Vom încerca să demonstrăm că icoana şi idolul / “chipul cioplit” sunt două lucruri total diferite şi chiar opuse. Nu vom intra în toată problematica teologiei icoanei, ci ne vom opri doar la deosebirea dintre aceste noţiuni, axându-ne doar pe Sfânta Scriptură şi, acolo unde va fi cazul, vom dezvolta careva interpretări ale textelor. Pentru a nu lăsa loc pentru speculaţii greşite, vom da la fiecare text biblic şi termenii în ebraică şi greacă, mai ales că traducerea Cornilescu folosită în mod exclusiv de neoprotestanţii vorbitori de limbă română, înlocuieşte conştient termenii biblici originali, ceea ce o descalifică iremediabil.

În combaterea cultului icoanelor, eterodocşii folosesc în primul rând textul de la Ieşire 20:4-5 (a II-a poruncă din Decalog).

Haideţi să vedem textul:
“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam…”

Iată şi textul grecesc după Septuaginta (LXX):
“Οὐ ποιήσεις σεαυτῷ εἴδωλον, οὐδὲ παντὸς ὁμοίωμα, ὅσα ἐν τῷ οὐρανῷ ἄνω καὶ ὅσα ἐν τῇ γῇ κάτω καὶ ὅσα ἐν τοῖς ὕδασιν ὑποκάτω τῆς γῆς. Οὐ προσκυνήσεις αὐτοῖς, οὐδὲ μὴ λατρεύσεις αὐτοῖς· ἐγὼ γάρ εἰμι Κύριος ὁ Θεός σου, Θεὸς ζηλωτής, ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων ἐπὶ τέκνα, ἕως τρίτης καὶ τετάρτης γενεᾶς τοῖς μισοῦσί με…”

Acolo unde în Biblia românească avem expresia “chip cioplit”, iar în greacă cuvântul “idol”, textul ebraic ne dă termenul, [pesel], care înseamnă de fiecare dată idol sau orice reprezentare a unui (dumne)zeu străin, altul decât Dumnezeul lui Israel. Acest lucru se vede şi din contextul în care au fost spuse aceste cuvinte de la Ieşire 20: 2-3 – “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

Un alt text biblic folosit împotriva învăţăturii ortodoxe despre icoane este cel din Psalmul 96/97: 7, care în traducerea lui Cornilescu sună aşa: “Sunt ruşinaţi, toţi cei ce slujesc icoanelor, şi cari se fălesc cu idolii…”. Traducerea Sinodală (Ortodoxă) însă spune: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor”.

Să vedem însă ce spun textele originale:
LXX: “Αἰσχυνθήτωσαν πάντες οἱ προσκυνοῦντες τοῖς γλυπτοῖς, οἱ ἐγκαυχώμενοι ἐν τοῖς εἰδώλοις αὐτῶν”. Cuvântul γλυπτοῖς (de la verbul γλύφω) înseamnă sculptură, gravură (în text la plural), iar cuvântul εἰδώλοις este pluralul cunoscutului cuvânt idol.

Textul ebraic, din perspectiva textului grecesc şi (apoi) românesc, prezintă aceşti termeni în ordine inversă: mai întâi, ([pesel] (= idol) şi apoi [elil] (= cioplitură, gravură) sau pur şi simplu traducătorii Septuagintei au redat în anumite cazuri aceşti termeni diferit, iar sensurile acestora au trecut cu duble înţelesuri şi în dicţionare şi chiar în traducerile româneşti şi nu numai.

Oricum, în Psalmul 96/97: 7 nu întâlnim cuvântul icoană (εἰκόνα)[2], care de regulă, în Vechiul Testament, traduce termenul [şelem], dar niciodată nu este folosit cu referire la idoli sau “chipuri cioplite”. Vom reveni la acest aspect, dar să vedem în continuare ce ne spune Scriptura despre idoli şi “chipuri cioplite”.

Analizând toate textele biblice care conţin aceste cuvinte vedem că prin cuvântul idol (εἴδωλον / pesel – ebr.) este desemnată o zeitate păgână, iar sintagma “chip cioplit”, de fapt cioplitură / gravură (γλυπτός / ’elil – ebr.) se referă la reprezentarea idolului şi nu la orice fel de reprezentare (comp. cu III Regi 6:29, unde se vorbeşte despre imaginile/sculpturile sacre din Templu şi se foloseşte alt termen).

Trebuie să mai precizăm trei lucruri:
1. Porunca de la Ieşire 20:4-5 a fost dată în contextul tendinţei evreilor de a se lepăda de Dumnezeul cel adevărat şi de a se închina idolilor sau chipurilor acestora, tocmai de aceea Scriptura precizează foarte clar: “Au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului [γλυπτῶ -ός]” (Ps.105/106:19); sau: “Au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului [εἴδωλον] jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor” (Fapte 7:41).[3] Aşa stând lucrurile, era firesc ca Dumnezeu să spună prin gura lui David “Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli (’elil – ebr.; dar δαιμόνια = demoni – gr.). O altă precizare importantă legată de “idolii neamurilor”, adică acele zeităţi păgâne reprezentate în diferite feluri, se face în Psalmul 134/135: 15-18, unde scrie: “Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei care ii fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei”. Altfel spus, idolii sunt realităţi finite, care nu fac trimitere la un Dumnezeu transcendent, idee exprimată de Sfântul Pavel prin întrebarea retorică “idolul este ceva?” (I Corintheni 10: 19).

2. Imaginile sau sculpturile sacre în sine nu erau interzise, ci chiar poruncite, aşa cum se poate clar vedea la Ieşire 25: 17-22[4] şi III Regi 6:18, 27-29[5]. În ambele cazuri este vorba de Heruvimi (“care sunt în cer, sus” – cf. Ieşire 20: 4), iar în al doilea caz e vorba şi de “sculpturi în formă de castraveţi şi flori de trandafiri îmbobociţi” şi “chipuri de copaci, de finici şi de flori îmbobocite” (“care sunt pe pământ, jos” – cf. Ieşire 20: 4). Şi să nu zică cineva că Scriptura se contrazice!

3. Scriptura Vechiului Testament interzice totuşi reprezentarea lui Dumnezeu şi ne spune şi de ce: “Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer” (Deuteronom 4:15-19). Deci pentru că Dumnezeu nu fusese văzut, evreii nu aveau voie să-L reprezinte în vreun fel, mai ales după obiceiul păgânilor, care reprezentau divinităţile prin diferite creaturi. Dumnezeul evreilor este Creatorul cerului şi al pământului şi nu poate fi reprezentat ca o creatură. Totul este clar. Dar oare în Noul Testament s-a schimbat ceva? Evanghelia după Ioan (cap. 1: 18) spune “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” – ceea ce este adevărat, numai că Scriptura, contrar practicii sectare, nu se opreşte aici, ci spune în acelaşi verset: “Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” În aceeaşi Evanghelie (Ioan 12: 45) Însuşi Hristos dezvăluie această învăţătură spunând: “Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Deci odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut văzut şi pipăit (cf. I Ioan 1: 1-36), cel puţin unul din Ipostasele divine poate fi reprezentat, pentru că a fost văzut, iar această reprezentare se numeşte “icoană”. Înţelesul ei este total diferit de cel de “idol” sau “chip cioplit”, iar argumentul central al posibilităţii redării iconice este cel enunţat de Ioan Teologul: “În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (I Ioan 4: 2-3), iar la sfârşitul Epistolei tot Sfântul Ioan spune: “Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat ; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci. Fiilor, păziţi-vă de idoli” (I Ioan 5: 21-22). De aici se vede clar că Hristos făcut trup şi deci, cel puţin teoretic, posibil de pictat, este altceva decât idolul.

Iar acum să vedem ce spune Biblia despre icoană.

În primul rând dorim să înlăturăm fobia sectară faţă de acest termen întâlnit de mai multe ori în Sfânta Scriptură şi care înseamnă “chip”. Trebuie să mai precizăm că pentru noţiunea generală de “imagine” limba greacă foloseşte şi alţi termeni precum: εἶδος, σχῆμα, χαρακτήρ, τύπος, μορφή, ἄγαλμα şi chiar γραφή (folosit în III Regi 6:29), dar termenul εἰκών este în mod deosebit preferat pentru a reda ideea de imagine sacră sau sacralizată, care nu se referă la o realitate finită (deşi Biblia foloseşte uneori acest termen şi cu referire la realităţi obişnuite). Vom reda două din cele mai importante texte care folosesc acest termen, pentru a înţelege sensul lui şi de ce Biserica l-a ales anume pe acesta pentru a desemna imaginea Fiului lui Dumnezeu făcut Om.

- Facere 1: 26

Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Καὶ εἶπεν ὁ Θεός· ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ’ εἰκόνα (~l,c, [şelem]) ἡμετέραν καὶ καθ’ ὁμοίωσιν, καὶ ἀρχέτωσαν τῶν ἰχθύων τῆς θαλάσσης καὶ τῶν πετεινῶν τοῦ οὐρανοῦ καὶ τῶν κτηνῶν καὶ πάσης τῆς γῆς καὶ πάντων τῶν ἑρπετῶν τῶν ἑρπόντων ἐπὶ γῆς γῆς.

Altfel spus, noi suntem icoană a lui Dumnezeu[7], iar despre sensurile şi implicaţiile teologice ale acestui fapt nu-i momentul să vorbim, dar ele sunt cele mai profunde posibile.

- Coloseni 1:15

Acesta [Fiul] este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, πρωτότοκος πάσης κτίσεως.

Deci Fiul lui Dumnezeu făcut văzut prin Întrupare este icoana lui Dumnezeu (Tatăl) Cel nevăzut. Văzându-L pe Hristos pictat îl vedem pe Tatăl, aşa cum Însuşi Domnul i-a spus lui Filip, precizând că nu este altă modalitate de a-L vedea pe Tatăl decât prin Fiul (Ioan 14:9). Atunci de unde fobia sectară faţă de cuvântul icoană? Nu găsim decât două explicaţii: necunoaşterea sau reaua voinţă (eretică)!

Desigur textele biblice care conţin termenii vizaţi nu se limitează la cele date de noi, dar am vrut să demonstrăm terminologic că “icoana” şi “idolul / chipul cioplit”, chiar şi din perspectivă biblică, nu sunt acelaşi lucru, iar cei care încearcă să demonstreze contrariul nu fac decât să speculeze în gol şi încă pe baza unor traduceri proaste a textelor biblice.

Am putea încheia explicaţiile privind deosebirea dintre icoană şi idol prin următoarele precizări:

Icoana (în înţelesul pe care-l are acum acest termen în creştinism) este ceea de ne duce cu gândul, credinţa şi doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) între noi şi Dumnezeu. În acest sens, chiar şi ceea ce numim noi icoană poate fi idol, dacă ne oprim gândirea, adorarea şi închinarea la lemn, sticlă, vopsele şi nu mergem mai departe, la persoana pictată. Deci, cel puţin în anumite situaţii, simplul obiect nu poate fi numit simplu idol sau icoană, căci totul depinde de abordarea noastră asupra respectivului obiect. Obiectele religioase care fac trimitere la Dumnezeu şi Sfinţenia Sa sunt sau cel puţin ar trebui să fie “ferestre spre Dumnezeu” şi “manifestări ale slavei Lui”.[8]

Iar cât priveşte necesitatea reprezentărilor sacre, vrem noi sau nu vrem, omul, a cărui gândire este formată cu precădere din imagini, are nevoie de aşa ceva…, mai ales în anumite sau chiar în cele mai multe momente.

Un ultim aspect care trebuie precizat este faptul că imaginile şi obiectele sacre nu numai că erau permise, ci ele erau şi cinstite, iar prin ele se manifesta slava şi puterea lui Dumnezeu. Aşa cum vedem la Ieşire 3: 1-5, în anumite locuri Dumnezeu se poate manifesta în mod deosebit, chiar dacă este omniprezent. Acest lucru a fost valabil mai ales cu privire la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim (cf. II Paralipomena 7: 2-3) dar şi cu privire la obiectele sacre din el. Dumnezeu prefera să se descopere şi să grăiască “între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii” (cf. Ieşire 25: 22), iar profanarea de către Belşaţar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsită de Dumnezeu cu moartea imediată (cf. Daniel 5:2-30).

Şi pornind de la acestea, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva în Biserica Noului Legământ slava lui Dumnezeu se manifestă şi mai mult prin obiectele de cult, inclusiv icoane şi vase sfinte?[9] În acest caz, de ce oare neoprotestanţii consideră sfintele vase în care stă Trupul şi Sângele lui Hristos (fie şi simbolic, aşa cum greşit cred ei, dar oricum mai mult decât sângele de animale) drept simple vase, iar icoanele simple imagini sau, şi mai grav, chiar idoli?

Note:
[1] Conform Hotărârii Sinodului VII Ecumenic şi a credinţei Bisericii Ortodoxe din toate timpurile şi locurile, icoanelor se aduce doar cinstire, iar închinare şi adorare şi aduce doar lui Dumnezeu. În acelaşi timp trebuie să precizăm că acelaşi cuvânt „închinare” (προσκύνησις) are 2 sensuri: unul care desemnează gestul de plecăciune (ca respect şi cinstire) şi altul care se referă la adorarea şi slăvirea cu totul deosebită şi unică a lui Dumnezeu. Deci chiar şi atunci când se foloseşte expresia „închinare la icoane” se are în vedere cinstirea lor şi nu adorarea.
[2] Aşa cum greşit şi tendenţios traduce D. Cornilescu.
[3] Observăm că textul grecesc foloseşte termeni diferiţi, dar cu acelaşi sens. Tocmai de aceea Biblia Sinodală foloseşte un singur cuvânt – pe cel de idol (doar în VT de 202 ori) – înţelegând prin acesta şi alte valenţe ale termenului şi în special pe cel de reprezentare a acestuia.
[4] “Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.”
[5] “Pe scândurile de cedru dinăuntru templului erau făcute sculpturi în formă de castraveţi şi flori de trandafiri îmbobociţi; totul era acoperit cu cedru şi piatra nu se vedea. Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau însă întinse; şi atingea aripa unuia un perete şi aripa celuilalt heruvim atingea pe celălalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau în mijlocul templului aripă de aripă. Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur. Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”
[6] “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.”
[7] Sau în alte interpretări „după icoana lui Dumnezeu” care este Hristos (vezi mai jos).
[8] Apropo, acest lucru este valabil şi în cazul Sfintei Scripturi, când ne limităm la literă şi nu vedem duhul. Nu de puţine ori chiar neoprotestanţii idolatrizează Biblia, ne mai gândindu-se la Dumnezeu care stă în spatele ei.
[9] Prin aceasta nu dorim să spunem că Dumnezeu nu-şi arată slava decât prin aceste obiecte de cult. Dar întrucât Biserica are un cult liturgic (încă de la Apostoli), în uzul acestuia se folosesc anumite obiecte sau imagini, care nu pot fi batjocorite sau necinstite. Despre aceasta merge vorba de aceea şi argumentele noastre se limitează aici, fără a idolatriza icoanele sau sfintele vase, aşa cum nu putem idolatriza nici Scriptura ca şi carte.

de Ieromonah dr. Petru Pruteanu
www.blog.teologie.net

PENTRU CEI RÂVNITORI CU ADEVĂRAT PENTRU CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ

Fraţilor şi surorilor întru Hristos,

aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s’au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.

Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală (și nici judecând pe aproapele – n.n). Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti, şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s’ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă.

Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, dar nu se poate întinde să culeagă fructul.

Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta.

Răsăritul cultivă neobosit valorile dinăuntru, în vreme ce valorile din afară cad şi se prăpădesc.

Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede.

Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu este în stare să facă din ea o clădire.

Apusul face să se cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric.

Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii din ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc în ciulini.

Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea.

Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune nici un preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare.

Dar pentru ce se întâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu-şi poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu-şi poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe Om.

De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el.

Iată Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune.

Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi de bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării”.

de Sfantul Nicolae Velimirovici - “Cugetari despre bine si rau”

De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.

3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.

Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o lege românească sau lege strămoşească. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i legea românească şi strămoşească, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.

Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.

Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia “Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba, chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său tăicuţu, fără a înceta să-l vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru Dumnezeu drăguţu, simţind coborârea Lui la comunicare iubitoare cu sine.

În acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia Măicuţa Domnului, văzând-o Măicuţă nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe Măicuţa Domnului tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun măicuţă.

Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia Maica Domnului; grecii spun Maica lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu zeu, ca toate celelalte popoare, ci Domnul Dumnezeu, care s-a prescurtat în Dumnezeu. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeu Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar l-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.

Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.

Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în colindele lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Între altele pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-l va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în Legenda Mănăstirii Argeş. În ea Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum este numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte cu noi este Dumnezeu: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.

Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este omul lui Dumnezeu. Omul rău este un păgân, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este nebun. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un om urât. Omul bun este omul comunicativ. Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e urât. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri mi-e urât. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.

Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o lumină prin rânduiala ei. De aceea îi spune lume, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o gură de rai, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduială. Omului i se cere “să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea este făcută lume printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.

Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.

În toată rânduiala lumii este prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii “fară Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i “bate Dumnezeu”. Încercări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.

Poporul român crescut spiritual în mistica ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului, este un popor care se bucură de lumină, căci lumina este în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual; expresia bunătăţii sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumină. De aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zâmbeşte luminos în bucuria comuniunii.

Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, aşa cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul. Numai în comuniune se înaintează la nesfârşit în această nobleţe şi în descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între Persoanele Sfintei Treimi. <<sfarsit>>

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos. În icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe. În Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei. În icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. În catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi – ci de la conceperea ei.

În catolicism tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă de Madona, pe când în Ortodoxie ea este numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.

În legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli.

Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite prezentarea ei şi prin icoană care expune într-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.

În respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre El cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?

În Vechiul Testament nu se înfăţişa Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.

În general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovnicesc spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.

În Occident s-a introdus pentru prima dată în crezul niceo-constantinopolitan, expresia nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia întregită teologic prin formula “tamque ex uno principio” – “ca dintr-un singur izvor” tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel Herbert Mühlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. “Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir-Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. “Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir-Akt) al Tatălui şi Fiului, în El însuşi”(1).

Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele, Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta.

Nota:
(1) Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Münster Verlag, p. 157 şi 159.

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a învins moartea, căci această pătimire deşi a fost suportată prin trup, în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face seninul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos. Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.

Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care are la bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.

De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii. Un Dumnezeu făcut om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să mai poată aduce jertfă pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această calea nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu puterea Lui, ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.

El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.

Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce încă nu este) (Apoc. 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şi Omega (Apoc. 1, 8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are în ea fericirea infinită.

Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.

Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire nemuritoare.

Numai facându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea.

Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape de moarte.

Dacă s-ar fi făcut om păcătos nu numai că ar fi încetat să fie Dumnezeu – ceea ce este imposibil —, ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea. Aceasta înseamnă că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod nepăcătos.

Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc de aceea de fapt ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui ca orice om.

Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici n-a putut învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuză ca şi fariseii din timpul Lui să-L numească Hristos. Ba nu-i spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins moartea nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui, se declară mai degrabă Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, Ziua Învierii Domnului.

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici “de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: “Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: “Mă unesc cu Hristos”; iar în Euharistie, preotul declarând: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (Numele) cu trupul lui Hristos”.

Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos şi la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, Ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce caută sau a celor ce-I cântă Lui.

Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Îl închide şi pe Dumnezeu.

Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22, 19; Ioan 6, 53, 56; I Cor. 11, 27, 29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20,22-23)?.

Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexperimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume; dar şi absent în întregime din lume. S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni.

Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism, sau de o diversitate în protestantism, care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.

De la discursomania uniformă a catolicismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El ?

Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează în fiecare potrivit cu însuşirile ei.

Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme.

Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie.

Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano-Catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede in Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi. Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.

In Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El. Dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.

Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: “Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea”. “Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credincioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6, 55)”.

Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire prin faptul că S-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci spune Sfântul Evanghelist Ioan: “Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12)”.

Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: “Căci deoarece au primit prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu putem scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul Celor pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipul ceresc prin chemarea la calitatea de fii”.

Astfel, noi rămânând cu firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: Din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har (Ioan 1,16).

Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi nemuritoare.

Dacă viaţa sau energia (lucrarea), necreată sau harul ce ni se dă prin Hristos nu este o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca în catolicism, cum îl ţine şi în protestantism şi în grupările neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca Dumnezeu, întrucât este şi om. El uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fară mijlocirea trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat, Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca şi Hristos însuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare a dumnezeirii.

Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat. Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista înviere.

Prin trupul Său, Hristos a manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Împărtăşanie.

Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi, pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după întrupare pentru că Tatăl însuşi îl iubeşte pe El ca Fiu şi după întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin răstignire, îi mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne iubească prin El cum îl iubeşte pe El însuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl cum îl iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea făcându-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

1. Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, Ortodoxia ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele popoare vecine din Occident. Am apărat prin Ortodoxie poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea năvalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul şi a altor voievozi.

Dar Ortodoxia cu harul lui Hristos nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor ortodoxe (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acestor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar sub jugul otoman. Apoi am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din Balcani inclusiv cele din Ţara Sfântă şi Muntele Sinai.

Prin Ortodoxie poporul nostru a fost ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit prin cruciade şi prin alte forme popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european.

Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident (Italia, Franţa, Spania, Portugalia n. ed.) să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită. Căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi ca latini aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. În privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia oarecum mai rece occidentală pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.

Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neoprotestante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interpersonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul şi, în general, religiile orientale care văd în fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

2. Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.

Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început sau (adevărata) credinţă primită odată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.

În Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia… am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16,9-15).

Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte cap. 17), care până azi purtând numele Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia şi apoi din sudul Dunării vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.

O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, înviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.

Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.

Iar acest creştinism neschimbat menţinut cu multă scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii panteiste.

Astfel spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului nostru, nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui prezentă în noi.

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

Stii bine toate acestea, dar totusi, iti dai curaj sa raspunzi, desi pleci din start penalizat. Sa zicem ca iti asumi riscul… Discutia are loc, fiecare isi varsa naduful, dar constati la scurt timp ca ai declansat o bomba, o bomba care distruge prin doua moduri: intai, te lasa fara oxigen, absorbindu-l la un loc, pentru a-si alimenta furia, apoi explodeaza, revarsandu-si acea furie. Cam asa sta situatia si cu acesti indivizi, mai ales din presa: n-ai cum sa-i combati fara sa-i alimentezi. Niste minimalisti, care nu au vedere de ansamblu, specialisti ai aproximarii si obtinerii de informatii, fie si distorsionate, fac orice pentru a-si sustine ideea. Daca nu-i asta, e alta, daca nu-i alta, e cealalta si tot asa, la infinit. Au o intelegere obtuza a evenimentelor si nu surprind decat partea goala a paharului, adica ceea ce-i face pe altii sa maraie, sa-si faca cruce sau sa ofteze a lehamite. Nu prezinta niciodata stirea asa cum este, ci doar ce le convine, ce atata, ce provoaca. Ei nu fac parte din Biserica, deci n-au cum sa cunoasca Biserica, cu problemele si binecuvantarile ei. Niste nefericiti care se cred contrariul, niste neinformati care se considera bine informati, tocmai pentru ca nu stiu nimic; procurori care nu cunosc procedura, judecatori care sfideaza Adevarul. Dupa mintea lor orice persoana religioasa este un esec. Social, uman, cum vreti s-o luati.

Desigur, vorbim de omul ortodox, ca religiosi sunt si ei. Orice argument adus in discutie este absorbit de ei si apoi revarsat cu putere indoita asupra ta, asa cum am ilustrat mai devreme. Te declari practicant? Esti extremist. Impotriva imoralitatii? Esti homofob, inchizitor. Sustii icoanele si ridicarea de biserici? Esti discriminator. Da’ ce, doar nu vrei dictatura. Vrei ca la arabi, stat teocratic? Mai bine du-te la cimitirul de vechituri, ca impiedici progresul. Spiritual, stiintific, in general, progresul. Un evadat din Evul Mediu, un inselat, ce sa mai, toate tarele. Adica ne vad pe noi prin prisma lor. Dar extremistii sunt chiar ei, pentru ca dialogul sau dragostea le sunt necunoscute. O stampila, o eticheta, cu cateva date pripite si… la marginea orasului. Totalitaristi, tot ei sunt.

Pace vei avea cu ei doar daca sustii dictatura minoritatii asupra majoritatii, adica s-ajunga lumea cu fundu-n sus si capu-n jos (aici fac o mica paranteza, imi aduc aminte de o vorba amuzanta a Prea Cuviosului Parinte Ioanichie Balan, spusa intr-un context asemanator: “pai ce, tu cand intri undeva, intri mai intai cu fundu’, nu intri cu capu’?”). Decat teocratie sa prostiti poporul cu Dumnezeu, mai bine Stat laic, uite, tehnica, stiinta, lucruri concrete. Da, e-adevarat, concrete, dar si marginite. Tocmai de aia sunt concrete. Dumnezeu e infinit… Iar inapoiatii sunt ei, pentru ca asa cum spunea si Pr. Andrew in interviul publicat recent, se inchina mortii, pentru ca Dumnezeu e Viata, Viata vesnica, asa ca daca stam sa ne gandim, ei sunt cei care impiedica progresul. Si Sf. Iustin Popovici se intreba mirat: ce nevoie ai de progres, cand la finalul vietii te-asteapta moartea?

Dar, la urma urmei e parerea lor si trebuie sa le-o respectam. Intr-un timp m-am macinat si eu, cugetand in sinea mea, de ce unii nu vor sa-si puna intrebari, sa cerceteza, sa cunoasca, sa invete, sa asculte, sa discute, sa lumineze, sa vibreze la ce e frumos, sa accepte adevarul, chiar daca ii contrazice. Si nu peste multa vreme mi-a fost dat sa aflu raspunsul la Nichifor Crainic: credinta este o insusire a sufletelor nobile. Frumos si adevarat spus. Pacatul intuneca mintea, iar Dumnezeu se descopera numai unui suflet curat si sincer, adica unui suflet nobil, iar nobletea se mosteneste. Posibil ca aceste persoane despre care vorbim, sa descinda din urmasii lui Cain, pentru ca si Cain a urat binele si frumosul. Si oare nu i-a dat Dumnezeu viata? Ba da! Amintiti-va ca l-a pecetluit ca nici un animal salbatic sa nu-l vateme. Ganditi-va ce chin! Cum ar fi sa vrei sa mori (chinuit de constiinta) si sa nu poti? Nebunie curata. De multe ori moartea este o usurare, o izbavire. Citim si in Apocalipsa Sfantului Ioan ca in vremurile in care Antihristul isi va pecetlui supusii, chinuri groaznice se vor abate asupra lor. Atat de mari vor fi, incat, spune Evanghelistul, oamenii vor cauta moartea, dar aceasta se va lua de la ei! Instinctiv, ca unii care suntem stapaniti de patimi, am fi porniti sa-i afurisim pe cei ce hulesc, dar ajunge zilei rautatea ei. De-ajuns le este lor ca n-au cunoscut pe Dumnezeu. Sunt, cum spuneam, niste nefericiti, prin definitie. Acesta este prima mea observatie legata de ei.

Apoi am observat ca, nedescoperindu-se pe sine cu adevarat, lipsindu-le un dialog interior, mai degrabă urăsc Biserica şi sfaturile ei moralizatoare, decât să se recunoască învinşi în faţa propriilor neputinţe. Dupa cum se poate constata la o prima vedere, ei nu numai ca sunt atei, desconsiderand religia, dar sunt anti-Biserica de-a dreptul! Tocmai din acest motiv nu sunt in stare sa-si formuleze pertinent argumentele, pentru ca sunt intunecati de manie. Citeam de curand in ziarul Ziua un comentariu al unei femei suparate foc de faptul ca la Sibiu s-a inaugurat prima gradinita ortodoxa din tara. Respectiva se arata extrem de ingrijorata de „fanatismul” religios pe care-l vor manifesta viitorii ortodocsi. Din inversunarea comentatoarei Ziua, care este un prototip al omului impietrit (ca sa nu zic indracit) din societatea noastra, reiese foarte clar faptul ca nu dau dovada de respectul pe care il cer pentru ei, si ca daca ar detine puterea ar face nimic altceva decat ceea ce ii sperie pe ei insisi, anume ar prigoni, ar interzice, ar cenzura. De aici tragem concluzia ca nu au un mod alternativ de viata, fie el si pacatos, ci sunt anti-Biserica, anti-crestini, impietriti, cum am spus.

Iar acest venin, aceasta otrava care si-o expun pe unde pot, pe stalpi, pe autobuze, pe forumuri, ii roade si pe ei. De aceea nu suporta introspectia, pentru că dacă si-ar vedea hidosenia şi-ar plange de milă. Certaţi fiind cu propria conştiinţă, încearcă să se legitimeze prin diverse „drepturi”. Ei urăsc orice abordare religioasă şi confundă libertatea când cu libertinajul, când cu dictatura minorităţilor de tot soiul. Pentru ei, Biserica îşi are rostul numai ca factor social, refuzând creştinismului orice virtute, orice realizare. Pentru aceştia, homosexualii reprezintă o „opţiune sexuală” care nu-i face cu nimic mai anormali decât cei… normali. Postul (asceza) reprezinta pentru ei superstiţii şi basme, în timp ce numai secularismul si progresul tehnic sunt singurele care pot elibera omul din starea de sclavie şi înapoiere, deşi, stim bine, stăpânirea tehnicii este doar o iluzie. Slugi ai tehncii şi totodata dependenţi de ea, unii se jertfesc singuri acestui idol. Leşina la concerte sau se încăierează în numele unei echipe de fotbal, risipesc bani, investesc timp, consumă sentimente, trăiesc deceptii…

În discuţii, folosesc un tot băşcălios, miştocar, brutal, argumentându-şi ideile cu sofisme, generalizând, atribuind păcatele unui singur om întregii Biserici, construind atacuri întregi pe acuze puerile sau cateva fapte regretabile din viaţa Bisericii. Vorbesc de imperfecţiunea lui Dumnezeu, deşi ei înşişi sunt peltici, sâsâiţi sau obezi. Vorbesc despre imoralitatea clerului şi neregulile din Biserică, dar ei se tavalesc in patimi si desfranari. Preoţii sunt nişte şarlatani, oamenii sfinţi nişte impostori de cel mai înalt grad, iar familia creştină este reînvierea unui patriarhat din vremi apuse. Orice le aduce aminte de Dumnezeu, de sfinţenie, de Biserică le creează spaimă şi nu ezită să bombăne faţă de acestea ori de câte ori se iveşte ocazia. În fine, aceştia sunt susţinătorii raţionalului, ai corectitudinii politice, ai egalităţii şi fraternităţii, deşi istoria e plină de înscenări, acte de trădare, mişelii şi nedreptăţi. Pentru că istoria a fost facută tot de om, iar înşiruirea anterioară ne caracterizează foarte bine ca oameni, printre altele. Aşadar, izbăvirea nu vine de la om, ci de la Dumnzeu. Cine-şi pune încrederea în om este blestemat şi-şi merită soarta. Nu există dreptate pe pământ!

Analizand calitatea vietii de astazi, nu pot sa nu remarc urmatorul fapt: lumea, în general, a vorbit încrezatoare despre viitor: contact cu extratereştrii, evoluţia speciei umane, de la maimuţă la astronaut, de la neanderthal la supra-om, etc. Şi nu poţi spune că in felul cum merg lucrurile astazi, n-am putea vorbi despre o schimbare in omenirea de maine, de o noua etapa „evolutivă”, care de fapt, va deschide procesul reîntoarcerii la „maimuţă”. Asadar, o etapa involutiva, pentru ca transformarea nu este totuna cu evolutia, desi ar putea da aceasta impresie. Deci unde e progresul?

Continuand profilul psihologic al acestora, desigur, din umilele mele constatari, as mai putea adauga ceva. Omul din ziua de astazi nu-si mai pune intrebari. Despre sine, despre Dumnezeu, despre vesnicie, despre nimic. Omul de astazi, stie. De ce sa mai intrebe, daca stie? Se naste stiutor! Ca sa avem un reper, propun sa ne intoarcem 3000 de ani in timp si sa derulam de acolo, cand Dumnezeu nu Se descoperise inca neamurilor. Platon spunea despre existenta altor lumi si despre Dumnezeu ca: „bunatatea a fost aceea care l-a determinat pe autorul lumii sa intre în actiune, din care motiv, el nu a putut construi decat o lume buna pentru ca El era bun si în acela care este bun nu exista invidie; si ca lipsit de rautate, el a voit ca toate lucrurile sa se nasca, pe cat posibil, asemenea lui, de unde rezulta ca lumea este ordonata si buna, iar autorul ei este fiinta suveran buna – O Theos (Dumnezeu), care a voit ca toate lucrurile sa fie bune îndepartand, cat îi sta în putere, orice imperfectie, putem spune ca exista un singur cer, o pluralitate sau o infinitate? Raspunsul este ca exista unul singur, pentru ca a trebuit sa fie construit dupa imaginea modelului. Nevoia ca lumea sa semene viului absolut l-a determinat pe creatorul ei sa nu faca nici doua, nici o infinitate, ci una singura”. Mai tarziu, cand Sfantul Apostol Pavel a propovaduit in Grecia, intrebat despre ce Dumnezeu a venit sa le vorbeasca, a aratat cu degetul catre statuia dumnezeului necunoscut. Adica acum cateva mii de ani, niste oameni pentru noi inculti, inapoiati oricum fata de ce stim acum, au ajuns la concluzia ca exista un singura lume si un Dumnezeu unic. Astazi, cu toata tehnica asta naucitoare, tagaduim existenta lui Dumnezeu si ii spunem progres, ne credem evoluati si ii asteptam pe extraterestri sa ne viziteze. Poate, daca facem impresie buna, obtinem si ceva „secrete”. Insa toti acesti adepti S.E.T.I., care urmaresc universul pentru semne, ignora chiar semnele de langa ei, pe sfinti, care, atragand Harul, s-au invrednicit de darul facerii de minuni si au biruit legea firii omenesti. Si-atunci care e progresul din toata treaba asta? Sau care e castigul? Si care, paguba? Ce ne impiedica sa cugetam precum cei din trecut? Sa fi ajuns roboti? Sa fie timpul singurul impediment? Sa fie modul de viata? Descoperirile stiintifice? Sa fie o degenerare a speciei? Sa fie o retragere a Harului, prevestitoare a sfarsitului? Iata cateva intrebari.

DEMONTAREA CATORVA CLISEE

Concret vorbind, toti din categoria de mai sus, nu evita sa-si dea cu parerea despre Biserica, desi, asa cum am spus n-au nici macar cele mai mici notiuni despre ce este Biserica si nici n-au inceput sa lucreze la despatimirea lor. In asemenea conditii, care sa fie autoritatea morala pe baza careia isi sustin ideile?

Aproape toti numesc Biserica institutie. Si-aproape toti se cred nedreptatiti si pagubiti de aceasta “institutie”, la care apeleaza totusi in vremuri de de nevoie. In rautatea lor ei invoca urmatoarele argumente:
a) decaderea clerului;
b) finantarea de la Stat (banul public);
c) distrugerea spatiului verde si inutilitatea bisericilor (ar trebui mai multe spitale, camine si orfelinate);
d) Biserica impiedica progresul si abureste lumea.

Pe de alta parte, insa, invoca Biserica atunci cand au loc crime sau alte rele. Asta as avea de spus la general, iar acum sa trecem la concret.

a) decaderea clerului: sunt invocate unele fapte imorale ale clerului, precum si luxul afisat de unii. Desigur, ambele sunt condamnabile si dauneaza imaginii Bisericii. Insa, si preotii sunt oameni supusi greselii. Si sigur vor fi cativa dintre ei care nu s-au preotit de dragul preotiei, ci din alte interese. Multi vor spune ca acesta (si preotii sunt oameni) este un cliseu. Dar de ce sa fie? De ce ajunge Biserica sa fie confundata cu clerul, este o problema la care nici ei nu pot raspunde. Si de ce nu sunt recunoscute si valorile acestei tagme, Cuviosi si Cucernici parinti care sunt un exemplu pentru comunitate si o dovada a Harului lucrator. De cand 2-3 ierarhi corupti sau care au facut compromisul cu Statul, au ajuns sa reprezinte imaginea de 2000 de ani a Bisericii. Si de cand greselile Bisericii Catolice, cum este Inchizitia si prozelitismul (apropos de clisee) au ajuns sa fie si greselile Bisericii Ortodoxe, ea insasi victima a acestui prozelitism? Iarasi probleme fara raspunsuri reale. Privitor la „luxul” afisat de preoti, ne lovim de alte situatii hilare: daca are popa o masina decenta nu e bine, de are Trabant, iar e luat in ras. Daca-si pune termopane, ca restul populatiei, a furat din cutia milei, daca nu-si pune, uite popa ca nu-i gospodar. Daca are omu dvd cu dolby surround e lux, fata de altii care n-au ce manca. Daca nu are asa ceva, atunci e impotriva tehnicii, ia uite ortodocsii astia ce inapoiati. Cum o dai, cum o sucesti, tot rau iesa. Stau si eu si ma gandesc, cum ar fi evoluat crestinismul daca si oamenii din primele veacuri, cei carora le-au predicat Apostolii, ar fi fost la fel de suciti. Sa-i fi luat pe Sfintii Apostoli la intrebari si sa fi verificat mai intai daca a existat unu’ Hristos, ce a facut, daca chiar a inviat, etc, etc.. Sa fi trimis si ei misive intre ei sa fi discutat in agore si nimeni sa nu fi urmat Apostolilor pana ce nu ar fi avut dovada concreta, palpabila, incontestabila (oricare ar fi fost ea) a existentei Mantuitorului.

b) salarizarea de la Stat: salarizarea clerului de catre Stat si finantarea Bisericii reprezinta alte probleme aduse in discutie. Daca stam sa analizam corect, salarizarea clerului de la stat, nu e chiar cuser, pentru ca se poate ajunge la „imblanzirea” clerului, asa cum am vazut ca unii preoti au predicat pentru vaccinarea cu Gardasil, ori nu au luat atitudine impotriva cipurilor, o problema care, desi a fost pusa in practica mai putin intelept, ramane una din marile provocari ale zilelor noastre. Pe de alta parte insa, conform Noii Legi a Cultelor, Biserica devine institutie de utilitate publica, adica sociala, iar in virtutea acestei „institutionalizari” Biserica (si orice asociatie religioasa) poate primi bani de la Statul laic! Ceea ce ii supara pe acesti indivizi. Brusc, uita de rolul benefic al Bisericii de-a lungul istoriei (noastre romanesti) si de faptul ca o biserica poate cuprinde si o biblioteca, o sala de lectura sau o sala de conferinte. Nu numai atat dar ca anexa poate avea si o sala de mese pentru a hrani pe cei defavorizati sau un mic cabinet medical, etc.. Banul public invocat, care nu si-ar gasi locul in cuprinsul acestor ziduri, nu are absolut nici o sustinere morala, iar de ceva vreme, nici legala.

In “Evenimentul Zilei”, o ziarista pe nume Dolores Benezic*, a scris o serie de articole calomniatoare voalat, la adresa Bisericii. Nu mi-am propus sa fac o revista a presei pe aceasta tema, si nici nu consider “presa” fituici ca Libertatea sau Can-Can, puse mereu pe scandal. Insa mentionez cazul Dolores, datorita vicleniei cu care aceasta ataca Biserica. In finalul unui asemenea dedicat facultatilor de teologie din tara, autoarea ne propune niste clarificari. Zic “ne propune” si nu “aduce”. Astfel, aceasta afirma ca dupa ce a prezentat “expansiunea bisericii in societatea romaneasca” (expansiune ?!?, nn) intareste ca demersul a fost “unul juranlistic, de informare”. Apoi in timp ce ma intrebam in sine-mi asupra autoarei, am inceput sa citesc al patrulea paragraf: “în ciuda numelui, autoarea seriei de articole este româncă, botezată ortodox şi merge de ani de zile la aceeaşi biserică din cartier, care a scăpat de demolările comuniste, atunci când simte nevoia.” Multumim dra/dna Benezic pentru aceasta precizare, sa stiti ca numele buclucas al dvs., a indus pe multi in eroare, cu privire la nationalitatea si apartenenta dvs. religioasa. Acum ca ne-ati lamurit ca sunteti ortodoxa practicanta, ne-ati mai linistit si parca altfel si cititm articolele dvs., anti-Biserica stiind ca sunteti realmente ingrijorata de binele Bisericii si ca nu vreti sa ofensati pe nimeni. Suntem recuoascatori Bunului Dumnezeu ca a ridicat asemenea cruciati in aceste zile apocaliptice, care sa remarce si sa denunte slabiciunile Bisericii, nu pentru a o denigra, ci cum ziceti, pentru a o curati, ca “aurul in topitoare”.

Si daca tot vorbim despre chivernisirea banului public, de ce am incepe cu Biserica? Presa vuieste de risipirea acestor bani. Citeam mai demult ca suntem pe locul 129 la drumuri, din 133 de tari analizate. Doar Bosnia si vreo 3 tari din lumea a treia au drumuri mai proaste. Sau sa vorbim de alte scandaluri care au tinut prima pagina? Macar o biserica tine sute de ani si isi desfasoara o activitate concreta in acest timp, mantuind suflete si vindecand oameni (atat prin Tainele sale cat si prin lucrari misionare de asistenta medicala). O simpla statuie (bust) costa undeva intre 30000-40000 de euro… Dar potrivncii Bisericii vorbesc de parca ei sunt singurii contribuabili la bugetul public si numai din banul lor s-ar face toate bisericile. Pai daca stam sa ne revendicam partea de contributie la Buget, atunci ar trebui, ca buni crestini ce suntem sa contestam multe destrabalari finantate din bugetul ai carui contribuabili suntem si noi. Pai nu? La fel cum zic si ei ca nu de biserici avem nevoie, ci de spitale si azile, tot asa putem spune si noi ca nu de stadioane avem nevoie, unde se injura si se omoara, nici de concerte in care se blasfemiaza si se prosteste lumea, si asa mai departe, ci de spitale si azile, vorba lor. Doar si crestinii contribuie la buget… Ceea ce ne duce la punctul urmator: constructia de biserici.

c) ei bine, potrivnicii Bisericii nu se marginesc numai a critica verbal Biserica, ci contesta si constructia de biserici. Un alt aspect care-i arde (pe langa finantarea de la Buget) este distrugerea spatiului verde si ca „sunt mult prea multe biserici”. Trebuie remarcat faptul ca marii ecologisti, care calca iarba in picioare cand merg la picnicuri duminica dimineata, care n-ar ridica o scama de pe jos, cum spunea cineva, carora nu le pasa de gardul viu din fata blocului, daca se usuca sau nu, acestia se vaita pentru spatiul verde distrus prin construirea de biserici. Ar prefera mai bine sa-l stie parloaga, maidan unde-si fac nevoile cainii, decat loc consacrat de rugaciune. Dar nota bene, daca orice altceva s-ar face pe acel loc inverzit, in afara de biserica, este bine primit. Atunci nu se mai vaita ca o sa-si plimbe copiii prin pronaos sau ca nu mai miroase a iarba uda la jumatea lui august.

PE CONTRASENS **. BISERICILE TINERILOR

Caz concret: In municipiul Bacau, in complexul sportiv, care cuprinde bazinul de inot, sala de atletism, sala sporturilor, baza de tenis si stadionul, cu terenurile de sport aferente, o fundatie a decis sa construiasca o mica bisericuta, in opinia mea, foarte frumoasa, care sa fie dedicata tinerilor. Concret, aceste activitati (dedicate tinerilor ortodocsi) se vor stabili pe viitor, insa initiativa este binevenita.

Bisericuta are o suprafata de aproximativ 700 metri patrati, si o inaltime nu mai mare de de 40 de metri, la nivelul turlelor. Ca amplasare, se situeaza intre blocurile din zona, pe un spatiu „verde” unde-si fac patrupedele nevoile. Privitor la acest spatiu verde, trebuie mentionat ca unele persoane direct implicate in cadrul primariei au privit stramb acest proiect, deoarece necesita sacrificarea a… doi copaci. In zona, nu prea mai sunt alte biserici, deci nevoie ar fi. De altfel, la o popoulatie de aproximativ 160 000 -170 000 de ortodocsi, Bacaul are vreo 25 de biserici. Macar ca nu toti sunt ortodocsi practicanti, dar faceti si voi socoteala, cam cati ar reveni unei parohii? Si atunci, sa-i credem pe cei care spun ca si-asa sunt prea multe biserici? Mai ales ca fie iarna, fie vara, fie frig, fie inaduseala, nu numai ca bisericile sunt arhipline, dar si spatiul din jurul lor este ocupat. Ce alta dovada mai plauzibila poate fi invocata in ideea construirii de biserici, daca nu asta? Dar deh, cine doarme duminica pana tarziu, sau pleaca la picnic, nu are cum observa aceasta lume si de aceea i se pare ca bisericile sunt pustii. Iata si o imagine din alt unghi, pentru a va face o vedere de ansamblu.

Dinspre rasarit: vezi foto

Dinspre apus: vezi foto

Despre aceasta biserica se spune ca strica spatiul verde. Bun. Fie. Dar hai sa mergem pe fir cum se spune. Putin mai departe incepe, cum am spus, complexul sportiv. Iar undeva in acest complex era un parc. „Oraselul copiilor” se chema. Cand eram mic, tata ma lua deseori in acest parculet, pentru ca era mai aproape, iar cand am mai crescut, il frecventam si pentru ca eram inscris la diversele sali de sport din zona. De multe ori ne strangeam cu totii la un „folbal” pe terenurile de langa stadion, strecurandu-ne prin gardurile sparte din acest parc, pentru ca nu prea aveam voie altfel :). Altfel spus ma legau amintiri frumoase de acest loc. Ati sesizat ca vorbesc la trecut? Da, pentru ca astazi, arata asa:

vezi foto
vezi foto

Fara scranciobe, fara banci, fara copii, fara bicilisti, pustiu. Va intrebati de ce? Simplu: pentru ca si aici se va construi. Ce? Nu stiu exact, ultima data era planificat un centru comercial, Billa, parca. Daca nu, altceva. Problema este insa urmatoarea: la distrugerea acestui parc nu au fost protestatari. Nu tu pichetari, nu tu amenintari, nu tu codeli ca se taie copacii, nu probleme cu autorizatiile si alte asemenea. Din contra, o mobilizare generala din partea autoritatilor, tacere rusinoasa din partea altora care acum isi manifesta nemultumirea ca-si vor plimba cainii si juniorii prin pronaos din lipsa spatiului verde, iar per ansamblu indiferenta, laxitate si uitare. Ca sa nu zic interese (financiare). Mai mult, deplasandu-ne spre stanga, pe langa stadionul din care se vede un colt, dam de un mic deal, inverzit, in aceeasi nota cu imaginile de mai sus. Un deal pe care zbenguiam cu cheia in gat cand aveam 5-6 ani, unde ne cataram dupa gorgoaze, agude si mere padurete. Nu va mai spun ce partie grozava pentru sanius! Astazi, parte din el e parcare, in alta parte e Petrom, iar alta e de vanzare… Unde mai pui ca vor sa demoleze actualul stadion, iar in locul lui sa construiasca un hotel de paispe stele…

vezi foto

Alte imagini cu acest loc aici

Asadar, spatiul verde se distruge cam peste tot in orase, iar urbea lui Bacovia nu face nici ea exceptie. Insa, de protestat se protesteaza numai cand se fac biserici. Unul din motive ar fi ca noi crestinii suntem oameni pasnici. Nu injuram, nu blestemam, nu amenintam, suntem datori a ierta, a intoarce obrazul. Si de aia multi isi permit. Insa cu siguranta, atitudinea lor va fi observata si amendata de Dumnezeul cel Viu. Asa cum si Sfantul Arhanghel Mihail, in cearta pentru trupul lui Moise a zis diavolului: „Sa te certe pe Tine Dumnezeu”, tot asa sa facem si noi, sa-i dam in plata Domnului, ca a Lui „este cearta si El da rasplatirea”. Ceea ce am vrut sa subliniez, a fost, pe de o parte lasitatea „ecologistilor” care se mobilizeaza numai cand e vorba de construit biserici, iar pe de alta falsitatea argumentelor invocate de ei si lipsa de obiectivitate de care dau dovada, dar pe care o pretind de la ceilalti.

Un alt fapt suparator pentru unii este ridicarea de capele in licee si scoli. Recent, cateva licee din Bacau au sfintit cate o capela, unde elevii se vor putea ruga in momentele libere. De asemenea, se va sluji si Sfanta Liturghie si se va oferi consiliere duhovniceasca. Eu personal, mi-as fi dorit sa fi avut o asemenea capela unde sa-mi petrec “ferestrele” dintre ore, pentru ca se intampla, desi rar ca un profesor sa nu vina, iar unele orele scolare sa nu se succeada una dupa alta. Fostii mei colegi, in asemenea momente populau barurile dimprejur, localuri unde se auzea ca si desfranau, desi nici toaleta scolii nu a fost ferita de astfel de momente. Este putin probabil ca acei elevi care mergeau prin baruri, sa fi venit la capela, macar de-ar si fi existat, insa, ar fi fost un loc de reculegere pentru noi astialalti. Si mai sunt sigur ca lumina zilei si de urmatorul fapt: ca eu nu le-as fi spus lor “curvelor” sau “desfranatilor” pentru ce faceau, dar ei mi-ar fi facut sicane daca m-ar fi vazut iesind din capela liceului. Mentionez acest lucru pentru a vedea ca “fanatismul” nu caracterizeaza exclusiv pe crestini, asa cum se vaita unii. Din contra, un crestin adevarat, respecta libertatea data aproapelui, uraste intotdeauna pacatul, dar niciodata pcatosul. Un crestin adevarat cunoaste lesniciunea pacatuirii si lanturile cu care pacatul incatuseaza, devenind o a doua fire. Trebuie mentionat ca unele licee au si camine pentru cei veniti din mediul rural, deci o capela ar fi foarte binevenita, camerele internatelor fiind mai mereu zbuciumate.

d) per ansamblu, Biserica este vazuta ca un factor retrograd, un perpetuu ev intunecat. Dar, asa cum remarca si Pr. Andrew, „ceea ce lumea numeste ‘factori progresivi’ sunt de fapt factori regresivi – regresivi spiritual. Acest paradox se datoreaza faptului ca noi ortodocsii, avem un sistem axiologic radical diferit de cel al lumii, care ‘zace in pacate’, cum spune si Sfantul Apostol Ioan. Noi avem o perspectiva nemuritoare, vesnica, in timp ce ei au una temporala, muritoare. Intreaga filosofie a lumii este filosofia mortii. Ei spun: ‘traieste confortabil, bucura-te de viata cat mai poti, traieste numai pentru tine, pentru ca in final vei muri. Oricum vei muri’. Dar cum poti trai confortabil, cand sabia mortii atarna deasupra ta? Noi, crestinii, nu iubim moartea, cum face lumea, noi iubim Invierea. Noi nu suntem primitivi spiritual, noi suntem avansati spiritual – ei sunt primitivii deoarece cred in moarte.” Iar acelasi parinte, despre salvarea dorita prin stiinta afirma: „Stiinta este pur si simplu o forma moderna de idolatrie. Stiinta este cunoasterea creatiei. Idolatria antica presupunea venerarea creatiei; idolatria moderna presupune venerarea cunoasterii creatiei, adica a stiintei. Dar e un stadiu la fel de primitiv ca venerarea soarelui, lunii, muntilor, pietrelor, marilor si raurilor. Paganii din antichitate erau sclavii idolilor lor, aducandu-le sacrficii umane, iar astazi, noi suntem sclavi moderni, aducand aceleasi jertfe umane stiintei Cernobalului sau tehnologiei in vitro. Idolatria presupune ca nu mai suntem liberi sa-l cinstim pe Dumnezeu, Creatorul. Este evident ca nu ne putem inchina in acelasi timp materiei (divinizandu-o, nn) si Creatorului. [...] Spatiul, spre exemplu. Acum 50 de ani, trimiteau primii sateliti, iar in zilele noastre l-au “militarizat”, au “sateliti ucigasi”. Daca ar ajunge oamenii sa traiasca pe Luna, ce credeti ca se va intampla? Se vor omori intre ei, asa cum fac si pe Pamant. Un scop al vietii prin tehnologie? Doar daca acel scop este sclavia.”

Biserica a demonstrat prin sinaxarul sau bogat ca este singura Cale de urmat, singura solutie la probleme, singura biruitoare a mortii. Acest lucru nu este deplin recunoscut pentru simplul fapt ca nu toti sunt(em) traitori adevarati. Insa nu exista nici un dubiu asupra ce avem de facut, ramane doar sa implinim. Decat sa stea intr-o stare de indracire, toti acesti contestatari sa vina la Biserica si sa puna umarul la salvarea neamului romanesc si omenesc. Daca nu, exista si alternativa lor, aceea de a crea o minunata lume noua, unde sa nu mai fie durere, sclavie, uriciune, batranete, constiinta, responsabilitate, Dumnezeu, moralitate, boli, neputinte, o lume in care fiecare isi va lua portia de soma si se va considera fericit… ***

——

Note:
* http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/873765/Romania-produce-de-zece-ori-mai-multi-teologi-decat-in-89/
** ContraSENS este blogul unui ziarist din Bacau, care a criticat constructia de Biserici din banul public, amenajarea capelelor in licee, avand per ansamblu, o atitudine anti-Biserica. Desi blogul gazduieste si subiecte de bun simt, aceste postari seculariste au stat la baza acestui articol.
*** Aluzie la cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume noua.

sursa

Aţi rupt din carnea trupurilor noastre,
Dar sufletul nu ni-l puteţi lua!
Venim spre voi din zările albastre
Şi nu puteţi a ne mai controla!

Sîntem cu toţii fraţi şi nu avem ce pierde!
Nu punem preţ pe viaţa trecătoare!
Avem în ceruri îngeri şi Dumnezeu ne vede,
Şi ne sculăm mai mulţi cînd unul moare!

Sîntem adevăraţi şi nu slujim minciuna,
Şi de la masa voastră gunoiul nu-l mîncăm!
Vă-ntoarcem faţa una cîte una
Şi-n loc de răzbunare vă cîntăm:

Sîntem născuţi din dragoste şi nu din ură.
Sîntem copiii păcii şi nu dorim război
Nu ne loviţi cu bîta peste gură
Şi nu călcaţi cu cizmele pe noi!

sursa