Şi le-a zis lor: luaţi seama, ce-am făcut?
Zis-au ei: da.
Le-a zis lor: nu cumva m-am schimbat din îmbrăcămintea cea necinstită?
Îi zic ei: nu.
Şi a zis lor: deci, dacă eu însumi sunt în amândouă hainele şi precum cea dintâi nu m-a schimbat, aşa nici cea de-a doua nu m-a vătămat.

În acest chip suntem datori să facem cu primirea fraţilor celor străini (La altele, cu întâlnirea fraţilor.) după Sfânta Evanghelie. Daţi zice, cele ale Cezarului, Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. (Matei 22. 21.) Deci, când este venire de fraţi, cu îndrăzneală (La altele, cu blândeţe.) să-i primim. Iar când suntem deosebi, trebuinţă avem de plâns, ca să petreacă cu noi. Iar ei auzind s-au minunat, că şi cele din inima lor le-a spus, mai înainte de a-l întreba şi au slăvit pe Dumnezeu.

Patericul Egiptean – Despre Avva Iosif din Panefo

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

***

Rugăciune la aprinderea candelei.

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

(extrase din: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I – Sf. Nicolae Velimirovici)
sursa

14) Aşadar, să-I ceri stăruitor lui Dumnezeu tot ceea ce te leagă de mântuirea ta şi de izbânda în bine şi iară îndoială vei primi. Dar, în acelaşi timp, să ştii că şi tu, la rândul tău, trebuie să faci tot ce ţine de puterile tale; şi la Dumnezeu să strigi după ajutor ca El să-ţi fie ajutător. Căci, dacă cineva din nestatornicie se lasă în voia poftelor (potrivnice poruncilor). Dumnezeu nu îl mai ajută şi nu îi mai ascultă rugăciunile, deoarece el s-a făcut mai întâi străin de Dumnezeu prin păcat. Cine voieşte să aibă ajutor de la Dumnezeu, acela nu renunţă la îndatoriri: şi, cine nu renunţă la îndatoriri, niciodată nu rămâne fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să ajungă până acolo încât să-l osândească propria conştiinţă pentru ceva anume şi în situaţia aceasta să cheme ajutorul lui Dumnezeu.

15) Şi ajutorul trebuie să-l cheme nu cu nepăsare, nu cu mintea rătăcind încoace şi încolo. Un astfel de om nu numai că nu va primi cele cerute, dar îl va supăra şi mai mult pe Stăpânul. Dacă şi acela care stă şi vorbeşte înaintea împăratului stă cu mare frică, neîngăduindu-şi să rătăcească nici cu ochiul său dinafară, nici cu cel sufletesc dinlăuntru, ca să nu fie supus primejdiei, nu cu atât mai mult trebuie să stăm cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu, îndreptând mintea noastră numai către El şi către nimic altceva? Deoarece El vede nu numai aşa cum vad oamenii omul exterior, ci vede şi omul lăuntric. De aceea, dacă vei sta înaintea lui Dumnezeu aşa cum trebuie şi vei face tot ce ţine de tine, nu înceta să ceri cele trebuincioase, căci fără îndoială le vei primi.

16) Dacă vei fi osândit de conştiinţa ta ca unul ce nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi dacă vei sta la rugăciune cu mintea împrăştiată când ai putea să stai şi cu mintea neîmprăştiată, să nu îndrăzneşti să stai înaintea lui Dumnezeu ca rugăciunea ta să nu se transforme în păcat. Iar, dacă te străduieşti, dar nu izbuteşti să te rogi fără împrăştiere, sileşte-te cât poţi şi continuă să stai înaintea lui Dumnezeu, indreptându-ţi mintea către El şi adunând-o în tine însuţi şi Dumnezeu te va ierta; deoarece nu din nepăsare, ci din neputinţă nu ai stat înaintea Lui aşa cum trebuia. De aceea, dacă te vei sili aşa către orice faptă bună, nu înceta să ceri până când nu vei primi cele cerute, dar bate cu răbdare la uşa Lui când ceri cele de trebuinţă. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, cetui care bate i se va deschide (Luca 11, 10). Căci de ce altceva vrei să te învredniceşti dacă nu numai de mântuirea întru Dumnezeu?

17) Dar spui: de multe ori am cerut — şi nu am primit cele cerute. Fără îndoială că nu ai primit, deoarece ai cerut rău — cu necredinţă şi cu mintea împrăştiată sau ai cerut ceea ce nu-ţi este de folos. Şi, chiar dacă ai cerut ceea ce-ţi este de folos, nu ai avut statornicie. Căci este scris: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19) — şi: cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22).

18) Dumnezeu cunoaşte inimile celor ce se roagă. De aceea zici: ce nevoie are Dumnezeu de cererile noastre? Ore nu ştie El ce nevoi avem noi? Ce nevoie are de cererile noastre? – Dumnezeu ştie ceea ce ne trebuie nouă şi toate cele trupeşti ni le dă din belşug spre desfătarea noastră, înainte de cererea noastră; fiind bun, El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 46). Însă credinţa, virtuţile, numele vrednic de acestea, împărăţia cerească, dacă nu le vei cere cu trudă şi cu multă răbdare, nu le vei primi, deoarece mai întâi trebuie să ţi le doreşti şi dorindu-le, să cauţi stăruitor credinţa şi răbdarea, întrebuinţând din partea ta totul astfel încât să nu te osândească pentru nimic conştiinţa spunându-ţi că ceri fie cu nepăsare, fie cu lene; şi abia atunci vei primi dacă Dumnezeu va voi. Căci El ştie mai bine decât tine ce îţi este de folos.

19) Şi, poate – de aceea întârzie El să-ţi dăruiască cele cerute, ca să te determine să petreci neîncetat înaintea Lui şi tu, simţind ce este darul lui Dumnezeu (cât de greu se dobândeşte), cu frică să-l păstrezi. Căci tot ceea ce dobândeşte cu multă osteneală, omul se străduieşte să păstreze ca, pierzând acestea, să nu piardă şi multa sa osteneală şi, depărtând harul lui Dumnezeu, să nu devină nevrednic de viaţa veşnică. De aceea să nu te descurajezi dacă nu vei primi îndată cele cerute. Căci, dacă Bunul Dumnezeu ar vedea că tu, îndată ce primeşti darul, nu îl pierzi, ar fi gata să ţi-l dăruiască înainte de cererea ta. Dar acum, din mulţă grijă pentru tine El face aceasta (adică nu ţi-l dă). Căci, dacă cel ce a primit talantul şi l-a păstrat în întregime a fost osândit pentru faptul că nu l-a înmulţit, nu cu atât mai mult va fi osândit cel ce îl pierde?

20) De aceea, ştiind acest lucru, fie că primim mai devreme, fie că primim mai târziu, să-I fim recunoscători Domnului: fiindcă orice face Domnul, contribuie la mântuirea noastră; numai să nu-ţi curmi din laşitate cererile. Căci Domnul de aceea a şi spus pilda despre văduva care prin stăruinţa ei l-a înduplecat pe judecătorul cel nedrept, ca şi noi să învăţăm, prin stăruinţa noastră, să ajungem la dobândirea celor cerute. Prin aceasta se exprimă şi credinţa noastră şi dragostea pentru Dumnezeu, prin faptul că, chiar dacă nu primim îndată cele cerute, Îi suntem recunoscători. Să-I mulţumim, aşadar, întotdeauna ca să devenim vrednici de bunătăţile Lui cele veşnice.

(extrase din Sf. Vasile cel Mare – Despre rugăciune şi Trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

Si pentru Sfantul Isaac Sirul, ca si pentru toti parintii asceti, viata crestina este o lupta continua, un razboi nevazut, cu ispitele, incercarile si patimile dinlauntru si din afara. El aminteste de mai multe feluri de razboaie ale diavolului impotriva crestinului (Cuvintele LI-LIV), despre “razboaie ale libertatii si razboaie din ingaduinta”. Pentru toate acestea viata crestina cere un eroism pana la martiriu.

Daca “virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului, care intra in fire (prin simturi) si se ivesc in ea si o scot din sanatatea ei”. Sunt patimi trupesti si patimi sufletesti. Inceputul acestora este iubirea de sine, slava desarta, egoismul, care il inchide pe om fata de Dumnezeu si semeni. Sfantul Isaac numeste patimile “lume”.

Duhurile patimilor si ispitelor navalesc si din slabiciuni si din ingaduinta lui Dumnezeu, manifestata prin “toiagul incercarilor”, care este “toiagul Judecatorului”, adica toiagul Pastorului, pentru verificarea, progresul si folosul sufletului, cat si prin parasirea pedagogica a omului de catre Dumnezeu.

Cea mai grea lupta o poarta crestinul ajutat de har, pe terenul si frontul de hotar al simturilor si mai ales al gandurilor, care sunt “o miscare ce trece prin minte ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile”. Gandurile rele trebuie taiate, cele omenesti cercetate si predate sau inchinate lui Dumnezeu, iar cele divine urmate.

Patimile orbesc “ochii mintii”, fiind o perdea la usa inimii si un intuneric furtunos pe cerul straveziu al mintii. Aburul patimilor si gandurilor intuneca mintea, precum “pacla ce se ridica din umezeala pamantului, care incetoseaza aerul” si formeaza un zid in fata virtutilor.

Dupa Sfantul Isaac, curatia sau despatimirea are trei trepte: curatia trupului, a sufletului si a mintii sau a duhului. “Curatia trupului este cuviosia dobandita prin izbavirea de intinaciunea carnii. Curatia sufletului e liberarea de patimile cele ascunse ce se misca in cugetare. Curatia mintii se arata in descoperirea tainelor”.

Sfantui Isaac cunoaste o asceza trupeasca si una sufleteasca, cu mai multe elemente componente. Trupul trebuie disciplinat, curatit si infranat, prin nevointe: osteneli, post cu dreapta socoteala, care este “inceputul nevointei”, priveghere de noapte, metanii dese, prin munca de orice fel sau lucru de mana pentru inlaturarea trandaviei si pentru implinirea milosteniei. Asceza trupeasca, Sfantul Isaac o mai numeste “rastignire”.

Tot pentru curatie, smt necesare necazurile, care au efect purificator, daca sunt rabdate si suportate cu multumire. Acest fapt constituie o nota specifica in asceza Sfantului Isaac Sirul. Necazurile vin de la oameni, diavoli sau trup, prin boli, dureri, suferinte, care sunt nu numai un semn al pedepsei, ci si al Proniei lui Dumnezeu fata de om. Primul pas spre curatire este recunoasterea propriei sale slabiciuni, trezirea constiintei pacatoseniei si a nevredniciei, insotita de rugaciunea: “Eu ca om am pacatuit, dar Tu ca Dumnezeu iarta-ma”.

Pentru curatia sufletului si a mintii, sunt necesare: retragerea si vietuirea in singuratate, in linistea chiliei, cugetarea la tainele iconomiei Mantuitorului, psalmodierea, citirea si cugetarea la intelesul troparelor si a catismelor, cugetarea la moarte si la cele de dupa aceasta, cunoasterea si meditatia la vietile sfintilor, rugaciunea, lacrimile, meditarea neincetata a Sfintei Scripturi, care este lumina sufletului sau “contemplarea Scripturilor”, prin surprinderea “intelesurilor luminoase” ale Evangheliei, intelegerea contemplativa a fapturilor create, prin “flacara lucrurilor” sau ratiunile lucrurilor.

Rugaciunea este cheia intelegerii Scripturii, “rugaciunea citirii”: “Doamne, da-mi sa primesc simtirea puterii celei din ele” precede lectura biblica. “Leaga mintea ta in citirea Scripturilor si in cugetarea la cele din ele”, indeamna Sfantul Isaac Sirul.

Viata crestina trebuie raportata si cercetata neincetat de fiecare in “lumina Scripturilor dumnezeiesti si a Sfintilor Parinti”. Prin toate acestea mintea ajunge “imparateasa peste patimi”, dupa ce a pus stapanire pe simturi: “Cand mintea e atrasa de simturi, se hraneste cu hrana dobitoacelor. Iar cand simturile sunt atrase de minte se impartasesc de hrana ingerilor”.

Sfantul Isaac deosebeste curatia mintii de curatia inimii care urmeaza celei dintai si prin care omul va putea contempla pe Dumnezeu. Curatia este revenirea omului la simplitatea si nevinovatia edenica a firii lui, prin care primeste demnitatea de fiu al lui Dumnezeu si “frate al lui Hristos”. Semnul celui curat cu inima este acela ca “vede pe toti oamenii ca buni si nu-i apare vreunul necurat si intinat”. Curatia aduce sanatatea si “pacea mintii”, tacerea gandurilor, linistea cereasca launtrica: “Cerul este inlauntrul tau, daca esti curat”.

In ascetica Sfantului Isaac Sirul, pe langa rugaciune si lacrimi, ca mijloace ale curatirii de patimi, il ocupa si cugetarea la moarte si pregatirea zilnica pentru primirea ei. “Aducerea aminte de moarte pricinuieste stapanirea cea buna a madularelor din afara”, iubirea linistii este unita cu o asteptare neincetata a mortii, de aceea “sa ne aducem aminte pururea de moarte si prin cugetarea la aceasta sa ne apropiem de Dumnezeu”. Sfantul Isaac indeamna pe monah: “Cand te apropii de asternutul tau, zi catre el: O, asternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormant. Si nu stiu de nu cumva in loc de somnul vremelnic va intra in mine in aceasta noapte somnul cel vesnic”. “De aceea – continua el – cat timp mai ai picioare, alearga spre lucrare… Cat timp mai ai degete, rastigneste-te pe tine in rugaciune, inainte de a ajunge la moarte, cat timp mai ai ochi, umple-i de lacrimi, inainte de a fi acoperiti de tarina”.

Sfantul Isaac recunoaste in cugetarea la moarte o putere de trezvie si trezire a omului, de a privi cu seriozitate sensul si menirea existentei lui. Trairea continua in Dumnezeu, cere o moarte continua fata de pacat, de aceea Sfantul Isaac citeaza pe un ascet: “M-am jurat sa mor in fiecare zi”. Gandul necontenit la moarte este o temelie pentru viata cea noua, o vedere adanca a acelei vieti nesfarsite, care face stravezie viata pamanteasca. Gandul la secera mortii, curata tarana sufletului de patimile pamantesti si pregateste plugaria virtutilor paradisiace.

de Parintele Nacu Stoenescu

Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de buchie, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta pe praznice le străluceşte, acesta pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.

Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Psalmul este bucurie a iubitorilor de Dumnezeu. Acesta pe grăirea deşartă o surghiuneşte, pe râs îl domoleşte, pe judecată o pomeneşte, pe suflet către Dumnezeu îl deşteaptă, împreună cu Îngerii dănţuieşte. Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii; iară unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu, şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iară unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului. O, ce viclenie rea şi aflări ale diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică, şi îl amăgeşte, şi îl pleacă să facă pe cele rele, ca pe nişte bune! Astăzi cu părere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine elini. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine împotrivitori ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi; nici un rob la doi domni nu poate să slujească, după cum este scris: nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi împreună cu diavolul a dănţui. Ca nişte adevăraţi robi ai lui Hristos să-I slujim Lui, Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să îngăduim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă şi să nu ne plecăm balaurului, căci ca un leu răcnind înconjoară căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi-i împotrivă ca nişte tari ostaşi ai lui Hristos, slujindu-I Lui şi dorindu-L.

Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine să dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre pierirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să lăutăreşti. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii aicea şi acolo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te. Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre, jucând şi batjocorindu-ne.

Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti ca nişte rele, frate, pe merindele vieţii celei veşnice, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcarea pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi; că acestea şi cele asemenea acestora, la viaţă şi la bucurie şi la veselie şi la odihna veşnică te vor trimite pe tine. Iubeşte tăcerea despre vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor pe minte de la Dumnezeu o depărtează.

(fragment din scrierile Sfântului Efrem Sirul – sec.IV după Hristos – mare dascăl al pocăinţei, prăznuit de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe 28 ianuarie)

sursa

Prolog

Darul credinţei este nepreţuit. Vai de cel căruia îi lipseşte! Lipsa unui cămin şi faptul de a fi orfan vor influenţa neîntrerupt purtările omului, vor răni adânc lumea lui sufletească, îl vor goli continuu de orice lucru înalt şi-l vor coborî la nivelul animalului evoluat, exact acolo unde-l aşază în miopia lor materialiştii, îndreptăţindu-se pe ei înşişi.

Viaţa credinciosului este plină de lumină. O putere atotputernică îl umple de optimism, pace, nădejde, bucurie, ajutându-l să biruiască răutăţile vieţii, să înfrunte eroic şi pe acestea, încă şi moartea.

Cauza fundamentală a necredinţei este viaţa desfrâului şi a păcatului. Despre desfrâu este scris în Vechiul Testament: “A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel, şi s-a făcut îndărătnic. Ingrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime. A părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut, şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale” (Deut. 32,15). Cât despre păcat, toate popoarele din toate epocile au înţeles că acesta înalţă un zid de nedepăşit între om şi Dumnezeu.

Este cu desăvârşire incompatibilă viaţa întunecată a păcatului, cu lumina credinţei vii în Dumnezeu Atotvăzătorul, Care “cunoaşte inimile şi rărunchii”. Tocmai de aceea este atât de grea reînvierea duhovnicească a sufletului nesimţitor şi insuficiente raţionamentele demonstrabile ale apologeticii. Este necesară rugăciunea fierbinte şi viaţa sfântă a creştinilor, încât cu harul lui Dumnezeu, să se mobilizeze nu atât mintea, cât inima credincioşilor. Cuvintele nu sunt suficiente în lucrarea misionară. Domnul însuşi a zis: “Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19).

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur “Dovezi către iudei şi elini că Hristos este Dumnezeu” este captivant. Mintea luminată de Dumnezeu a marelui ierarh, cu recunoscuta sa capacitate dialectică, reuşeşte să împletească un lanţ de argumente convingătoare, pe care le sprijină pe realitatea minunată a răspândirii a credinţei, în ciuda cruntelor prigoane pe care le-a avut de înfruntat de la primii ei paşi. Astfel, axa centrală a cuvântului este triumful Bisericii şi încheierea lui este optimismul pentru viitorul ei, care confirmă în fiecare epocă profeţia Domnului: “Şi puterile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16, 18).

Triumful Bisericii

Cum se adevereşte că Hristos este Dumnezeu? La această întrebare fundamentală să nu ne străduim să răspundem cu argumentul creaţiei cerului şi pământului, pentru că cel necredincios nu-l va primi. Dacă-i spunem că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a alungat demoni, nici atunci nu va fi de acord. Dacă îi spunem că a făgăduit învierea morţilor, împărăţia cerurilor şi bunurile negrăite, atunci nu numai că nu va fi de acord, dar va şi râde.

Aşadar, cum să-l îndreptăm spre credinţă, mai ales dacă nu este educat duhovniceşte? Cu siguranţă, sprijinindu-ne pe adevăruri pe care şi noi şi acesta, le primim fără nicio reţinere şi îndoială.

Astfel, asupra cărui punct suntem de acord cu el la modul absolut? Asupra faptului că Hristos a întemeiat Biserica. Deci, prin aceasta vom vădi puterea şi vom dovedi dumnezeirea lui Hristos. Vom vedea că este cu neputinţă ca lucrarea omenească să realizeze răspândirea creştinismului în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă. Şi mai ales când morala creştină îi invită la o viaţă înaltă pe oamenii cu obiceiuri rele, pe robii păcatului. Şi Domnul a reuşit să-i elibereze din toate acestea, nu numai pe noi, ci întreg neamul omenesc.

Şi aceasta a izbândit-o fără să folosească arme, fără să cheltuie bani, fără să mişte armate, fără să provoace războaie. A izbândit, pornind doar cu 12 ucenici, care erau neînsemnaţi, neinstruiţi, săraci, goi, neînarmaţi.

Cu asemenea oameni a reuşit să convingă neamurile să cugete drept, nu numai pentru viaţa prezentă, ci şi pentru cea viitoare. A izbutit să desfiinţeze legi străvechi, să alunge obiceiuri depăşite şi să creeze altele noi. A putut să-l smulgă pe om, de la modul uşor de viaţă şi să-l îndrume spre cel anevoios. Şi pe toate acestea le-a reuşit, în timp ce toţi se războiau cu El, şi în vreme ce El însuşi a suferit răstignire umilitoare şi moarte smerită.

Desigur, nu se întâmplă acestea la oameni, ci dimpotrivă. Adică, cu cât trăiesc şi prosperă ei înşişi, lucrarea lor înaintează; când mor însă odată cu ei piere şi ceea ce au creat. Şi aceasta o păţesc nu doar cei bogaţi, nu doar căpeteniile, ci chiar şi cârmuitorii. Pentru că şi legile lor se desfiinţează şi amintirea lor se stinge şi numele lor se uită, şi oamenii credincioşi îi lasă la o parte.
Acestea se întâmplă în primul rând celor care guvernează popoarele cu o privire, şi duc la război armate întregi. Celor care au condamnat la moarte şi au semnat exilurile.

La Domnul însă lucrurile s-au întâmplat exact invers. Starea lucrării Lui înainte de răstignire era îngrozitoare: Iuda L-a trădat, Petru s-a lepădat de El, ceilalţi ucenici au fugit ca să se salveze, şi mulţi credincioşi L-au părăsit. Şi a rămas singur între vrăjmaşi, însă după răstignire şi moarte, ca să afli că nu a fost un om simplu Cel răstignit, s-au întâmplat toate cele strălucitoare, slăvite, pline de bucurie.

Sfântul Petru, Apostolul corifeu, cel care înainte de răstignire n-a răbdat ameninţarea unei slujnice, şi după atâtea învăţături cereşti şi după părtăşia lui la Dumnezeieştile Taine, a spus că nu-L cunoaşte pe Domnul, el însuşi, după răstignire L-a propovăduit până la marginile lumii. Cete nenumărate de martiri s-au jertfit, pentru că au preferat să moară decât să se lepede de Hristos, aşa cum s-a lepădat Apostolul corifeu, înspăimântat de ameninţarea unei fetişcane. Acum toate locurile, toate cetăţile, cele din pustiu şi din părţile locuite, îl mărturisesc pe Cel răstignit. În Acesta cred împăraţii şi generalii, cârmuitorii şi guvernatorii, robii şi cei liberi, cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, barbarii şi diferitele neamuri de oameni.

Chiar şi acel mic şi neînsemnat mormânt, care a primit Trupul însângerat al Domnului, este cinstit de mii de palate împărăteşti şi respectat chiar de împăraţi.

Paradoxal este faptul că ceea ce s-a întâmplat Domnului s-a întâmplat şi ucenicilor Săi. Pentru că pe aceştia pe care îi dispreţuiau şi îi întemniţau, pe cei pe care îi chinuiau cumplit cu nenumărate torturi, tocmai pe aceştia, după moartea lor, îi cinsteau mai mult decât pe împăraţi.

Şi cum se explică aceasta? La Roma, împăraţii şi consulii şi generalii le părăsesc toate, şi aleargă să se închine la mormintele pescarului Petru, şi ale făcătorului de corturi, Pavel. La Constantinopol, cei care poartă coroane vor să se înmormânteze nu lângă mormintele apostolilor, ci înaintea uşilor bisericilor lor. Şi astfel, împăraţii devin păzitori ai pescarilor. Mai ales, nu se ruşinează de aceasta, ci se laudă nu doar ei înşişi, ci şi urmaşii lor.

Când ucenicii lui Hristos erau doar 12 şi Biserica nu exista în cugetul niciunuia dintre ei, când sinagoga iudaică înflorea încă şi idolatria lipsită de evlavie stăpânea aproape în toată lumea, Domnul a profeţit: “Pe această piatră (adică prin mărturisirea credinţei lui Petru) voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Întăreşti adevărul acestei profeţii? Vezi împlinirea ei? Gândeşte-te ce eveniment important este răspândirea Bisericii aproape în toată lumea, într-o perioadă atât de scurtă de timp! Cugetă cum a schimbat viaţa atâtor neamuri şi a dus la credinţă atâtea popoare, cum a desfiinţat obiceiuri preistorice, cum i-a eliberat pe oameni de cutumele îndelungate, cum a risipit ca fumul stăpânirea puterii şi puterea păcatului, cum a pierdut ca aburul aducerea necurată a jertfelor, ritualurile idolatre, sărbătorile păgâneşti, templele şi altarele, totemurile, cum a zidit pretutindeni altare sfinte, în patria noastră şi-n ţările perşilor, sciţilor, maurilor, inzilor. Ce zic? Chiar şi-n insulele bretanice, care se află departe de Marea Mediterană, în ocean, s-a răspândit Biserica şi s-au construit altare.

Lucrarea de eliberare a atâtor popoare de obiceiurile destrăbălate îndelungate, precum şi schimbarea modului lor de viaţă, de la unul simplu la unul foarte anevoios, este într-adevăr lucru minunat, mai bine zis, prea minunat. O demonstrează lucrările dumnezeieşti, chiar dacă nu L-ar fi împiedicat nimeni, chiar dacă era pace şi mulţi L-ar fi ajutat. Pentru că întinderea Bisericii nu venea în contradicţie doar cu obiceiurile vechi, ci şi cu plăcerea, cu modul de viaţă voluptos. Adică, avea doi vrăjmaşi puternici, care îi tiranizau pe oameni: obiceiurile şi plăcerea.

Toate câte le-au primit cu multe secole înainte de la părinţii, strămoşii, şi străbunii lor, şi toate câte le adunaseră de la ritori şi filozofi, toate acestea tindeau să-L dispreţuiască, un lucru deosebit de greu. Trebuia să primească chiar un nou mod de viaţă, şi mai ales unul foarte anevoios. Pentru că îi îndepărta de desfrâu, şi-i îndruma spre înfrânare. Îi îndepărta de iubirea de arginţi, de desfrâu, de mânie, de invidie, de confort, şi-i ducea la neagoniseală, curăţie, blândeţe, prietenie, o viaţă grea, dură, plină de strâmtorări.

Şi mai ales, îi ducea spre această viaţă pe cei care se obişnuiseră cu traiul în desfătări, pentru că, cu siguranţă, nu se făceau creştini oameni care trăiau în alte lumi şi n-aveau obiceiuri păcătoase, ci deveneau cei care putreziseră în acestea şi se făcuseră mai moi şi decât lutul. Pe aceştia i-a chemat să meargă pe calea dură şi aspră. Şi i-a convins să meargă spre ea. Pe câţi i-a convins? Nu doar pe doi, zece, douăzeci sau o sută, ci pe nenumăraţi oameni. Şi cu cine i-a convins? Cu 12 oameni neinstruiţi, necultivaţi, neînsemnaţi, săraci, fără avere, fără putere trupească, fără slavă, fără origine strălucitoare, fără iscusinţă retorică. Cu 12 oameni pescari, făcători de corturi, vorbitori de altă limbă, pentru că nici măcar nu aveau aceeaşi limbă cu idolatrii. Vorbeau limba ebraică, mult diferită de toate celelalte limbi. Aşadar, cu aceştia 12 s-a zidit Biserica şi s-a întins până la marginile lumii.

Şi nu este doar aceasta lucru minunat, ci şi faptul că aceştia, puţini, săraci, neinstruiţi şi dispreţuiţi n-au început să schimbe omenirea fără piedici, nu şi-au făcut nestingherit lucrarea lor. De pretutindeni au înfruntat nenumărate războaie. S-au luptat cu fiecare neam şi fiecare cetate. Dar ce vorbesc despre neamuri şi cetăţi? În fiecare casă s-a ridicat război împotriva lor. De multe ori învăţătura pe care o propovăduiau a despărţit pe copil de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe slujitor de conducător, pe bărbat de femeie şi pe femeie de bărbat. În acelaşi timp, în fiecare familie n-au crezut toţi, şi astfel, creştinii sufereau certuri zilnice, duşmănii neîncetate, mii de morţi, toţi îi războiau, ca pe potrivnicii şi vrăjmaşii comuni. Îi prigoneau împăraţii, cârmuitorii, slujitorii, cei liberi, robii, mulţimile cetăţilor. Şi nu-i alungau doar pe ei înşişi, ci lucru înfricoşător, îi prigoneau chiar şi pe noii catehumeni, adică pe cei care de-abia credeau.

Gândul să părăsească altarele, să dispreţuiască jertfele, pe care toţi părinţii şi strămoşii lor le săvârşeau ca să creadă în Domnul, le provoca frică şi mânie idololatrilor. Le era teamă să creadă în Cel Care a luat trup omenesc din Fecioara Maria, Care a fost judecat de către Pilat, Care a pătimit nenumărate chinuri şi suferinţe, Care a răbdat moartea înjositoare, S-a îngropat şi a înviat.

Cel mai paradoxal lucru este că în timp ce Patimile Domnului au fost neîndoielnice – mulţi au văzut biciuirile, loviturile, scuipările, pălmuirile, răstignirea, batjocorirea, mormântul – nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu învierea. Domnul, după învierea Sa, S-a arătat doar ucenicilor Săi. În ciuda acestui fapt, toţi au vorbit despre înviere, au adus la credinţă popoarele, şi au zidit Biserica. Cum? În ce chip? Prin puterea Domnului, Care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la oameni. Acesta a fost Cel Care le-a deschis calea, le-a uşurat lucrarea lor anevoioasă. Dacă Harul Dumnezeiesc nu i-ar fi ajutat, nici n-ar fi început răspândirea creştinismului.

Pentru că în timp ce tiranii se înarmau împotriva Bisericii, în timp ce soldaţii îşi înălţau armele lor, în timp ce mulţimile se înfierbântau ca focul sălbatic, în timp ce obiceiul cel rău lua poziţie de luptă, în timp ce ritorii, sofiştii, bogaţii, proprietarii şi cârmuitorii se ridicau, Cuvântul lui Dumnezeu mai puternic decât flacăra, a făcut scrum buruienile, a curăţat câmpurile, şi a însămânţat cuvântul propovăduirii. Unii dintre credincioşi au fost aruncaţi în închisori, alţii au fost exilaţi. Averile unora au fost confiscate, alţii au fost ucişi, alţii au fost ciopârţiţi. Deşi creştinii erau trataţi ca ucigaşii de drept comun, răbdând orice fel de pedeapsă, necinste şi prigoană, tot mai mulţi veneau la Biserică. Mai ales credincioşii noi, nu numai că nu se descurajau în faţa chinurilor răbdate de cei mai vechi, ci deveneau mai zeloşi. Singuri alergau, neconstrânşi, recunoscători faţă de chinuitorii lor. Deveneau mai fierbinţi în credinţă, văzând şuvoaiele de sânge ale credincioşilor.

Ai văzut puterea neasemuită a Celui Care a săvârşit toate aceste minuni? Cum este cu putinţă să nu se întristeze cineva, suferind asemenea chinuri înfricoşătoare? Însă aceştia se bucurau, zburdau!

Aceasta mărturiseşte, de exemplu, Sfântul Evanghelist Luca că s-a întâmplat cu apostolii atunci când “au plecat de la sinedriu bucuroşi, pentru că s-au învrednicit să rabde rele, de dragul lui Hristos” (Fapte 5, 41).

Şi în timp ce nici măcar o zi, nu poate să zidească cineva cu pietre şi var când este prigonit, apostolii au construit Biserica pretutindeni, răbdând prigoane, închisori, exil şi moarte martirică. Şi n-au construit-o cu pietre, ci cu suflete, lucru mult mai greu. Pentru că nu este acelaşi lucru să construieşti un zid, cu a convinge sufletele desfrânate, schimbându-le modul de viaţă, făcându-le să părăsească nebunia lor demonică, însufleţindu-le să urmeze vieţii în virtute. Au reuşit însă aceasta, pentru că aveau cu ei putere nebiruită a Domnului, Cel Care a profeţit: “Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

Gândeşte-te câţi tirani au războit Biserica şi câte prigoane înfricoşătoare s-au ridicat împotriva ei! Augustus, Tiberius, Gaius, Nero, Vespasian, Titus şi urmaşii lui, până la marele Constantin, toţi au fost idolatrii. Şi împreună, unul mai uşor, altul mai aprig, au războit Biserica, toţi au făcut-o. Şi dacă unii n-au dezlănţuit prigoane din voie proprie, idolatria lor s-a făcut pricină pentru linguşitori, să-i îndemne să lupte împotriva Bisericii.

Cu toate acestea, planurile viclene şi atacurile idolatrilor s-au risipit ca pânzele de păianjen, s-au ridicat ca praful, au pierit ca fumul. Dar şi toate câte au plănuit împotriva Bisericii au însemnat un mare folos pentru creştini. Pentru că au apărut cetele de martiri care constituie comoara, stâlpii, bastioanele Bisericii.

Aşadar, vezi minunata împlinire a profeţiei? într-adevăr, „Porţile iadului nu o vor birui”. Tu din cele petrecute însă să crezi şi cele viitoare! Şi de acum înainte, nimeni nu va putea să biruiască Biserica! Pentru că dacă nu au reuşit s-o piardă atunci când avea puţine mădulare, când învăţătura ei părea nouă şi provocatoare, când atâtea războaie şi atât de multe prigoane se ridicau de pretutindeni împotriva ei, cu mult mai mult nu vor putea s-o vatăme acum când stăpâneşte în toată lumea, când s-a împământenit peste toate neamurile şi când a distrus altarele şi pe idoli, sărbătorile şi ritualurile, fumul şi arderea jertfelor urâcioase.

Cum au reuşit apostolii o izbândă atât de mare, de însemnată, după atâtea piedici? Cu siguranţă, prin puterea dumnezeiască şi nebiruită a Aceluia Care a profeţit crearea şi triumful Bisericii. Acest lucru nimeni nu poate să-l tăgăduiască, afară dacă este nemintos şi cu desăvârşire neputincios să cugete.

(extrase din: Glasul Sfintilor Parinti – Sf. Ioan Gura de Aur, Ed. Egumenita, 2008)

Acatistul Sfantului Grigorie Teologul (text)

Sfintele Moaste ale Sfantului Grigorie Teologul

Carti ale Sfantului Grigorie Teologul

Troparul: Fluierul cel pastoresc al Teologiei tale a biruit trâmbitele ritorilor; ca tie, celui ce ai încercat adâncurile Duhului, ti s-au adaugat si frumusetile Cuvântului. Ci roaga pe Hristos Dumnezeu, parinte Grigorie, sa mântuiasca sufletele noastre.

Condacul: Pe marele Ierarh si aparator al Sfintei Treimi, veniti toti cu duhovnicesti laude sa-l fericim si din izvorul invataturilor lui luand cuvinte de lauda, sa-i cantam asa: Bucurate, Cuvantatorule de Dumnezeu Grigorie!

I, II, 17

Fericit cel ce are o viata singuratica, neamestecat cu cei de pe pamânt, ci si-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, desi amestecat cu cei multi, nu se întoarce spre cei multi, ci si-a înaltat întreaga inima spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumparat pe Hristos si are drept avutie numai crucea pe care o ridica sus.

Fericit cel care, gospodarindu-si averile curate, întinde o mâna a lui Dumnezeu celor nevoiasi.

Fericita viata fericitilor neînjugati cu jugul casatoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar daca a cedat pentru putin legilor casatoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte si mari ÎI aduce pe Hristos celor pamântesti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o faptura desavârsita.

Fericit cel care cu mari avânturi ale mintii vede stralucirea luminilor ceresti.

Fericit cel care cinsteste cu mâini harnice pe Împaratul si e o lege pe viata pentru cei multi.

Toate acestea vor umple teascurile ceresti menite sa primeasca roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; caci multe sunt salasurile multelor vieti [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a aratat sarac de pacate, care are aici o viata de plâns, care nu se satura niciodata de hrana cea cereasca, care prin milostivire atrage spre el marea mila a lui Dumnezeu, care e prieten al pacii si curat cu inima, care suporta multe suferinte pentru multslavitul Hristos si va primi în schimb slava mare.

Strabate care cale vrei din acestea. Daca pe toate, e înca si mai bine; daca putine, e bine; iar daca una singura, si aceasta e placuta. Caci sunt poveri demne de purtat de toti, atât de cei desavârsiti, cât si de cei mai putin desavârsiti. Si Rahav n-a avut o viata împodobita, dar preaînalta iubire de straini a facut-o slavita [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vamesul a fost mai presus decât fariseul trufas [Lc 18, 10 sq.]. Mai buna e necasatoria, da, mai buna; dar daca se amesteca cu lumea si e pamânteasca, e mai rea decât o casatorie cuminte. Înalta e viata celor ce petrec în neagoniseala prin munti, dar adeseori îngâmfarea îi pravaleste jos si pe ei. Caci nemasurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inima o înfumurare lipsita de judecata si adeseori cu mintea înfierbântata, asemenea unor mânji focosi, îsi poarta piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridica-te cu aripi usoare, fie ramâi jos si alearga în siguranta, ca nu cumva din pricina greutatii tale aripa sa se îndrepte spre pamânt si sa cazi, înaltându-te, cu cadere vrednica de mila. O nava mica dar strânsa bine în piroane duce o mai mare încarcatura decât una neîncleiata bine. Strâmta e calea care duce spre poarta dumnezeiasca [Mt 7, 14], dar multe carari duc spre acea singura cale. Unii, pe care firea îi apleaca spre cele de aici, merg pe una, altii merg pe alta, tinându-se numai de cea strâmta. Nu tuturor le place aceeasi mâncare, nici crestinilor nu li se potriveste o singura viata. Pentru toti însa cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea si ostenelile, tinerea în frâu a turbarii patimilor înspaimântatoare, alungarea saturarii, punerea sub mâna cea puternica a lui Hristos si tremurarea de ziua care va sa vina. Daca vei strabate pâna la capat calea desavârsirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

(extrase din: Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz – Teologul si epoca sa, Ed. Deisis, 2002)

Acatistul Sf. Maxim MARTURISITORUL

Sfantul Maxim Marturisitorul – 21 ianuarie

Iubirea (I) – Dragostea îndelung rabdă…

Iubirea (II) – Dragostea îndelung rabdă…

Sf. Maxim Mărturisitorul la Mănăstirea Voroneţ

Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenţiei? Şi răspunse bătrânul: Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntrerupta cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frică lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: Şi a străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei. Spre această faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: Fiţi treji, privegheaţi, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotriva, vârtoşi în credinţa. De asemenea Domnul ne spune: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Ecleziastul încă zice: Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului, să nu-ţi părăseşti locul tău. Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie şi vitejie, zice: Umblând în trup, nu ne oştim trupeşte. Căci armele cu care luptăm nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile; noi surpam cugetările şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; şi gata suntem să pedepsim orice neascultare. Dacă aşadar vei imita şi tu pe sfinţi şi desfăcându-te de toate vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenţiei.

Părinte, spune-mi ce însemnează a avea îndelunga răbdare? Şi răspunse bătrânul: A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare, a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: Până la o vreme va răbda cel cu îndelunga răbdare şi pe urma i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, şi buzele multora vor spune înţelepciunea lui. Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este şi a se socoti pe sine pricina încercării. Şi poate că aşa şi este de fapt. Fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmpla, ni se întâmpla spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit, mai ales dacă e conştient de păcatul său, nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, şi a avut să bea paharul judecaţilor dumnezeieşti. Ci el priveşte spre Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui care a îngăduit încercarea, şi se învinovăţesc pe sine şi primeşte certarea cu inimă bună, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu soţia sa. Nebunul însa roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar mila nu o primeşte, fiindcă nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor socotit că e de folos. Şi de aceea se face nepăsător şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

Căci plăcerea şi săturarea de mâncări şi băuturi încălzeşte stomacul şi aprinde dorinţa spre pofta de ruşine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuită. Acesta nu mai este atunci decât ochi neruşinaţi, mâna desfrânata, limba vorbitoare de lucruri care nu desfata auzul, ureche care primeşte cuvinte deşarte, minte dispreţuitoare de Dumnezeu şi suflet care desfrânează cu înţelegerea şi stârneşte trupul spre fapta neîngăduită.

Şi zise fratele: Dar cum poate mintea să se roage neîncetat? Căci cântând şi cetind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi. Şi răspunse bătrânul: Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, cetea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntrerupta sta în a avea mintea alipita de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea s. a. m. d. Şi după puţin: Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţă, nici îngerii. Sau iarăşi: În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea Apostolul: Deci cu dulceaţa mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos. Iar puţin mai departe: Când sunt slab, atunci sunt tare. Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinţilor Părinţi şi de aceea suntem puştii de orice rod duhovnicesc.

(extrase din: Filocalia 2 – Sf. Maxim Mărturisitorul – Scrieri)

Si am zis lor: de unde sunteti si cum ati venit in pustia aceasta ? Iar ei au raspuns: de la chinovie suntem si ne-am intocmit intre noi si am iesit aici. Si iata avem patruzeci de ani si unul din noi este egiptean, iar celalalt este libian. Si m-au intrebat si ei zicand: cum se afla lumea, de vine apa la vremea sa si de are lumea indestularea sa si am zis lor: are. Si eu i-am intrebat cum pot sa ma fac calugar si ei mi-au raspuns: de nu se va lepada cineva de toate ale lumii, nu poate sa fie calugar. Si am zis lor: eu sunt slab si nu pot ca voi. Iar ei mi-au zis: daca nu poti ca noi, sezi in chilia ta si-ti plange pacatele tale. Si i-am intrebat: cand se face iarna nu raciti ? Si cand se face arsita, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a facut noua iconomia aceasta, incat nici iarna nu racim, nici vara nu ne vatama arsita. Pentru aceasta am zis voua ca nu m-am facut calugar, ci am vazut calugari. Iertati-ma, fratilor!

II. Avva Macarie locuia odata in pustia cea mare si petrecea numai el singur, iar mai jos era alta pustie in care locuiau mai multi frati. Si lua seama batranul la cale si a vazut pe satana venind in chip de om ca sa treaca pe acolo. Si se arata ca poarta o haina de in cu multe gauri si la fiecare gaura era spanzurata cate o tivgulita. Si i-a zis lui marele batran: unde te duci? Si i-a raspuns: ma duc sa aduc aminte fratilor. (1) Iar batranul i-a zis: si la ce iti trebuie tie aceste tivgulite. Si a zis: bucate duc fratilor. Iar batranul a zis: dar toate acestea? Si a raspuns: da, caci de nu va placea cumva una, ii aduc alta iar daca nici aceasta, ii dau alta si negresit dintre acestea macar una ii va placea lui. Si acestea zicand, s-a dus. Iar batranul a ramas pandind caile pana ce iarasi s-a intors acela. Si vazandu-l pe el batranul, i-a zis: mantuieste-te! Iar el a raspuns: cum se poate ca sa ma mantuiesc? I-a zis lui batranul: pentru ce? Iar el a zis: caci toti mi s-au facut salbatici si nimeni nu ma respecta. I-a zis lui batranul: dar nici un prieten nu mai ai acolo? Iar el i-a raspuns lui: ba am acolo numai un calugar prieten si numai el ma respecta si cand ma vede se invarte ca o vartelnita. I-a zis lui batranul: si cum se numeste fratele acela? Iar el a zis: Teopempt. Si zicand acestea, s-a dus. Si sculandu-se avva Macarie, s-a dus in pustia cea mai din jos. Si auzind fratii, luand stalpari de finic, au iesit in intampinarea lui. Si fiecare se gatea, socotind ca la dansul va sa gazduiasca batranul. Iar el a intrebat cine este cel ce se numeste Teopempt in muntele acela si gasindu-l a intrat in chilia lui. Iar Teopempt i-a primit pe el cu bucurie. Dupa ce a inceput a ramane singur cu dansul, i-a zis batranu : cum te afli, frate ? Iar el a zi: cu rugaciunile tale, bine.

A zis batranul: nu cumva te lupta gandurile? El a raspuns: acum bine sunt: caci se sfia sa- i spuna. I-a zis lui batranul: iata, cati ani ma nevoiesc si sunt cinstit de toti si pe mine batran fiind ma supara duhul curviei. A raspuns zicand si Teopempt: crede-ma, avvo, ca si pe mine. Iar batranul pricinuia ca si alte ganduri bat razboi cu dansul, pana sa-l faca sa marturiseasca. Apoi i-a zis lui: cum postesti? Iar el i-a raspuns: pana la al noualea ceas. I-a zis lui batranul: posteste pana seara si te nevoieste si citeste de rost din Evanghelie si din celelalte scripturi. Si de-ti va veni vreun gand, niciodata sa nu ai aminte jos, ci totdeauna sus. Si indata Domnul iti ajuta. Si punand la cale batranul pe fratele, a iesit iarasi la pustia sa. Si luand seama, iar a vazut pe diavolul acela si i-a zis lui: unde te duci iarasi? Iar el a raspuns: sa aduc aminte fratilor si s-a dus. Iar dupa ce iarasi s-a intors i-a raspuns lui sfantul: cum sunt fratii? Iar el a zis: rau. Iar batranul a zis iarasi: pentru ce? Iar el a zis: salbatici sunt toti si cea mai mare rautate este ca si acela pe care il aveam prieten si ma asculta si el nu stiu de unde s-a razvratit si nici el nu mi se mai apleaca, ci decat toti mai salbatic s-a facut. Si m-am jurat sa nu mai calc pe acolo fara numai dupa ce va trece o vreme. Si asa zicand s-a dus, lasand pe batran. Iar sfantul a intrat in chilia sa.

III. Zicea iarasi, vrand sa mangaie pe frati: a venit aici un copil indracit cu mama lui si zicea mamei sale: scoala-te batrano, sa mergem de aici. Iar ea a zis: nu pot sa merg pe jos. Iar copilul a zis ei: te duc eu. Si m-am mirat de viclesugul diavolului, cum voia sa-i goneasca pe ei de acolo.

IV. Spunea avva Sisoe: cand eram in Schit cu Macarie, ne-am suit sa seceram cu dansul sapte insi. Si iata o vaduva era adunand in urma noastra spice si nu inceta plangand. Deci a chemat batranul pe stapanul tarinei si i-a zis: ce are baba aceasta, ca totdeauna plange? I-a zis lui: barbatul ei avea un amanet al oarecarui si a murit de naprasna si nu i-a spus unde l-a pus si voieste stapanul amanetului sa o ia pe dansa si pe fiii ei robi. I-a zis lui batranul: zi-i sa vina la noi, unde ne odihnim de arsita. Si venind femeia, i-a zis ei batranul: ce plangi asa totdeauna? Si a zis: barbatul meu a murit luand amanetul oarecaruia si n-a spus cand a murit, unde l-a pus. Si a zis batranul catre dansa: vino, arata-mi unde l-ai ingropat! Si luand pe frati cu dansul, a iesit cu ea impreuna. Si venind la locul acela, a zis ei batranul: du-te la casa ta! Si rugandu-se ei, l-a chemat batranul pe mort, zicand: cutare, unde ai pus amanetul cel strain? Iar el raspunzand, a zis: in casa mea este ascuns, sub picioarele patului. Si i-a zis lui batranul: dormi iarasi pana la ziua invierii. Si vazand fratii, de frica au cazut la picioarele lui. Si le-a zis lor batranul: nu pentru mine s-a facut aceasta caci nimic nu sunt, ci pentru vaduva si pentru copiii cei saraci a facut Dumnezeu lucrul acesta. Insa acesta este lucrul cel mare, caci Dumnezeu voieste sufletul fara de pacate si orice va cere va lua. Si venind a vestit vaduvei unde este pus amanetul.

Iar ea luandu-l, i-a dat stapanului lui si si-a izbavit fiii sai si toti cei ce au vazut au slavit pe Dumnezeu.

V. Zis-a iarasi, fiindca cu nerautate se purta avva Macarie cu toti fratii, i-au zis lui unii: pentru ce te faci pe tine asa? Iar el a zis: doisprezece ani am slujit Domnului meu ca sa-mi daruiasca darul acesta si voi toti ma sfatuiti sa-l lapad?

Note:
(1) Adica, sa-i zadarasca

(extrase din: Patericul Egiptean, Ed. Invierea, Alba Iulia, 2009)

2. Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

3. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7

4. Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei întelepti. Iar cel întelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47

5. Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

6. Dupa cum corabierii cârmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stânca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gândurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10

7. Dupa cum cârmacii si cei ce tin frânele cu sârguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sârguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezând îsi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10

8. Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27

9. Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este îngaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea. (Antonie cel Mare)11

10. Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele când sunt de fata; iar în dos nu-i bârfeste. Dar nici celor ce încearca sa-i graiasca de rau nu le îngaduie. (Antonie cel Mare)11

11. În cuvântari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa înfrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decât pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care învaluie sufletul, cum învaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3

(…)

12. Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu înfrânarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43

(extrase din: Filocalia Sfintelor Nevointe – Vol I)