In cimitirul Cuviosilor Manastirii Sihastria se odihneste smerit, precum si in viata nestiut a fost de oameni, unul din cei de care lumea nu este vrednica: Monahul Marcu cel mult patimitor. Undeva, mai în spatele mormântului Parintelui Ioanichie Moroi, se afla un mormânt mic si o cruce simpla de lemn pe care sta înscris pentru vesnicie numele sau. O candela arde aici neîncetat, din dragostea celor ce cunosc puterea rugaciunilor sfântului sau suflet. Pentru a vorbi însa despre un om al rugaciunii cum a fost Parintele Marcu ne trebuie rugaciune; pentru a ne apropia de un patimitor nebiruit, ne este de trebuinta slobozire din patimile aducatoare de robie… Ne iarta, Parinte Marcu, ca vom vorbi ca niste saraci si neputinciosi, însa din dragoste si evlavie pentru Cel întru Care te-ai nevoit si întru Care ai biruit!

Parintele Marcu, pe numele de mirean Constantin Dumitrescu (1910-1999), a patimit vreme de aproape 20 de ani în temnitele a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au poreclit “fachirul”, pentru ca a rabdat ca un om fara de trup toate chinurile nascocite de mintile lor bolnave, rugându-se neîncetat. A facut parte din lotul “misticilor”, alaturi de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Parintele Arsenie Papacioc si altii. Dupa eliberarea din a doua detentie (dintre 1941-1954), a intrat în viata monahala la Manastirea Slatina, unde l-a avut ca duhovnic si frate de nevointa pe Parintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarasi drumul Aiudului împreuna cu duhovnicul sau, pâna în anul 1964, iar dupa eliberare s-a retras în obstea Manastirii Sihastria. Acolo, Parintele Marcu a petrecut în mari osteneli calugaresti pâna la sfârsitul vietii, în retragere, rugaciune si ascultare, raspândind în jur mireasma dumnezeiescului har. Parintii mai batrâni care l-au cunoscut spun ca, dupa închisoare, toate ascultarile si ostenelile din manastire i se pareau Parintelui Marcu “o desfatare”, simtindu-se la Sihastria ca “în concediu”. Cel mai fericit era când îsi ispravea seara ascultarile si se avânta cu puteri înnoite în rugaciune si metanii, de parca abia ar fi început ziua. Parintii mai tineri si-l amintesc pâna azi înaintea usilor împaratesti, primind Sfintele Taine cu chipul stralucind de revarsarea luminii launtrice. In ultimii ani ai vietii, fiind mai neputincios cu trupul si neputând lua parte la slujbele bisericesti, Parintele avea câte treisprezece ore de pravila si rugaciune pe zi.

Din marturiile sale

“Am fost adus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura, s-a folosit urmatorul: ma întindeau pe o masa mai lunga si mai lata; unul ma tinea de cap, doi de mâini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile încaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat în vreun chip, încât cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si, ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata într-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti, tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (<Doza> obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa el, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar — n.ed.). Am numarat pâna la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Însa n-am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de Parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care îl acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pâna în vârful creierului. N-am scos însa nici un cuvânt, având si atunci si dupa aceea mare grija sa nu pârasc pe cineva.

De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au batut, ca desi fiecare dintre ei bause câte o sticla de votca înainte de a ma tortura, au obosit, cazând neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de <fachirul>…”

Continuarea acestui episod ne-o relateaza Parintele Atanasie (în lume, Alexandru Stefanescu), fost tovaras de suferinta în închisoare cu Constantin Dumitrescu:

“A doua zi a venit în inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti, cu sube si bocanci, iar Costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. <De ce nu esti încaltat?>, l-a întrebat seful Securitatii. Blândul Costica — cel care avea înca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns cu un zâmbet smerit: <Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!>. Atitudinea aceasta l-a înmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviti. Acesta a fost un lucru de neconceput în istoria închisorilor! De atunci, ceilalti securisti l-au numit <fachirul>, pentru ca învinsese cu <sabia duhului> pe seful lor, în fata caruia ei însisi tremurau”.

***

“Într-o iarna foarte grea, cam prin anii ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa, strigând: <Gata, pedeapsa!>. Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Înauntru nu era decât întuneric si frig de înghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: <Asta-i chiar ca-n iad!>. Fiind calugar, cautam sa-mi fac acolo si <ale mele>, canonul si pravila, asa cum puteam eu. Acolo, vrând-nevrând, trebuia sa feci miscare, sa faci închinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de lânga mine, din celula de pedeapsa de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile. Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pâna sus numai zid, si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav între geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facând închinaciuni, miscându-ma încoace si încolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac închinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cât a durat acolo starea aceea, nu stiu. Dar, dupa un timp, m-am trezit refacut fizic si cu o caldura în jurul meu ca de soba.

M-au dus apoi în alta camera, sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: <Cum e posibil sa nu-i fie frica?!>…”
(Din Marturisirea unui crestin — Parintele Marcu de la Sihastria, editie îngrijita de monahul Filotheu Balan)

Din amintirile ucenicilor de la Sihastria

* Despre mama sa, pe nume Ana, Parintele Marcu ne spunea: “A avut o viata de calugarita. Dormea doua ore pe noapte. Dupa ce îsi adormea toti copiii, mergea si se ruga într-o camaruta alaturata, în liniste. A doua zi se scula prima si pregatea totul pentru fiecare, pentru ca începea o noua zi”.

* Ne spunea Parintele Marcu: “Fiind în închisoare, ma retrageam într-un colt al celulei si le ziceam celorlalti: <Iertati-ma, eu am obligatiile mele de calugar!>. Si îmi feceam acolo ale mele”.

* L-au întrebat ucenicii: “Dar noi ce-o sa facem, parinte, daca va veni vreo prigoana?”. Parintele a raspuns: “Acolo, pentru fiecare, puterea harului si credinta lui va învinge. Spun Sfintii Parinti ca numai harul lui Dumnezeu este cel ce te poate întari. Nici eu nu puteam sa rezist prin toate încercarile prin care am trecut în atâtia ani, daca nu ma ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: <Si tu poti cadea, daca nu te ajuta harul!>”.

* Iar zicea Parintele: “Sa fim atenti la harul lui Dumnezeu, ca numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii mintii ca sa întelegem lucrurile. Si aici atingem problema ochiului sufletesc sau al mintii. Cu mintea poti atinge multe lucruri adânc, dar daca nu se ating de inima… Deci când se împreuneaza simtirea inimii cu luminarea mintii, atunci simti ca lucreaza harul lui Dumnezeu în toata fiinta ta. Sa ne rugam mereu Mântuitorului sa nu ne lase”.

* In închisoare, Parintelui Marcu i-au cazut unghiile si dintii. Dupa un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo, care l-a consultat, i-a spus: “Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.

* Parintele Marcu a lucrat ca detinut si la Bicaz, unde erau pusi sa munceasca în cele mai periculoase locuri. Multora le era si frica sa iasa din lagar la munca. Protestau, uneori chiar plângeau de frica. Dar Parintelui nu-i era teama, ci chiar avea curaj… Iar unii dintre detinuti cereau sa lucreze în echipa cu dânsul, zicând: “Merg cu nea Costica, pentru ca unde este el, acolo este si Dumnezeu!”.

* Dupa eliberarea din închisoare, Parintele a mers la Manastirea Cernica. Intr-un an, fiind cu albinele manastirii în Baragan, ele mureau din cauza secetei. Si atunci a plâns si s-a rugat lui Dumnezeu: “Doamne, miluieste-ne cu putina ploaie, ca mor albinele!”. Si în aceeasi zi a dat Dumnezeu ploaie, ca toti cei din jur multumeau lui Dumnezeu. In anul acela s-a strâns atâta miere, ca s-au mirat toti cei din manastire de multimea ei. Se minunau si stuparii din împrejurimi, si ziceau: “Uite, mai, cum a venit calugarul asta în Baragan, a început sa ploua!”.

* Intr-o clipa de taina, Parintele Marcu a spus unui ucenic ca odata, fiind în timpul prigoanei, pe când se afla în Muntii Caraiman, a vazut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.

* Odata a venit un frate si l-a întrebat cum sa se roage, fiindu-i ocupata mintea de ascultare. Parintele Marcu i-a zis: “Frate, eu aici am stupii în grija mea, si uneori trebuie sa-i inspectez – sa vad cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu ma mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie sa fiu atent la aceste lucruri. Dar sa nu uitam ca suntem în manastire si ca facem totul din ascultare. Asa ca, în primul rând, sa facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi sa stim ca ne aflam în fata lui Dumnezeu si ca facem totul pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în fata lui Dumnezeu si pentru Dumnezeu. Asa trebuie sa facem!”.

* A zis Parintele Marcu catre un frate care venise cu pacate grele din lume: “Când Dumnezeu te paraseste si tu simti aceasta parasire din partea Lui, traiesti o stare atât de cumplita, încât n-o poti exprima în cuvinte, dar atunci ti se iarta cel mai mult pacatele”.

* Ne spunea un ucenic al Parintelui ca, putin înainte de moartea lui, l-a gasit în chilia sa cugetând la cuvintele: “Toata dreptatea noastra este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpa lepadata a unei femei desfrânate”. Si zicea batrânul: “Iti dai seama, frate? Ca o cârpa lepadata… Si nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”…

(Din Patericul Românesc, editie îngrijita de Arhimandritul Ioanichie Balan, Ed. Episcopiei Romanului, 2001)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti - Familia Ortodoxa - Nr.2/2011

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i ca după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu au mai găsit nicio urmă de cancer.

Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi, care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti.

Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi, dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni.” L-a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i-le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, a întrebat: „Te cheamă Ioan?” Iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!”

Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi a gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că, după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit în-tr-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis:

- Părinte, ia de aici 400.000 de euro şi mută-te de aici!

Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt:

-   Eu nu mă mut de aici!

Rămânând uimite de refuz, au continuat cu insistenţă să-i spună:

-   Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute.

Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis:

-   Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas.

Până să aducă sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi, chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos! De exemplu un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi o, minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.

O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea ca cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina sau Sfântul Ioan Rusul. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nicio durere şi nu a mai fost nevoie de nicio operaţie.

Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-i în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

A fost un grup de sârbi cu evlavie faţă de martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun, dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, pe drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns”. Sfântul i s-a arătat.

[1] Material preluat din revista Atitudini, nr. 3 ∕ 2008, pp. 20-23.

(extras din cartea: Din temnite spre sinazare – Despre mucenicii prigoanei comuniste)

Valeriu Gafencu (1921-1952) s-a nascut la Sangerei – Balti,  in Basarabia. tatal sau, deputat in Sfatul Tarii si mare luptator pentru unirea Basarabiei cu Romania, si-a educat fiul in duhul credintei si al dragostei de neam. In 1940, cand Basarabia este ocupata de Armata Rosie, Valeriu trece Prutul si se inscrie la Facultatea de Drept din Iasi. In scurta vreme devine seful Fratiilor de Cruce din oras, straduindu-se din toate puterile sa formeze elevilor o constiinta crestina si nationala. In 1941 este arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru “uneltire impotriva ordinii de stat”. In inchisoare Valeriu isi alege “partea buna”, dedicandu-se cu totul vietii isihaste de rugaciune si trezvie. Dragostea lui permanenta de aproapele si grija de a nu-i rani constiinta, arderea de tot pentru Hristos, smerenia si intelepciunea lui duhovniceasca il vor face iubit de toti detinutii, care-l vor numi, fara retineri, “sfantul inchisorilor”.

Valeriu sta la Aiud si Galda pana in 1948. Este dus apoi pentru o scurta perioada de timp la Pitesti si imbolnavindu-se de plamani, este trimis la penitenciarul-sanatoriu Targu-Ocna, unde dupa trei ani de suferinta se muta la Domnul, pe 18 februarie 1952.

In casa surorilor Valentina si Eleonora Gafencu, Valeriu este viu si mereu prezent, lumina din Lumina cea neinserata la care s-a mutat (foto dreapta)

Viata isi ocontinua cursul intre zidurile masive ale inchisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cadea cu fata la pamant si plangea, cerand mila, ajutorul si luminarea cereasca. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe (sub regimul Antonescu inca nu fusesera interzise slujbele in inchisoare – n.n.) se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Batea multe metanii, in functie si de starea fizica. Dragostea il facea sa se reverse catre prieteni la un nivel sufletesc adanc si sincer. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el si impreuna au luptat sa se curateasca. Zi de zi facea ordine in sufletul sau, devenea altul, se deprindea sa traisca in duhul, potrivit invataturii crestine.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat in Zarca cu regim sever. Aici s-a dedicat in intregime rugaciunii inimii, spunand neincetat “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine, pacatosul!”. Indrumatorul care i-a stat la dispozitie a fost acea carte mica scrisa de un anonim, intitulata “Pelerinul rus”. Primii ani fusesera de cautare, urmatorii de lacrimi si pocainta, iar acum erau anii de vorbire cu Dumnezeu, de traire cu Dumnezeu si unire cu Dumnezeu pe calea rugaciunii.

Si astfel, in acel regim sever de temnita caruia el ii daduse un rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie si de cantec. Impetuozitatea tineretii sale era acum tradusa in neostenita lucrare launtrica. Iar darurile ceresti nu incetau sa soseasca. Lumina era tot mai cuprinzatoare. Hristos ii devenise Prieten si de aici inainte nu se vor mai desparti niciodata. (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos)

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii tristi si fruntea obosita
De-atata privegehere si-asteptare,
Mi-e inima bolnava, istovita
De grea si indelunga alergare
Si plange ca o pasare ranita.

Cand ochii mi-i inchid si cat in mine
Puteri sa urc Golgota pana sus,
O voce, un ecou din adancime
Imi spune bland: “Viata e Iisus!
Margaritarul pretios e-n tine!”.

Privesc la dimineata minunata
A Invierii Tale din mormant,
Cu Magdalena, ca si altadata,
Ingenunchez ‘naintea Ta, plangand;
Si-s fericit si plang cu Tine-n gand.

de Valeriu Gafencu

Il vad pe Valeriu la Galda, seara, pe dealuri, cantand, culegand flori, unind albastrul ochilor sai cu albastrul cerurilor. Il vad ziua si noaptea ingenuncheat in bisericuta, rugandu-se rapit in duh, cu mainile impreunate precum copiii, cu ochii stralucind de bucurie. Il vad daruindu-si bucata de paine unuia mai slab ca el. Il vad jucandu-se cu copiii si incercand sa fie ca ei. Il vad adancit in sine, pregatindu-se de spovedanie. Il vad stralucind de bucurie dupa ce s-a impartasit. Il aud vorbind cu insufletire tuturor celor care cautau cuvantul lui Dumnezeu. Il vad chinuindu-se sa munceasca si sa-si faca norma. Il aud cantand colinde, pricesne ori propriile lui cantece. Era plin de dor sfant. Purta in el ceva serafic, mai presus de fire si era cel mai frumos om pe care l-am intalnit. (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos)

Valeriu cu sora sa Elisabeta la Galda

In anul 1948 un politruc sovietic a venit in colonie sa-l ia pe Valeriu in U.R.S.S. deoarece, fiind nascut in Basarabia, era considerat cetateanul lor. Valeriu insa a refuzat categoric.
- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.
- Libertatea mea este in sufletul meu!
- Iti vei putea face studiile.
- Le voi face, daca va vrea Dumnezeu!
- La noi biserica este libera.
- Biserica este in sufletele oamenilor!
- Dar aici vei ramane in temnita!
- Temnita sufletului meu ma inspaimanta!
- Deci nu te recunosti cetatean sovietic?
- Sunt cetatean roman si doresc sa raman in Romania.
- In curand si Romania va apartine sovieticilor!
- Viitorul este al lui Dumnezeu!
- Deci ramai aici?
- Da!
Asa se face ca Valeriu a ramas in tara. (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos)

Valeriu era o fire entuziasta. Facea parte dintre aceia despre care frecvent se spune ca “umbla cu capul in nori”. Nu era o fire practica, nu l-am vazut cosand cu acul, nu impletea lana, nici rufele nu stia sa si le spele, mai mult le morfolea, dar in realitatile spirituale era prezent si avea o constiinta treaza. Era o fire de poet.

In colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea in cap si se ducea pe camp sa adune flori. Venea cu picioarele pline de roua si cu bratul plin de flori. Ca sa le duca la biserica. Ma-ndemnase sa fac si eu la fel. Adunasem si eu maci rosii, dar eu ma simteam parca jenat sa merg cu bratul de flori prin satul acela. El nu. El facea lucrul acesta foarte natural. (Marin Naidim – Studentul Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor din Romania)

Valeriu cu mama sa si cu Ioan Ianolide in colinie la Galda, 1946 (foto stanga)

Mama mea cea iubita,

Te simt atat de mult! Noaptea ma trezesc din somn si ma rog. Imi trimit gandurile la mama mea, in Tara Fagarasului si atata liniste atunci in mine!

Mama, mi-aduc aminte de zilele de vara, de pe vremea cand eram elev la liceu si paseam in gradina cu matale, printre pomi. Si mi-aduc aminte de gandurile pe care mi le impartaseai privitoare la viitorul meu. Doreai sa ai o nora buna. Iar eu, tin minte, prea putin ma gandeam la asta. Visam insa o sotie si o vedeam in inchipuirea mea ca pe o fata frumoasa, pe care din prima clipa a intalnirii sa o iubesc. Sa o iubesc cu dragoste unica.

Esentialul gandurilor mele din acea vreme dusa era sa devin un om de mare valoare care sa joace un rol covarsitor in istorie. Voiam sa fac mult bine in lume.

Dar omul planuieste si Dumnezeu randuieste.

Viata si-a urmat cursul ei vijelios si maret pentru mine. Iata, m-am vazut singur la Iasi, la Universitate. Acolo am vazut ca, intr-adevar, mi se deschideau perspective de viitor. Traiam o viata normala, eram unul din cei mai apreciati studenti, iubit de toata lumea si cu o sete neobisnuita pentru Ideal.

In Iasi, desi tot sufletul meu era insetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fata. De ce? Purtam in sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe aceasta fata, nu am putut sa o recunosc intruchipata intr-o faptura reala. Asa incat am ramas la modul meu propriu de a trai iubirea, revarsandu-o in toate fiintele, dar ramanand cu un gol in inima care se astepta umplut.

Si iata, am ajuns in inchisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-as putea spune. Imi dadeam seama precis insa ca inchisoarea imi rezolva prin suferinta si rupea de lume o serie intreaga de probleme. Aveam totala convingere ca sufar pentru adevar. Faptul acesta imi aducea in suflet o pace adanca.

Si, draga mama, as vrea sa stii ca am suferit mult. In prima iarna ma trezeam noaptea din somn si in singuratatea celulei priveam intunericul si sopteam incet, ca sa aud numai eu: “Mama, mi-e frig, mi-e foame!”…

La inceput a fost greu de tot. Dumnezeu insa a fost mereu cu mine. Nu m-a parasit nicio clipa. Incet – incet am inceput a gusta din bucuriile noi. Am vazut ca sunt un om pacatos. M-am cutremurat de pacatele mele, de neputinta mea. Mi-am dat seama atunci ca eu, care doream cu toata inima o lume ideala, eu insumi eram un pacatos. Deci mai intai trebuia sa devin eu un om curat, un om nou. Si am inceput sa ma lupt cu raul din mine.

Incet – incet a coborat peste mine lumina adevarului. Am inceput sa traiesc fericirea in suferinta. Si golul din inima mea pe care eu asteptam sa-l umple iubirea iubitei mele, L-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Si am inteles atunci ca mare cu adevarat este cel care are o dragoste mare, ca mare cu adevarat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire…

Galda, 7 martie 1946

(extras din: Fericiţi cei prigoniţi – Martirii neamului românesc – Marin Matei – “Moţu”)

- Ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?

- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi. În- tr-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.

- Cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?

- Cred că peste o mie.

- Iar aceştia puţini, închişi din ’41, se bucurau de autoritate…

- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei – din ’41 până atunci erau şapte ani, îţi închipui! – sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu se mâniau… Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nicio ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!

- Aţi stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în ’41?

- Am stat cu Şufaru şi cu „părintele” Adrian Cărăuşu.

- Era preot?

- Nu, era student teolog, dar era aşa de credincios şi aşa de dedicat, încât toată lumea nu-i spunea decât „părintele Cărăuşu”. A făcut închisoare din ’41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit prima dată despre viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce făceau şi despre trăirea duhovnicească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva din altă lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi rugăciunile – că ne-a învăţat o serie de rugăciuni – şi cântările bisericeşti, ne-au ajutat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi în închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare rezervă de putere duhovnicească pentru cele ce au urmat.

- Dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?

- Nu. Însă îi ştiam, în special pe Valeriu Gafencu.

- Avea un renume de atunci?

- Da, absolut. Toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi noi mesajul sfinţeniei lui.

- Prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor?

- Tocmai prin aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.

- Care alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?

- Păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o viaţă duhovnicească extraordinară. Ei erau „grupul misticilor”, trăitori ai rugăciunii, care au trecut prin închisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.

- Eu mă gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?

- Sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără niciun dubiu.

- În afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă, pe cine credeţi că ar trebui să mai canonizeze Biserica?

- Păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.

- Şi pe Ianolide?

- Sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.

- Gheorghe Jimboiu?

- Da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să nu?!…

- Şi pe maica Mihaela?

- Pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se opune ateismului, sigur că şi pe ea…

- Dar pe profesorul George Manu?

- Cu George Manu am stat pe acelaşi palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În ’43 el a refuzat compromisul propus de sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă, profesorul Manu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule şi care ne-au ajutat mult la creşterea spirituală, dar şi la angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească, chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era un om credincios şi foarte demn.

- Dar deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refuzat streptomicina ce le-o oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii, pot fi socotiţi martiri?

- Sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând am aflat cum au refuzat medicamentele, ceea ce este un lucru foarte mişcător.

- Pentru că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din închisori…

- L-am primit, l-am primit. (…)

- Deci toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi, ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee, că sunt „duşmanii poporului”, sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

- Ce ar trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

- S-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon, care a fost canonizat…

- Da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi care au murit în închisori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.

- Credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?

- Nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul. Pur şi simplu Biserica, de când s-a terminat comunismul, nu s-a gândit niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori.[2]

- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

- Păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri. Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână întreagă nu mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram flămânzi, ori ei erau nişte oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, ca Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu-Ocna cu Valeriu, mi-a spus că primea în închisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decât nişte poveşti.

- Aţi spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au făcut convertiri…

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.

[1] Din interviul luat de părintele Moise de la Oaşa tipărit în volumul Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 42-46.

[2] Între timp, cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist, a apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române un Martirologiu numit „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, Bucureşti 2007, în care este menţionată jertfa multora din cei prigoniţi în temniţele comuniste.

(extras din cartea: Din temnite spre sinazare – Despre mucenicii prigoanei comuniste)

Harului lui Dumnezeu m-a tinut!

Parintele Marcu si-a tainuit su smerenie atat darurile duhovnicesti dobandite in urma nevointelor in manastire, cat si chinurile rabdate in inchisori. Totusi, in ultimul an al vietii a lasat cateva amintiri biografice (cuprinse in cartea “Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria” ingrijita de monahul Filotheu Balan) din care putem intrezari in parte sfintenia calugarului purtator de chinuri ascuns in prisaca Sihastriei. Marturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnzeu ce lucreaza in oameni.

Am fost dus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura s-a folosit urmatorul: ma intindeau pe o masa mai lunga si mai lata, unul ma tinea de cap, doi de maini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile incaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat in vreun chip, incat cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata intr-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti. Tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (“Doza” obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa Constantin, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar).

Am numarat pana la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa n-am scos nici un geamat. Dar spre diferenta de Parintele Dimitrie Bejean, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pana in varful creierului. N-am scos insa nici un cuvant, avand, si atunci, si dupa acea, marea grija sa nu parasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvant despre cineva. Atat de mult m-au batut, ca, desi fiecare dintre ei bause cate o sticla de votca inainte de a ma tortura, au obosit, cazand neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de “Fachirul”. (Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria)

Continuarea acestui moment am aflat-o de la Parintele Atanasie (Alexandru Stefanescu). A doua zi, a venit in inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti cu sube si bocanci, iar costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. “De ce nu esti incaltat!?”, l-a intrebat seful Securitatii. Blandul Costica – cel care avea inca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns smerit: “Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta la inmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a acvea bocanci potriviti. A fost un lucru de neconceput in istoria inchisorilor. De atunci, ceilalti securisti l-au numit Fachirul, pentru ca invinsese cu “sabia duhului” pe seful lor, de care si ei se temeau.

Vazand ca rezist si asa, au pregatit alt chin, tot acolo: din frigul si curentul in care eram tinut (aveam doar niste haine subtiri, fara nimic pe cap, asa cum fusesem adus de la Focsani), eram dus, mai mult pe maini (caci de la bataia la picioare nu mai puteam merge deloc), intr-o camaruta mica, unde era o soba rosie de foc si ma legau langa soba. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare asa de mare, incat ma tineam de tot ce puteam si aproape ca le rupeam. Acolo ma anchetau, iar anchetatorul abia putea si el sa reziste la caldura.

Daca m-au vazut ca nici asa nu raspund, m-au lasat in camera de la demisol inca vreo cateva zile. Ma pazeau oastasii jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostasi, mai negricios si cu accent de oltean, ma lua de gat si ma zgaltaia cand ma duceau la ancheta. Alt ostas era asa de milos incat, de fiecare data cand ma scoteau la ancheta, il vedeam plangand…

Intr-o iarna foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula, sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa strigand: “Gata pedeapsa!”.

Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Inlauntru nu era decat intuneric si frig de inghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: “Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiind calugar, cautam sa-mi fac si acolo si “ale mele”, canonul si pravila, asa cum puteam si eu. Acolo vrand nevrand, trebuia sa faci miscare, sa faci inchinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de langa mine, din celula de pedeapda de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile.

Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pana sus numai zid si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav intre geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facand inchinaciuni, miscandu-ma incoace si incolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac inchinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cat a durat starea aceasta, nu stiu. Dar dupa un timp m-am trezit refacut fizic si cu o caldura in jurul meu ca de soba.

M-au dus apoi in alta camera sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: “Cum este posibil sa nu-i fie frica?!”… (Extrase din Marturisirea unui crestin…)

Marturia Parintelui Cleopa
Intr-o vizita facuta la Sihastria prin anii ’80, Ioan ioanelide afla de la Parintele Cleopa ca prietenul sau din inchisoare, COnstantin Dumitrescu, este calugar acolo, traind retras la stupina manastirii. Avand darul inainte-vederii, Parintele Marcu il instiintase dinainte pe Parintele Cleopa de venirea lui… La plecare, Parintele Cleopa i-a mai spus lui Ioanelide:
- Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intalni lucrari minunate, gandeste-te ca pot fi facute si prin el… el este in miezul lumii. Fii binecuvantat! Te binecuvinteaza si el!

Spalarea picioarelor – Manastirea Sihastria, anii ’70. In Joia Patimilor sunt alesi 12 calugari cu viata imbunatatita, carora Staretul le spala picioarele; printre ei, al cincilea din rand, mai in spate, Monahul Marcu patimitorul.

Daca ma intreaba cineva cum mi-l aduc aminte pe Parintele Marcu, primul lucru pe care il pot spune este ca niciodata nu l-am gasit pe acest Sfant – fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori  printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie, pomenind pomelnice ori citindu-si pravila – fara lacrimi in ochi. De fiecare data cand veneam il vedeam cum i se lumina fata, ma binecuvanta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz. (Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin…)

(extras din: Fericiţi cei prigoniţi – Martirii neamului românesc – Marin Matei – “Moţu”)

Io, ctitorul, topit-am juvaere,
să urce din inele mănăstire.
Sfinții pribegi cu umbra lor subțire
i-am fost poftit apoi la priveghere…

Ci ei, zâmbind și mirosind a ceară,
s-au așezat prin vechi iconostase.

Mă uit și văd pe fruntea lor rămase
inelele-mi domnești de-odinioară.

de Radu Gyr

suflete, de ce băuşi
din albastrul ei căuş?
Frunte, pentru ce te speli
la fântâna cu momeli
în amare, reci cocleli?

Frunză, frunză de cucută,
moarte, apă ne-ncepută.

de Radu Gyr

Când ochii mi-i închid si cat în mine
Puteri sa sui Golgota pâna sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viata e Iisus,
Margaritarul pretios e-n tine.

Privesc la dimineata minunata
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca si altadata,
Îngenunchez ‘naintea Ta plângând
Si-s fericit si plâng cu Tine-n gând.

de Valeriu Gafencu – “Sfântul închisorilor”

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

de Nichifor Crainic

Ati luminat cu jertfe sfinte
pamantul, pana-n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n tara,
va regasim mereu in noi!

De vi s-au smuls si flori si cruce
si daca locul, nu vi-l stim,
tot gandul nostru-n el v-aduce,
ingenuncheri de heruvim.

Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
noi am facut din voi icoane,
si va purtam pe frunti cununi.

Nu plangem lacrima de sange,
ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
ci se cumineca prin voi.

Radu Gyr – Imn mortilor (poezie compusa in inchisoarea Aiud)