri se mulţumesc cu simpla lor prezenţă în biserică. Unii, adăugând şi Sfânta Împărtăşanie, socotesc că sunt mai buni decât cei care numai şed. Dar astfel Liturghia, precum am spus, nu ne hrăneşte, nu ne schimbă, nu ne înalţă la trăiri dumnezeieşti. Credem în sfinţenie şi în ară­tarea dumnezeiască, dar nu înţelegem sfinţenia ca părtăşia şi însuşirea noastră personală şi nu stăm “din tot sufletul şi din toată inima” (Mc. 12, 30) înaintea arătării dumne­zeieşti, ca să devenim şi noi sfinţi.

Amintiţi-vă de Sfântul Mardarie, unul dintre cei cinci mucenici pe care i-am prăznuit ieri. De la fereastra casei sale l-a văzut pe Mucenicul Evstratie, care mergea să mărturisească. Inima i-a săltat şi s-a gândit că sfinţenia este şi pentru el. Astfel încât nu a vrut să fie încununat numai Evstratie. Şi-a îmbrăţişat soţia, a sărutat-o, i-a luat binecuvântarea, pe care aceea i-a dat-o de îndată, i-a bine­cuvântat pe cei doi copii ai săi şi l-a urmat pe mucenicul Evstratie ca să ia cununa biruinţei şi a reuşitei cereşti. Noi însă nu simţim asta, nu mergem să slujim, să liturghisim sfinţenia noastră, ci mergem să stăm, să ascultăm, să ne împărtăşim. Dar astea sunt altceva.

Liturghia nu este doar o simplă săvârşire a dumne­zeieştii Euharistii. Este alăturarea cerului şi a pământului, a lui Dumnezeu şi a oamenilor, a noastră a tuturor, pentru că fiecare dintre cei prezenţi, fiind de faţă, aleargă împreu­nă, dar nefiind de faţă, produce o lipsă. Liturghia este în­treaga slujbă, iar piscul este, desigur, Euharistia. Liturghia este viaţa întregii Biserici, de vreme ce Biserica îl mântuie pe om. Liturghia este lucrarea-energia făcătoare de viaţă a lui Dumnezeu, participarea omului la Dumnezeu. Aşa tâlcuim Liturghia în diferitele dimensiuni pe care le ia şi în legăturile noastre cu Dumnezeu.

Biserica este Liturghie şi Liturghia este întreaga Biseri­că. Viaţa în Biserică este o slujbă duhovnicească. Nu numai o închipuire a slujbei din cer sau a slujbei veacului viitor, ci este însăsi viata noastră, însusi Hristosul nostru. Biserica lucrează în Hristos. Liturghia se lucrează în Hristos. “A lucra” înseamnă “a fi întors cu totul spre ceva, mă îndeletnicesc cu acel ceva, îl pregătesc, îl întregesc, îmi aduc toată fiinţa şi mi-o unesc ontologic cu acel ceva.” Biserica este plecată şi întoarsă spre Hristos, lucrează întru El şi este lucrată de către El, îl face prezent, oarecum Îl naşte înlăuntrul ei.

Prin urmare, “liturghisesc” înseamnă că eu Îl trăiesc pe Hristos. Duhul săvârşeşte prefacerea mea în Hristos, pentru că nu coboară pentru daruri, ci pentru mine. Prin urmare, şi eu lucrez în Hristos. După cum se prefac pâinea şi vinul, tot aşa mă prefac şi eu. La săvârşirea oricărei Taine preotul se pre­schimbă. Aici însă preotul este şi Hristos, şi Tatăl, şi orice alt lucru care se găseşte la Liturghie. Este Dumnezeu şi omul.

Dumnezeiasca Liturghie are punctul de plecare în întâlnirea lui Hristos cu Biserica şi, prin urmare, în fi­rea veşnică a Dumnezeirii şi în iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi. Aceasta, pentru că Biserica a existat în cer în comuniunea Persoanelor Treimice. Apoi s-a lărgit şi la îngeri, iar apoi în rai. Acolo Hristos, ca preot al creaţiei, săvârseste lucrarea de sfinţire si de prefacere a ţărânei în om, care nu putea să aducă slujbă lui Dumnezeu. Prin urmare, l-a făcut şi pe om preot.

Aşadar, Hristos îl slujeşte (ίερουργεΐ)[4] pe om şi, în continuare, omul ia asupră-şi faptul de a sluji (ίερουργεΐ), de a liturghisi (λειτουργή) lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit lumea şi inimile oamenilor ca să alcătuiască spaţiul, jertfelnicul, biserica acestei Liturghii a Persoanelor Treimice. Cosmosul este jertfelnicul în care se întinde preoţia noastră, preoţia tuturor credincioşilor, a tuturor celor bo­tezaţi, ca să-şi poată săvârşi pretutindeni liturghia lor, iar inimile noastre sunt jertfelnicul pentru amestecarea noas­tră cu Dumnezeu. Cosmosul este spaţiul unui dialog plin de iubire şi al unei goane de vânătoare între Dumnezeu, Cel iubitor, si omul liber. Dumnezeu ne-a dăruit lumea şi cosmosul ca dar, iar noi Îi dăm în schimb pe noi înşine si toate ale noastre si ale lui Dumnezeu ca o mulţumire (ευχαριστία – euharistia) faţă de darul mântuitor al lui Dumnezeu. Vedeţi, aşadar, cât de locală, temporală, dum­nezeiască, cerească şi pământească este Liturghia! Este ceva neîntrerupt, după cum Dumnezeu este neajuns.

Căderea a întrerupt pentru o clipă această comu­niune armonioasă. Întruparea Cuvântului însă vine foarte grabnic şi o reface, şi asigură de acum caracterul definitiv al Liturghiei. De atunci, de la întrupare, e valabil cuvântul parabolei: “Iată, toate sunt gata”, cheamă-i pe cei poftiţi! Şi continuă: “Sileşte-i să intre!” (Lc. 14, 17-23). Să nu credeţi că “sileşte-i să intre” reprezintă o violare a persona­lităţii si a voinţei. Este un ebraism care arată iubirea, dragostea şi aşteptarea plină de nădejde a lui Dumnezeu. Este ca şi cum ar zice slugii: “Du-te, aleargă, osteneşte-te, străduieşte-te să afle toţi că cina este gata! Stăruie, convinge-i pe oameni, cazi la picioarele lor, pentru că asta este ceea ce caută!” Şi singurul lucru care rămâne este propria noastră iubire şi propriul devotament. Pentru că, prin separarea şi dezbinarea de care suferim înlăuntrul şi în jurul nostru de la multele îndeletniciri cu care ne ocupăm, uităm de noi înşine. Ce să ne mai aducem aminte şi de Liturghie! Fiecare legătură a noastră cu Dumnezeu este Liturghie.

Ε nevoie însă de o curăţire personală ca să ne întâl­nim în mod autentic, zi de zi, cu Dumnezeu. Ε nevoie de o dezlegare din chingile celor deşarte şi stricăcioase ca să ne legăm de Dumnezeu. Liturghia, Liturghia lui Dumne­zeu, Liturghia omului, Dumnezeiasca Liturghie, Dumne­zeiasca Euharistie sunt o deschidere a noastră către nesfâr­şitul Dumnezeu. Nu e o simplă legătură dumnezeiască, nu este o reuşită emoţională, este o înălţare a noastră la cer. Tatăl ni-L dăruieşte pe Hristos întreg, Care devine pentru noi o viaţă nouă, devine lumină, devine liberta­te, devine tămăduire, devine mântuire. Aşa cum spune în multe locuri prorocul Isaia (Is. 42, 6-7; 49, 6; 61, 1). Tot ce a făcut Hristos ni se comunică nouă la Liturghia Lui şi a noastră şi devine proprietatea noastră. Liturghia, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, “plineşte toată iconomia duhovnicească şi mai presus de fire a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu”[5]. Tot ce a făcut întruparea, o face Liturghia întru putere şi întru adevăr.

Aşadar, Liturghia este o lucrare săvârşită pentru tot poporul. Eu ca persoană devin, aşa cum s-a spus, un săvârsitor al celor sfinte, cu stiinta si cu voinţa mea. În acelaşi timp, devin câmpul, jertfelnicul propriului meu cult şi li­turghii şi jertfelnicul Liturghiei pe care Dumnezeu o să­vârşeşte în legătura Lui personală cu mine. Dumnezeu mă slujeşte! Ce înseamnă că Dumnezeu slujeşte? Că după cum pâinea şi vinul se mănâncă şi se bea, tot aşa şi Dumnezeu este grâul care “se mănâncă şi niciodată nu se isprăveşte”[6]. Asta este Dumnezeiasca Liturghie! Este lucrarea lui Dumnezeu, este lucrarea poporului, este, prin urmare, lu­crarea fiecărui trup şi a fiecărui teolog. Teologii nu sunt lipsiţi de preoţie, mai ales că în viaţa Bisericii au o misiune specială: să arunce sămânţa lui Hristos, sămânţa credinţei, cuvântul, în Biserică şi în suflete. Hristos este semănător, semănător şi teologul. Viaţa şi propovăduirea lui în bise­rică, la şcoală, în societate, în lupta de zi cu zi este o litur­ghie. Este slujire a poporului. Chiar şi numai prin numele lui şi slujirea pe care o face cu cuvântul său teologul este un mărturisitor şi un martor al existenţei, al prezenţei şi al puterii lui Dumnezeu cel Treimic. Dă mărturie şi educaţie în popor. Slujeşte Cuvântul.  <<va urma>>

Note:
[1] Omilie ţinută înaintea teologilor din Trikala, în Sâmbăta strămoşi­lor, după Vecernie, 14 decembrie 1985.
[2] In Grecia există aşa-numiţii “teologi”, care sunt mireni cu studii universitare de Teologie, care au binecuvântarea episcopului locului de a predica în biserică, de a organiza cursuri catehetice şi, în gene­ral, de a propovădui. Ei desfăşoară această activitate în mod gratuit, având diferite meserii prin care se întreţin, (n.tr.)
[3] Augias — rege mitologic al Elidei, fiu al zeului Soare, care îi dăruise, printre alte bogăţii, 513 tauri. Heracle s-a angajat să cureţe grajdurile de vite într-o singură zi. (n.tr.)
[4] Termenul desemnează săvârşirea unei slujiri sfinte, religioase, spre deosebire de διακονώ, διακονία, care e folosit şi pentru slujiri neli­turgice. (n.tr.)
[5] Despre Sfântul Trup cu care ne împărtăşim, PG 95, 408.
[6] Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, Rugaciunea amvonului.

(extrase din Talcuiri la Sfintele Slujbe – Arhim. Emilianos Simonopetritul)

Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poti scăpa de ea?
- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dum­nezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poti bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecu­vântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui «iarăşi plouă», începe: “Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: “Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăşi: “Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul”. Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii!

Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dum­nezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. “Voi face atât cât voi apuca” spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâm­pla spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai “Cum îti merge?”, răspundea: “Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alte­ori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.

De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensi­bilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dum­nezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai sa­tisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Săi punem pe Dumnezeu cârmuitor vieţii noastre

- Părinte, de ce în Evanghelie Împărăţia lui Dum­nezeu este asemănată cu grăuntele de muştar “care, când se seamănă în pământ este mai mic decât toate seminţele de pe pământ; dar după ce s-a semănat creşte şi se face mai mare decât toate legumele”[1]?
- Sămânţa de muştar este foarte mică, dar atunci când este semănată se face ca un arbust pe ale cărui ramuri stau chiar şi păsările. Cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu sămânţa lui, pentru că de la un cuvânt evanghelic mic omul creşte duhovniceşte şi începe să înţeleagă tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.
- Părinte, cum poate simţi cineva ceea ce spune Sfânta Scriptură: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”[2]?
- Suflet binecuvântat, când în inima noastră se află o parte din bucuria Raiului, atunci “Împărăţia lui Dum­nezeu este înlăuntrul nostru”. Şi dimpotrivă, când avem în noi nelinişte şi mustrări de conştiinţă, atunci înlăuntrul nostru există o parte din iad. Este un lucru mare ca omul încă din această viaţă să simtă înlăuntrul său o parte din bucuria Raiului. Nu este greu să reuşim aceasta, dar, din păcate, egoismul nostru ne împiedică să dobândim această măreţie duhovnicească.

Omul îşi poate face singur viata sa un rai dacă primeşte să-l chivernisească Dumnezeu ca un Părinte bun. Trebuie însă să aibă încredere în El, să nădăjduiască în El pentru tot ceea ce întreprinde să facă şi să-L slăvească pentru toate. Şi să nu fie cuprins de stres, căci acesta pricinuieşte o ruptură în suflet, îl pa­ralizează. Atunci când omul caută Împărăţia cerurilor, toate celelalte vin de la sine. Evanghelia spune: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”[3], dar “Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc o răpesc”[4].

Oamenii de astăzi şi-au îngreuiat propria lor viată, deoarece nu se limitează la puţine, ci aleargă mereu după bunuri materiale. Însă cei care voiesc să trăiască o viată duhovnicească curată, mai întâi de toate tre­buie să se mulţumească cu puţine. Atunci când viata lor este simplificată şi fără multe griji, se vor elibera şi de duhul lumesc şi le va prisosi timp şi pentru cele duhovniceşti. Altfel se vor obosi încercând să meargă după cum este moda, îşi vor pierde pacea şi vor câştiga o mare nelinişte.

Şi văd că uneori unii oameni îşi fac propria lor viată o mucenicie. Astăzi am venit de la Uranopolis cu o per­soană care m-a rugat să trec pe la casa lui. Şi fiindcă stăruia, nu am vrut să-i stric hatârul. De îndată ce am ajuns la uşa de la intrare a casei, îl văd că îşi scoate încălţămintea şi intră înăuntru mergând în vârful picioarelor. “Ce ai păţit de mergi aşa?”, îl întreb. “Nimic, Părinte, păşesc cu atenţie, ca să nu stric parchetul”. Ce să mai spui? Se chinuiesc fără motiv.

Durerea pentru aproapele ajută familia

Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme au. Nu mulţumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, şi nici nu văd nefericirea semenilor lor, pentru ca să facă vreo milostenie. Risipesc şi nu se gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui Dum­nezeu? Chiar şi familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva şi să iconomisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii şi copiilor lui că în cutare loc există un bolnav părăsit, sau o familie săracă care are mare nevoie. Şi dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună casnicilor săi: “Hai să le dăm cel puţin o carte creştinească, căci avem multe”. Şi ast­fel dând celor ce au nevoie, îşi face bine atât sieşi, cât şi familiei sale.

Cât de lipsiţi sunt sărmanii credincioşi în Rusia! Odată am dat unui preot rus o cutiuţă de tămâie şi i-am spus: “Îti dau un dar sărac”. “Ce, acesta este un dar sărac? mă întrebă. Tămâia noastră îti pricinuieşte numai tuse. Şi aici în Grecia cât de mult se chinuiesc refugiaţii! În Halkidiki am văzut pe un refugiat care lucra la aşezat plăci de marmură şi lua numai trei sute de drahme pe metru pătrat[5] şi spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că avem bani de pâine”. De aceea, atunci când un anteprenor de lucrări mi-a spus că se încarcă numai cu păcate din pricina lucrărilor pe care le face, eu i-am recomandat: “Dacă te vei încărca cu aceşti refugiaţi şi îi vei iconomisi, te vei descărca de păcatele tale. Nu au nici măcar unde să locuiască. În comparaţie cu ei, tu eşti Onasis”[6].

Pentru a ne putea pune în lucrare virtuţile. Dum­nezeu îngăduie să existe bolnavi, săraci, etc. El îi poate iconomisi şi pe bolnavi şi pe săraci, dar atunci am fi cuprinşi de sentimentul fals că suntem virtuoşi. Am spune, de pildă, că suntem milostivi fără să fim, în timp ce astfel faptele noastre ne arată virtuţile ce le avem. Slavă lui Dumnezeu că mai există oameni Care se jertfesc pentru semenii lor. Am cunoscut pe cineva care, de îndată ce s-a eliberat din armată, a primit să fie condamnat pe nedrept cu o pedeapsă mare pentru a izbăvi o familie. Nu s-a gândit nici la dispreţul din partea lumii, nici la cariera sa.

Cu toate acestea, văd cum rânduieşte Dumnezeu lucrurile, astfel încât cel puţin unul din fiecare familie să aibă credinţă, evlavie şi astfel să fie ajutaţi şi ceilalţi. În Koniţa am cunoscut o familie care, în afara unei fete, era cu totul indiferentă faţă de Biserică. De îndată ce aceea auzea clopotul, arunca şorţul, lăsa toate treburile baltă şi mergea la biserică. Chiar şi atunci când au venit germanii şi paraclisierul trăgea clopotul ca oamenii să fugă din case, aceasta mergea la biserică pentru vecernie. Era şi foarte compătimi­toare, spre deosebire de părinţii ei care erau foarte zgârciţi. Tatăl ei, în loc să mănânce mâncare gătită, mânca o bucată de pâine uscată, după ce o înmuia în apă. Mama ei era încă şi mai zgârcită. Deşi copiii ei aveau funcţii mari şi avere multă, aceea căuta în sobă vreun cărbune aprins de la care să aprindă foc, ca să nu strice nici măcar un chibrit. Iar în loc de ibric avea o cutie de conserve. Pe atunci mă aflam la Mănăstirea Stomio, iar mama acelei fete după ce m-a cunoscut, a început să mă pretuiască foarte mult. Când fiica ei voia să ia vreun lucru din casă pentru a-l da unui sărac şi nu putea să-l scoată pe ascuns, îi spunea mamei sale: “Mamă, călugărul are nevoie de lucrul acesta”. “Dă-i-l, dă-i-l!” Îi spunea aceea, numai când auzea că este pen­tru călugăr, mama ei nu se împotrivea. Dar şi în timpul ocupaţiei germane ea îi ajuta în ascuns pe cei săraci. Cu multă băgare de seamă scotea grâu din magazia lor, îl căra în spate până la moară, îl măcina, iar făina o împărţea familiilor sărace. Odată mama ei a prins-o şi numai ea ştie ce a tras. Atunci a făgăduit spunând: “Dumnezeul meu, ajută-mă să găsesc ceva de lucru, şi toti banii pe care îi voi câştiga, îi voi da milostenie”. Şi chiar a doua zi au angajat-o la o fundaţie. Să fi văzut ce bucurie a avut atunci! Şi astfel şi-a putut tine făgăduinţa ei. Căci nu şi-a cumpărat pentru sine din salariul ei nici măcar o pereche de ciorapi, ci pe toate le dădea milostenie. Câţi nu spun acum: “Dumnezeu s-o ierte”? În cele din urmă Dumnezeu, pentru milosteniile fetei, a iconomisit-o şi pe mama ei.

Lucrarea virtuţii în familie

- Părinte, cum poate un familist să se exerseze în lucrarea virtuţii?
- Dumnezeu ne dă prilejuri de a practica virtuţile. Dar mulţi, deşi cer de la Dumnezeu să le dea astfel de prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greu­tate. Uneori, de pildă. Bunul Dumnezeu din nesfârşita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smere­nia şi ascultarea, îşi retrage harul de la femeia lui, care începe să devină capricioasă şi să se poarte cu asprime. Atunci bărbatul trebuie să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Şi chiar atunci copilul ei trage faţa de masă cu toate cele pregătite pentru prânz şi le aruncă jos. Ca şi cum i-ar spune: “Mamă, fă răbdare!”.

În general, greutăţile care există astăzi în lume îi silesc pe cei care voiesc să trăiască cât de cât duhovniceşte să se afle în trezvie. Aşa precum atunci când – ferească Dumnezeu! – se întâmplă vreun război, oamenii se află în trezvie, la fel văd că se întâmplă şi acum cu cei care încearcă să trăiască duhovniceşte. Iată şi sărmanii copii care sunt alături de Biserică, cât de multe greutăţi întâmpină. Cu toate acestea războiul pe care li-l face mediul lumesc în care trăiesc îi ajută într-un anumit fel să fie treji. Şi vezi că în vreme de pace, atunci când nu există greutăţi, cei mai mulţi se dedau plăcerilor trupeşti. În timp ce, toc­mai atunci ar trebui să profite de pace pentru sporirea lor duhovnicească; să încerce să-şi taie neputinţele lor şi să cultive virtuţile.

În viata duhovnicească ajută foarte mult liniştea. Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniştire, pen­tru a se cerceta pe sine, a-şi cunoaşte patimile sale şi a se nevoi să le taie, pentru a-şi curăti inima. Dacă în casă există o cameră liniştită, care să amintească de atmosfera unei chilii călugăreşti, aceasta este foarte bine. Acolo, “în ascuns”[7], îşi va putea face datoriile lui duhovniceşti, va putea citi cărţi duhovniceşti şi se va putea ruga. Putina citire duhovnicească, atunci când este premergătoare rugăciunii, ajută foarte mult, pen­tru că prin ea sufletul se încălzeşte, iar mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc. De aceea atunci când cineva are multă risipire în timpul zilei, dacă găseşte zece minute pentru rugăciune, să citească două minute, ceva “tare”, ceva duhovnicesc, care să-i alunge această risipire.

- Părinte, nu cumva este cam greu pentru cineva care trăieşte în lume să le facă pe acestea?
- Nu. Există mireni care, deşi au copii şi nepoţi, trăiesc o viată foarte duhovnicească, ca asceţii, cu pos­turi, cu pravilă, cu rugăciunea lui Iisus şi cu metanii.

Duminica merg la biserică şi se împărtăşesc, apoi se întorc iarăşi la “chilia” lor, aşa cum merg pustnicii duminica la Kiriaco[8], după care se liniştesc în chiliile lor. Slavă lui Dumnezeu că există multe astfel de suflete în lume. Mai concret, cunosc pe un oarecare familist care rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus, oriunde s-ar afla şi are mereu lacrimi la rugăciune. Rugăciunea lui a devenit de-sine-mişcătoare, iar lacrimile lui dulci sunt lacrimi izvorâte din veselia dum­nezeiască. Mi-aduc aminte şi de un oarecare argat, pe nume Ioan, care lucra din greu în Sfântul Munte; făcea treabă cât doi oameni. Îi spusesem să rostească rugăciunea lui Iisus atunci când lucrează şi încet-încet s-a obişnuit cu ea. Odată a venit la mine şi mi-a spus că simte o oarecare bucurie atunci când rosteşte rugăciunea. “Rugăciunea a început să se încrusteze cu dulceaţă în inimă”, i-am spus. După putină vreme am aflat că l-au omorât doi oameni beti. Cât de mult m-am mâhnit. După câteva zile de la această întâmplare un oarecare monah căuta o unealtă, dar nu găsea pentru că Ioan o pusese undeva. Însă în noaptea următoare Ioan i s-a arătat în vis monahului şi i-a spus unde pu­sese acea unealtă. El ajunsese într-o astfel de stare duhovnicească încât putea să ajute şi din cealaltă viată.

Cât de simplă este viata duhovnicească! Dacă cine­va îl va iubi pe Dumnezeu, dacă va recunoaşte marea Lui Jertfă şi facerile Lui de bine şi se va sili pe sine cu discernământ spre urmarea Sfinţilor, unul ca acesta repede se va sfinţi. Şi astfel ajunge să se smerească, să-şi simtă ticăloşia sa şi marea sa recunoştinţă fată de Dumnezeu.

Rugăciunea în familie

- Părinte, rugăciunile de seară trebuiesc făcute de către toţi membrii familiei împreună?
- Cei mari trebuie să se poarte cu nobleţe. Ei să rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să le spună: “Dacă vreţi, puteţi rămâne şi voi puţin”. Atunci când copiii sunt mai mărişori, familia poate avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci minute, şi, dacă vor, se pot ruga şi mai mult. Dacă părinţii îi vor tine pe copii la toate rugăciunile de seară, aceştia se vor revolta. Nu trebuiesc siliţi, pentru că ei nu au înţeles încă puterea şi valoarea rugăciunii. Părinţii pot mânca şi fasole şi orice altă mâncare con­sistentă. Dar dacă copilul încă mai bea lapte, îi vor spune oare să mănânce carne, deoarece este mai întăritoare? Se poate ca ea să fie mai întăritoare, dar sărmanul copil nu o poate mistui. De aceea la început îi dau putină cărnită cu supă, ca să vrea să mai mănânce şi a doua oară.

- Părinte, uneori şi cei mari sunt atât de obosiţi seara, încât nu-şi pot face toate rugăciunile.
- Atunci când sunt foarte obosiţi sau bolnavi, să spună numai jumătate din rugăciuni, sau chiar numai un “Tatăl nostru”. Să nu neglijeze cu totul rugăciunea. Precum în război, dacă te afli noaptea singur pe o înălţime şi înconjurat de vrăjmaşi, tragi câteva focuri de armă, ca să se înfricoşeze aceia şi să nu te asalteze, aşa şi aceştia să tragă câteva focuri, ca să se înfricoşeze aghiuţă şi să fugă.

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nos­tru ne spunea: “Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: “Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm. Dacă cineva începea să mănânce înainte de a se binecuvânta masa, noi spuneam: “Acesta a curvit”. Lipsa înfrânării o conside­ram curvie. A veni fiecare acasă la orice oră vrea şi a mânca de unul singur fără a exista motiv înseamnă dis­trugerea familiei.

Viata duhovnicească a soţilor

- Părinte, atunci când bărbatul nu trăieşte duhovniceşte, femeia ce trebuie să facă?
- Să-l încredinţeze lui Hristos şi să se roage ca să i se înmoaie puţin inima. Apoi Hristos încet-încet va “debarca” în inima lui şi acela va începe să-şi facă pro­bleme de conştiinţă. De îndată ce i se va înmuia puţin inima, femeia lui îi va putea spune, de pildă, s-o ducă cu maşina până la biserică. Nu-i va spune: “Vino şi tu la biserică!”, ci “Te rog frumos să mă duci până la bise­rică”. Iar dacă o va duce până acolo, bărbatul ei poate spune: “Dacă tot am venit până aici, ia să intru şi eu puţin în biserică ca să aprind o lumânare”. Şi astfel se poate ca acela să înainteze încet-încet şi mai departe.

- Părinte, duhovnicul femeii îl poate ajuta şi pe bărbatul ei?
- Uneori, pentru a putea fi ajutat bărbatul, duhovnicul trebuie să facă lucrare duhovnicească în femeia aceluia. Iar de la femeie binele se va transmite la bărbatul ei, care, de va avea inimă bună, Dumnezeu îl va ajuta să se schimbe.

Femeia are evlavia sădită în firea ei. Dar atunci când bărbatul, deşi este de obicei puţin mai indiferent faţă de biserică, va lua o întorsătură duhovnicească, va înainta apoi cu statornicie în viata duhovnicească, nemaiputând fi ajuns de femeia lui. În aceste cazuri se poate ca femeia să-l invidieze, pentru că nu sporeşte ea. De aceea, în aceste cazuri, le spun bărbaţilor să fie cu băgare de seamă. Dar oare de ce? Pentru că, cu cât bărbatul va trăi mai duhovniceşte, cu atât mai mult îi va sta împotrivă femeia, dacă ea nu trăieşte duhovniceşte. Dacă bărbatul va spune: “Este târziu, hai să mergem la biserică”, femeia va răspunde: “Du-te sin­gur. Nu vezi că am o grămadă de treburi?”. Iar dacă bărbatul îi va spune: “De ce este stinsă candela?”, sau de va merge el singur să o aprindă, va răni egoismul femeii, care va începe să strige: “Ce, o să te faci preot?”, “Ce, eşti călugăr?”. Se poate chiar să-i spună: “De ce să ardă candela? Mai bine să dăm untdelemnul la vreun sărac”. Până acolo poate ajunge, la teorii protestante. Fireşte, după aceea se mâhneşte pentru îndreptăţirile pe care le-a spus, dar se mâhneşte şi pentru sporirea pe care o vede la bărbatul ei. În aceste cazuri este mai bine să se stingă candela de o mie de ori, decât să meargă bărbatul să o aprindă. Pentru a păzi familiile de destrămare, le spun bărbaţilor: “Să-i spui femeii tale atunci când o vei găsi în toane bune: «Dacă merg la biserică şi fac puţină rugăciune şi câte­va metanii, sau dacă citesc vreo carte duhovnicească, nu le fac pe acestea din multa evlavie, ci pentru că ele mă frânează şi mă ţin să nu fiu atras de această soci­etate jalnică şi astfel să merg la baruri de noapte cu prietenii»”. Când bărbatul va mânui astfel problema aceasta, atunci femeia se va bucura şi se poate ca ea să se schimbe şi chiar să-l întărească în cele duhovniceşti. Iar dacă nu va proceda astfel, va ajunge să-i rupă oasele, şi apoi chiar la divorţ. Dacă bărbatul vrea să o ajute duhovniceşte pe femeia sa, este bine să încerce să o împrietenească cu o familie care trăieşte duhovniceşte, astfel încât, văzând ea evlavia mamei din acea familie, să se îndemne şi ea să o urmeze.

Copiii şi viaţa duhovnicească

- Părinte, o mamă îi dă copilului ei agheasmă, iar acela o scuipă jos. Ce trebuie să facă?
- Să se roage pentru copilul ei. Poate că şi felul în care îi dă copilului agheasmă îi pricinuieşte acestuia împotrivire. Pentru ca fiii să meargă pe calea lui Dum­nezeu, trebuie ca şi părinţii lor să trăiască corect duhovniceşte. Unii părinţi credincioşi încearcă să-şi ajute copiii să devină buni, nu pentru că-i preocupă mântuirea sufletului lor, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică mai mult se mâhneşte pentru cele pe care le spune lumea despre copiii lor, decât pentru faptul că ar putea merge în iad. Şi atunci cum să mai ajute Dumnezeu? Scopul nu este să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă binele din silă, ci să-l simtă ca pe o necesitate. Viaţa sfântă a părinţilor aduce în sufletul copiilor lor o încredinţare lăuntrică, care îi face să se supună în mod firesc. Şi astfel cresc într-o atmosferă de evlavie având o îndoită sănătate, fără traume psihice. Dacă părinţii îl silesc pe copil din frică de Dumnezeu, atunci şi Dum­nezeu ajută şi copilul se foloseşte. Iar dacă fac aceas­ta din egoism, atunci nu ajută Dumnezeu. De multe ori copiii suferă din pricina mândriei părinţilor.

- Părinte, unele mame ne întreabă ce rugăciune să facă copiii de trei-patru ani?
- Să le spuneţi să nu impună copiilor un canon de rugăciune, ci fiecare mamă să caute singură să vadă cât poate rezista copilul ei.
- Părinte, nu cumva copiii cei mici, pe care părinţii lor îi duc la priveghere, se obosesc prea mult?
- În timpul utreniei să-i lase puţin să se odihnească, iar la Sfânta Liturghie să-i aducă în biserică.

Mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i înveţe de mici să se roage. În satele Capadociei locuitorii trăiau intens viata ascetică. Mergeau cu copi­ii lor la sihăstrii şi acolo făceau metanii şi se rugau cu lacrimi, învăţând astfel şi pe copiii lor să se roage. Teţii, atunci când mergeau noaptea să-i jefuiască, tre­ceau pe lângă aceste sihăstrii şi se mirau auzind înăuntru plânsete. “Bine, dar ce se întâmplă? spuneau. Aceştia ziua râd şi noaptea plâng?”. Nu puteau înţelege ce se întâmplă.

Rugăciunile copiilor mici pot face şi minuni. Orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruieşte pen­tru că au multă nevinovăţie şi de aceea Dumnezeu le ascultă rugăciunea lor cea curată. Mi-aduc aminte că odată părinţii noştri plecaseră la câmp şi m-au lăsat acasă cu cei doi fraţi mai mici. Dintr-odată cerul s-a înnegrit şi a început o ploaie torenţială. “Ce vor face acum părinţii noştri? am spus. Cum vor putea veni acasă?”. Cei doi frăţiori au început să plângă. “Veniţi să-L rugăm pe Hristos să oprească ploaia”, le-am spus. Am îngenunchiat toţi trei în faţa icoanelor şi ne-am rugat. Iar după câteva minute ploaia s-a oprit.

Părinţii trebuie să-i ajute cu discernământ pe copii încă de când sunt mici să se apropie de Hristos şi să trăiască înaltele bucurii duhovniceşti. Iar când încep să meargă la şcoală, trebuie să-i înveţe să citească încet-încet şi vreo carte duhovnicească şi să-i ajute să trăiască duhovniceşte. Făcând astfel vor deveni ca nişte îngeraşi, iar rugăciunea lor va avea multă îndrăzneală la Dumnezeu. Astfel de copii sunt comori duhovniceşti pentru familiile lor. Mai ales Vieţile Sfinţilor ajută foarte mult în viaţa duhovnicească pe copiii mici. Când eram mic luam nişte broşuri cu vieţi de sfinţi existente în acea vreme şi mergeam în pădure, unde citeam şi mă rugam. Aproape că zburam de bucurie. De la vârsta de zece până la şaisprezece ani, atunci când a început războiul greco-italian, am trăit o viaţă duhovnicească fără griji. Bucuriile copiilor sunt curate şi se întipăresc în ei, mişcându-i foarte mult duhovniceşte atunci când cresc mari. Dacă copiii trăiesc duhovniceşte, vor trăi veseli şi în această viaţă, iar în cealaltă se vor bucura veşnic lângă Hristos.

Legăturile cu rudele şi prietenii

- Părinte, o doamnă întreabă ce să facă cu două verişoare ale ei care de mulţi ani trăiesc în chip para­zitar din osteneala sa.
- Ce vrea? să facem acum o Evanghelie nouă? Dumnezeu cere de la ea să le ajute trupeşte, iar sufleteşte va rândui El cele care le sunt de folos.
- Părinte, dacă între rude se creează o neînţele­gere, trebuie să le spună cineva ceva pentru a le ajuta?
- Da, trebuie să le spună ceva, dar cu discer­nământ, pentru că de va tăcea se poate să se pricinuiască ceva rău. Dacă rudele se supără pe el, să meargă din nou şi să le spună: “Iertaţi-mă că v-am mâh­nit”. Apoi să-i lase în pace şi să se roage pentru ei.

Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei. Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie. Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?
- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altce­va decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dum­nezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu” şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că l-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a lui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit.

Ispitele în sărbători

- Părinte, de ce mai ales în sărbători se întâmplă ispite?
- Nu ştii de ce? În sărbători Hristos, Maica Domnu­lui şi toţi Sfinţii se bucură şi dăruiesc oamenilor binecuvântări, daruri duhovniceşti. Dacă părinţii împart daruri atunci când sărbătoresc copiii lor şi împăraţii fac graţieri atunci când li se naşte vreun fiu, sfinţii de ce să nu împartă şi ei daruri? Mai ales că bucuria pe care ei o dăruiesc ţine multă vreme şi ajută mult sufletele. De aceea diavolul, care ştie lucrul aces­ta, creează ispite pentru ca oamenii să fie lipsiţi de darurile dumnezeieşti şi să nu se bucure, nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Şi poţi vedea uneori cum într-o familie, atunci când toţi se pregătesc să se împărtăşească la vreo sărbătoare, diavolul îi face să se certe şi nu numai că nu se împărtăşesc, dar nici la biserică nu mai merg. Aghiuţă brodează astfel lucrurile, încât aceia să se lipsească cu totul de ajutorul dumnezeiesc.

Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră călugărească. De multe ori aghiuţă, deoarece cunoaşte din experienţă că ne vom folosi duhovniceşte la sărbători, în ziua praznicului sau în ajun creează – ca un ispititor ce este – o ispită şi ne strică toată dis­poziţia. Se poate, de pildă, să ne facă să ne certăm cu vreun frate, după care ne aduce întristare, zdrobindu-ne sufleteşte şi trupeşte. Şi astfel nu ne lasă să ne folosim de sărbătoare prin doxologia dătătoare de bucurie. Însă Bunul Dumnezeu ne ajută atunci când vede că nu am fost noi pricina ispitei, ci ea s-a făcut numai din invidia celui viclean. Şi ne va ajuta încă şi mai mult atunci când vom lua cu smerenie greşeala asupra noastră şi nu numai pe fratele nostru, dar nici măcar pe diavolul, urătorul de bine, nu-l vom judeca, deoarece treaba lui este să pricinuiască sminteli şi să împrăştie răutate, iar a omului, ca chip al lui Dum­nezeu, să răspândească pace şi bunătate.

Note:
[1] Mc. 4, 31-32 şi Mt. 13, 32; Lc. 13, 19.
[2] Lc. 17, 21.
[3] Mt. 6, 33.
[4] Mt. 11, 12
[5] S-a spus in 1992.
[6] Mare armator grec.
[7] Mt. 6, 4.
[8] Biserica principală a unui schit la care asceţii de la chiliile din jur se adună duminicile şi sărbătorile pentru slujba obştească.

(extras din: Viata de Familie, Vol. 4 – Cuv. Paisie Aghioritul, Edit Evanghelismos, 2003)

Nu suntem discipolii lui Hristos aşa cum unii oameni sunt discipolii unui filozof sau ai unui dascăl, ci suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, ale Bisericii. Biserica este Trupul lui Hristos real, nu moral, precum greşit au scris unii teologi care nu au pătruns în duhul Sfintei Biserici. Hristos ne ia pe noi creştinii şi, în ciuda nevredniciei şi păcătoşeniei noastre, ne face părtaşi Trupu­lui Său, ne face mădularele Lui. Şi astfel devenim cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos şi nu în chip moral, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Mădulare sun­tem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui”[1].

Desigur potrivit cu starea duhovnicească pe care o au creştinii, uneori sunt mădulare vii ale Trupului lui Hristos, iar alteori moarte. Dar şi moarte fiind nu încetează să fie mădulare ale Trupului lui Hristos. De pildă unul care este botezat, a devenit mădular al Trupului lui Hristos. Dacă însă nu se măr­turiseşte, nu se împărtăşeşte, nu trăieşte o viată duhovnicească, este un mădular mort al Trupului lui Hristos. Dar atunci când se va pocăi, îndată va începe să trăiască o viaţă dumnezeiască. Acesta îl adapă făcându-l un mădular viu al Trupului Iui Hristos. Unul ca acesta nu are nevoie să se boteze din nou. Cel nebotezat însă nu este mădular al Trupului lui Hristos, chiar dacă ar trăi o viaţă morală. Ca să devină un mădular al Trupului lui Hristos, va trebui să se boteze.

Şi fiindcă suntem mădulare ale Trupului lui Hristos ni se dăruieşte viaţa lui Hristos, care devine viaţa noastră. Şi astfel ne însufleţim, ne mântuim şi ne îndumnezeim. Nu ne-am fi putut îndumnezei dacă Hristos nu ne-ar fi făcut mădulare ale Trupului Său cel sfânt. Nu ne-am fi putut mântui, dacă n-ar fi existat Sfintele Taine ale Bisericii noastre, care ne unesc cu Hristos şi, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ne fac un trup şi un sânge cu Hristos.

Ce mare binecuvântare este să ne îm­părtăşim cu Preacuratele Taine! Hristos se face al nostru, viaţa lui Hristos se face a noastră. Sângele Lui se face sângele nostru. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu are de dat nimic mai mult omului decât ceea ce dă în Sfânta Împăr­tăşanie. Nici omul nu poate cere nimic mai mult de la Dumnezeu, decât ceea ce pri­meşte de la Hristos prin Sfânta Împărtă­şanie.

Aşadar botezaţi, miruiţi, mărturisiţi, ne Împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi ne facem şi noi dumnezei după har, ne unim cu Dumnezeu şi nu mai suntem stră­ini, ci casnici ai Lui.

În Biserică, unde ne unim cu Dumnezeu, trăim această realitate nouă pe care Hristos a adus-o în lume: creaţia cea nouă. Aceasta este viaţa Bisericii, a lui Hristos, care se face şi a noastră ca dar al Sfântului Duh.

În Biserică toate povăţuiesc spre îndumnezeire. Sfânta Liturghie, Tainele, cultul, propovăduirea Evangheliei, postul, toate spre aceasta îndrumă. Biserica este singurul loc de îndumnezeire.

Biserica nu este o fundaţie socială, poli­tică sau istorică, asemenea celor lumeşti, nu este o instituţie lumească. Lumea se poate să aibă legislaţii, instituţii, fundaţii şi alte lucruri bine organizate, însă Biserica noastră Ortodoxă este singurul loc al comuni­unii lui Dumnezeu cu omul, al îndumnezeirii omului. Numai înlăuntrul Bisericii omul poa­te deveni dumnezeu, nicăieri altundeva, nici la universităţi, nici la fundaţiile de asistenţă socială, nici în oricare alt loc frumos şi bun pe care-l are lumea. Toate acestea, oricât de bune ar fi, nu pot oferi ceea ce oferă Biserica.

De aceea oricât ar progresa instituţiile şi sistemele lumeşti, niciodată nu vor putea înlocui Biserica.

Cu toate acestea noi, oamenii cei nepu­tincioşi şi păcătoşi, trecem uneori prin în­cercări şi greutăţi. Este cu putinţă să se întâmple şi sminteli în sânurile Bisericii. Şi acestea se întâmplă deoarece în Biserică suntem în drum spre îndumnezeire şi este foarte firesc să existe neputinţe omeneşti. Nu suntem dumnezei, ci devenim. Însă ori­cât de des s-ar întâmpla acestea, noi nicio­dată nu vom pleca din Biserică, deoarece numai ea ne dă posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu.

Atunci, de pildă, când mergem la bise­rică şi întâlnim acolo pe unii care nu iau aminte la slujba dumnezeiască şi discută între ei, distrăgându-ne atenţia, vine un gând, chipurile, binecuvântat, care ne spune; “Ce câştigi prin venirea la Biserică? De ce nu stai mai bine acasă, unde ai şi mai multă linişte şi confort ca să te rogi?”

Noi însă trebuie să răspundem cu înţe­lepciune acestui gând viclean:
- Da, voi avea, poate, mai multă linişte exterioară acasă, dar nu voi avea harul lui Dumnezeu care să mă îndumnezeiască şi să mă sfinţească, nu voi avea pe Hristos, Care este prezent în Biserica Sa, nu voi avea Sfântul Său Trup şi Cinstitul Său Sân­ge, care se află în sfinţita Sa Biserică, pe Sfânta Masă. Nu voi participa la Cina cea de Taină a Liturghiei. Voi fi despărţit de fraţii mei întru Hristos, cu care împreună alcă­tuim Trupul lui Hristos.

Aşadar, orice s-ar întâmpla, noi nu vom pleca din Biserică, deoarece numai în ea aflăm calea ce duce la îndumnezeire.

Note:
[1] Efes. 5, 30.

(extrase din Indumnezeirea – Scopul vietii omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis)

În vremurile de dinainte de Hristos s-au arătat mulţi oameni înţelepţi şi virtuoşi. De pildă vechil elini au ajuns la o măsură destul de înaltă în filozofia despre bine şi despre Dumnezeu. Filozofia lor conţinea seminţe de adevăr, aşa numita “raţiune seminală”. Erau de altfel oameni foarte religioşi, nu erau deloc atei aşa cum încearcă să-i prezinte unii contemporani care nu cunosc bine lucrurile. Desigur că nu-L cunoşteau pe ade­văratul Dumnezeu, erau închinători la idoli, însă erau foarte evlavioşi, având frică de dumnezei. De aceea toţi pedagogii, dascălii sau conducătorii politici de stat, în încerca­rea lor de a scoate din sufletul poporului nostru credincios credinţa lui Dumnezeu, – desigur fără consimţământul lui -, unii ca aceştia îndrăznesc prin unele ca acestea să îi aducă o “ocară”, îndrăznesc de fapt să-l deselinizeze, deoarece tradiţia noastră din cele mai vechi timpuri şi până astăzi este o tradiţie de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, pe care s-a întemeiat şi se întemeiază şi astăzi prinosul cultural adus de elinism în întreaga lume.

În filozofia vechilor elini se distinge o nostalgie după Dumnezeul necunoscut, după experierea lui Dumnezeu. Ei erau credincioşi, evlavioşi, dar nu aveau cunoaşterea corectă şi completă a lui Dumnezeu, le lipsea co­muniunea cu El. De aceea îndumnezeirea nu era cu putinţă pentru ei.

În Vechiul Testament de asemenea exis­tau oameni drepţi şi virtuoşi. Dar unirea de­plină cu Dumnezeu, îndumnezeirea, devine posibilă doar odată cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Acesta este şi scopul înomenirii lui Dumnezeu. Dacă scopul vieţii omului ar fi fost să devină în mod simplu mai bun din punct de vedere moral, nu ar fi fost nevoie să vină Hristos în lume, să împlinească tot acest plan al iconomiei dumnezeieşti, al întru­pării Sale: crucea, moartea, Învierea Sa, adică toate cele despre care noi creştinii credem că s-au făcut prin Hristos. Căci şi numai prin prooroci, prin filozofi, prin oa­meni drepţi şi prin învăţători, neamul ome­nesc ar fi putut fi învăţat să devină mora­liceşte mai bun.

Ştim că Adam şi Eva au fost înşelaţi de diavolul şi au voit să devină dumnezei, nu însă împreună-lucrători cu Dumnezeu, nu cu smerenie, cu ascultare şi cu dragoste, ci încrezându-se în puterea şi voia lor proprie, într-un mod egoist şi autonom. Aşadar cauza căderii este egoismul. Şi astfel, însuşindu-şi egoismul şi suficienţa de sine, s-au des­părţit de Dumnezeu şi, în loc să ajungă la îndumnezeire, au dobândit exact contrariul: moartea duhovnicească.

Aşa cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, Dumnezeu este viaţă. Aşadar, cel ce se desparte de Dumnezeu, se desparte de viaţă. De aceea consecinţa neascultării celor întâi zidiţi a fost moartea trupească şi du­hovnicească.

Ştim cu toţii urmările căderii. Despărţi­rea de Dumnezeu a aruncat pe om într-o viaţă trupească, dobitocească şi diavolească.

Creaţia cea strălucită a lui Dumnezeu a căzut grav bolnavă, aproape moartă. Chipul lui Dumnezeu s-a întunecat. După cădere omul nu mai are posibilităţile pe care le avea mai înainte de a păcătui ca să înainteze spre îndumnezeire. Omul, în starea aceasta de îmbolnăvire gravă, aproape de moarte, nu se mai poate întoarce spre Dumnezeu. Este nevoie de o nouă rădăcină în omenire. Ε nevoie de un om nou care să fie sănătos şi să poată îndrepta iarăşi libertatea omului spre Dumnezeu.

Această rădăcină nouă, acest om nou este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se întrupează devenind astfel pentru omenire noua rădă­cină, noul început, aluatul cel nou.

Prin întruparea Cuvântului – aşa cum teologhiseşte Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu - se realizează o a doua comuniune între Dumnezeu şi om. Prima comu­niune a fost cea din rai. Dar aceea s-a des­trămat. Omul s-a despărţit de Dumnezeu. Acum însă bunul Dumnezeu a iconomisit o altă comuniune, a doua, adică unirea oame­nilor cu Dumnezeu încât aceasta să nu se mai poată destrăma. Şi aceasta pentru că a doua comuniune a lui Dumnezeu cu oame­nii se face în persoana lui Hristos.

Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul şi Cuvân­tul lui Dumnezeu-Tatăl are două firi desă­vârşite: cea dumnezeiască şi cea omeneas­că. Aceste două firi desăvârşite se unesc “neamestecat, neschimbat, neîmpărfit şi ne­despărţit”, într-o persoană a lui Hristos, după definiţia oficială a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon care, în rezumat, constituie, în Duhul Sfânt, panoplia teologică a Bisericii noastre Ortodoxe împotriva tuturor felurilor de erezli hristologice din toate veacurile. Astfel avem un Hristos în două firi, una dumnezeiască şi una omenească.

De acum firea omenească – prin unirea ipostatică a celor două firi în persoana lui Hristos – este definitiv unită cu firea dumnezeiască. Şi aceasta pentru că Hristos este veşnic Dumnezeu-Om. Ca Dumnezeu-Om S-a suit la cer. Ca Dumnezeu-Om stă de-a dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu-Om va veni să judece lumea la a Doua Venire. Prin ur­mare firea omenească este acum aşezată în sânurile Sfintei Treimi. Nimic nu mai poate despărţi firea omenească de Dumnezeu. De aceea acum, după înomenirea lui Dumnezeu, oricât de mult am păcătui, oricât de mult ne-am depărta de El, dacă însă vom voi să ne unim iarăşi cu Dumnezeu, prin pocăinţă, o vom putea face. Ne vom putea uni cu El, vom putea deveni dumnezei după har.

(extrase din Indumnezeirea – Scopul vietii omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis)

Ε cel mai important, cel mai important.

…şi a gândurilor?

Ei, acuma, sunt oameni mai apropiaţi de Dum­nezeu care au experienţă să cunoască şi gândurile altuia. Dar oricum ar fi, duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumnezeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Măcar cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te-ai dus cu sme­rita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se po­goară harul Sfântului Duh spre mintea duhovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i-a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă­tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împot­molit în greutăţile păcatului. Ăsta-i har dumnezeiesc, har dumnezeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne porun­cesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. Că vezi, putea Dumnezeu să pună un înger să ne fie duhovnic, dar nu! A pus oameni ca să avem îndrăzneală, să nu ne ruşinăm, să nu ne fie frică şi să zicem: “Duhovnicul ăsta-i sfânt, cum să-i spun eu păcatele şi fărădelegile mele unui sfânt aşa de mare?”

Dar aşa, dacă duhovnicul e om, de-acuma tu îi spui ca unui om, dar el are harul acela dat de Dumnezeu, ca prin rugăciunea care ţi-o spune dea­supra capului să te binecuvânteze şi ţi se iartă tot ce ai spovedit cu smerita cugetare. De aceea trebuie luare aminte, pentru că mulţi, când e vorba să-şi aleagă duhovnicul, se gândesc aşa: “Apoi nu mă duc la acesta, fiindcă numai în cutare loc, la atâtea zeci de kilometri, sute de kilometri distanţă, este un du­hovnic bun”. Măi, e bun acela, dar şi celălalt care-i simplu, acelaşi har are!

Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun duhovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă-i zici că ai făcut un păcat, să-ţi zică: “Nu-i nimic, frate, fă tot aşa, că nu-i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa duhovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la duhovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhovnicul asupra capului tău, se iar­tă păcatele şi de-acuma sufletul se bucură.

Acuma trebuie, o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: “bine că am scăpat de la duhovnic, de-acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Dar vezi bunătatea lui Dumnezeu? Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te-ai sculat, eşti câştigat.

Părinte Dionisie, destăinuirea tainelor sufletului, a celor care ni se par bune, care sunt doar o taină în­tre noi şi Dumnezeu, în faţa duhovnicului, poate să o folosească vrăjmaşul împotriva noastră?

Vrăjmaşul nu poate, numai dacă noi îi dăm dreptul, numai dacă ne înclinăm în faţa lui.

De ce este această teamă de a ne descoperi cu totul în faţa propriului duhovnic?

Fiindcă nu suntem smeriţi. De aceea, trebu­ie să te descoperi, mai ales când ştii că nu numai de gânduri, dar şi de rămăşiţa gândului o să ne în­trebe Dumnezeu. Încă numai abia ce ai început să te gândeşti spre rău şi n-ai reuşit, încă până şi asta e neascuns înaintea lui Dumnezeu; El ştie că ai vrut să gândeşti şi mai rău. De aceea, dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicu­lui – fie duhovnicul cât de înapoiat -, Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit. Vezi? Dumnezeu zice: ‘Şi gândurile sunt descoperite înaintea Mea, şi rămăşiţa gândului”, gândul la care numai ai început să te gân­deşti şi n-ai reuşit. Vezi, ce lucru dumnezeiesc este?

Dar cât e de uşor cu Domnul, fiindcă Dum­nezeu e atâta de bun şi te iartă. Oricât de mult ai căzut, ori de câte ori ai cădea, să te scoli, că asta-i îndreptarea ta! De şaptezeci de ori câte şapte dacă greşeşti, să te întorci, şi Dumnezeu te îmbrăţişează şi te bagă între oile păşunii Sale. Primejdia cea mai înfricoşată este când eşti nepăsător. Asta e ca un fel de neîncredere, de necredinţă în Dumnezeu.

Cum trebuie mărturisite păcatele? Dacă se evită a se spune detaliile, sunt dezrădăcinate patima sau gândul cu totul? Se spune doar aşa, în mare, cutare şi cutare. Este bine a se spune în detaliu?

Tu, dacă mergi după adevăr, cunoşti că eşti vi­novat. Toate cele despre care te înştiinţează sufletul că eşti vinovat trebuie să le spui duhovnicului. Altfel nu scapi de ele. Gândurile care te distrug sunt cele pe care le-ai ascuns în inima ta şi de-acuma, dacă nu le-ai spus, de-acuma acelea veşnic te macină şi ai aşa, o nemulţumire sufletească. Şi vezi, te simţi ca şi cum n-ai fi iertat.

De aceea trebuie, atât cât ne stă în putinţă, să spunem orice ni s-a întâmplat şi trebuie să-i spui clar, ca să înţeleagă duhovnicul cum s-a întâmplat, ca să poată judeca cu harul Sfântului Duh, să-ţi dea puţinul canon, cum îl va lumina Dumnezeu. Trebuie să spui clar, nu aşa, politicos, pe deasupra numai. Vezi? Şi atunci rămâne sufletul în pace, că m-am dus, m-am spovedit la părintele cutare şi i-am spus toate gândurile mele şi rămăşiţele gândurilor, şi sufletul saltă de bucurie. Da. Ca să rămână cugetul omului în pace trebuie să-i descoperi duhovnicului tot, toată greşeala care ai făcut-o, că greşeala este a omului, dar e făcută prin îndrăzneala Satanei care ne amăgeşte. Că omul e neputincios şi te amăgeşte vrăjmaşul.

Dar noi spunem păcatul, şi sunt păcate pe care, spunăndu-le în detaliu, mai mult sminteşti pe duhov­nic. Ε bine să spunem doar păcatul pe care l-am făcut sau şi modul cum l-am făcut?

Sunt anumiţi duhovnici care zic: “Lasă, lasă, că l-ai făcut, lasă, nu mai spune aşa”, că el ştie cum l-ai făcut, şi aşa că te lasă; nu-i mai spurca mintea. Atuncea-i altceva. Dar e bine să îi spui duhovnicului cum s-a întâmplat, ca să poată judeca, atât cât are harul lui Dumnezeu, ca să-ţi dea anumite medica­mente duhovniceşti ca să te poţi îndrepta.

Părinte, dar mai sunt duhovnici foarte tineri, şi spunându-le în detalii păcatele tale, deviază săracii.

Eee, atuncea-i rău, atuncea-i rău.

Unii insistă în a spune păcatul aşa, în urâciunea în care l-au făcut, şi atunci e primejdie de a vătăma pe duhovnic mai mult. Deci e bine să ne spunem pă­catele. De exemplu, am făcut păcatul desfrănării. Să spunem în detaliu tot ce am făcut sau nu?

Sigur, unui bătrân care-i trecut prin multe în­tâmplări poţi să-i spui tot, ca să vadă în ce situaţie te găseşti, dar la cei care-s mai tineri e aşa cum ai zis: se smintesc şi ei. Dacă duhovnicul nu-i apropiat de Dumnezeu apoi îi primejdie. De aceea, să potriveşti singur – dacă socoteşti că se sminteşte, că poate el nici n-a auzit de nişte căderi aşa mai mari, nu intri în amănunte. Sigur, acuma sunt şi duhovnici tineri, dar apropiaţi de Dumnezeu, care pot să judece lu­crurile. Eh, nu e lucru uşor. Ε foarte greu, mai cu seamă cum e acum, când sunt nişte păcate pe care Biserica nici nu le-a amintit. Cum să-l canoniseşti pe acela? Vezi, sunt greutăţi… (Convorbire cu Pr. Gheorghe de la Ţeţ)

Înaintea lui Dumnezeu se vor judeca şi gân­durile. Şi nu numai gândurile, ci şi rămăşiţa gân­dului! De aceea, când ne ducem şi ne spovedim, să ne osârduim să spunem tot ce avem, că auzi, se vor cerca şi gândurile oamenilor şi rămăşiţa gândului, adică încă şi gândul pe care încă nu l-ai terminat să-l gândeşti, fie el o fărădelege sau orice ar fi. (22 februarie 2000)

Părinte, am vrea să ne spuneţi un cuvânt despre spovedanie, că suntem în Sfântul şi Marele Post

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumne­zeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu-i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dum­nezeu n-o să-i muncească pe păcătoşi pentru că-s păcătoşi, o să-l muncească pe cel care nu s-a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură, “Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n-are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: “Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v-aţi făcut de cap, ajunge cât m-aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l-ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într-aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu-ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bunătatea lui Dumnezeu? N-a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: “Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oa­meni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să-ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te-ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pedepsească de ce nu ne-am pocăit, fiindcă nu-i în altă parte, ci nu­mai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnu­lui, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu facem păcatele cu scop: “Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjma­şul, Satana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într-aceeaşi fărădelege. Scoală-te, că Dumne­zeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. (4 iulie 1998)

Acum mulţi teologi spun aşa – ca să fie Duhul Sfânt cu tine, să-l păstrezi, ca să cunoşti adevărul, trebuie să fii aproape de Tainele Bisericii, printre care şi Sfânta Împărtăşanie. Şi să o iei des. Care-i adevă­rul, cum trebuie să primim Tainele acestea, cum tre­buie să ne pregătim?

Părinte, după cum au studiat Părinţii bătrâni, e bună împărtăşania, şi poţi s-o iei şi-n toată ziua, da’ trebuie pregătire, părinte… (14 iulie 2003)

Omul, dacă nu se spovedeşte, n-are speranţă de mântuire. Că oricât de mulţi ani am trăi, sun­tem oameni care greşim, şi fundul iadului îl aşteap­tă pe tot păcătosul. Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pe­depsească de ce nu ne-am pocăit. Când te duci şi spovedeşti toate fărădelegile pe care le-ai făcut în­aintea duhovnicului, acolo-i de faţă Hristos, acolo şade şi-ţi ascultă spovedania ta, şi tot în momentul acela, când zici “Doamne, mă rog, iartă-mă” şi când ţi-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârşit, ca şi cum n-ai fi făcut nici un pă­cat. Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l-a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s-a terminat; veşnicia iadului, pieirea te aşteaptă. (14 iulie 1999)

Fiindcă suntem neputincioşi, nebăgători de seamă, şi cădem în păcate, în păcate mici şi mari şi mijlocii, trebuie, cât se poate de des, să se spo­vedească omul la duhovnic… că Dumnezeu, văzând neputinţa omului, nu îl va pedepsi de ce a căzut în fărădelegi, ci de ce nu s-a îndreptat, de ce nu s-a pocăit? Dumnezeu şade cu braţele deschise veşnic: “Veniţi la Mine toţi cei însărcinaţi”, adică însărcinaţi cu păcatele, “că Eu vă voi primi pe voi”.

Cum să faci? Te duci la preot, la cel căruia Dum­nezeu i-a dat binecuvântarea duhovniciei, şi prin mărturisirea păcatelor tale înaintea duhovnicului, înaintea icoanei lui Hristos, ţi se iartă toate păcatele tale. Preotul te binecuvântează şi ţi se şterg toate păcatele, căci orice păcat este înregistrat de duhurile cele viclene, cele rele, pentru ca atunci când vei trece pe la cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului vrăjmaşul să ţi le arate pe toate. Dar odată ce te-ai spovedit înaintea duhovnicului, păcatele s-au şters fulgerător din catastifurile diavoleşti şi nu mai eşti vinovat.

Că duhovnicul nu-i altceva decât un martor că într-adevăr te-ai spovedit. Acolo este Hristos Dum­nezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n-ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu-l poţi înşela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gân­dului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu de­săvârşire, cum s-a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n-ai făcut nimic.

Unii spun că nu se spovedesc fiindcă n-au în­credere în preoţi.

Asta-i o primejdie din cele mari, fiindcă înseamnă că preotul, cel care-i duhovnic, nu cunoaşte hotărâ­rea Sfintelor Sinoade, cum hotărăsc ele pentru du­hovnicul care mărturiseşte lumii păcatele altuia.[1] Şi poate de aceea se întâmplă astfel de lucruri… dar nu cred că se întâmplă. Adică, dacă te spovedeşti la un duhovnic, acela să se ducă şi să spună şi altuia pă­catele tale? Că doar el n-are dreptul să spună. Chiar de se întâmplă să-l omoare ca să spună autorităţilor ce i-a mărturisit cutare, duhovnicul n-are dreptul să spună la nimeni. Aşa scrie Sfânta Carte, aşa spune credinţa ortodoxă – sub nici un motiv duhovnicul nu poate să spună păcatele omului şi altora.

Dar aceea este mai mult o pricină, un pretext că “nu-i spun, nu mă duc la duhovnicul acela, fiind­că acela o să spună şi la altul şi aude lumea”. Dar dacă sunt… Am auzit că pe timpul comuniştilor erau astfel de cazuri.

Da, da, că le era frică că se duc şi spun la Se­curitate.

Da, da. Ei, se întâmplă, se întâmplă, ce să zici? Da’ din mulţii duhovnici care sunt o să găseşti unul sincer. Acela la care te duci şi îl ai, el la sigur că nu spune păcatele tale la altul. Dar să te ţii de acela, să nu schimbi duhovnicul: “Azi mă duc la cutare, mâine mă duc la celălalt.”. Nu! La acela la care te-ai mărturisit prima dată, de acela să te ţii, că acela-i părintele tău care îţi poate deschide drumul spre Îm­părăţia Cerurilor şi prin el ţi se iartă toate cele greşi­te şi făcute şi harul Sfântului Duh te păzeşte să nu mai faci fel de fel de rele. (Convorbire cu liderii ASCOR, 1996)

Note:
[1] Conform pravilei, „duhovnicul, de va spune păcatele celora ce i se spovedesc, acela să aibă canon, cu oprirea de preoţia lui trei ani. Iară alţi învăţători zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul Preoţiei şi al Duhovniciei”.

(extrase din: Staretul Dionisie duhovnicul de la Sfantul Munte Athos – Vol. I,  Ed. Prodromos, 2009)