Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului.

În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc ?

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi‑şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea [1]. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului” [2], adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” ( sizighia ), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte” [3], pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire” [4], pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a‑ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5 ; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.

„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.
Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sânt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche că are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le‑ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor [5].

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.

În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sânt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sânt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.

Din Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul (Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005), pp. 111-125.

Sfânta Taina a Împartasaniei este cea mai importanta dintre Sfintele Taine pentru ca, daca prin celelalte Sfinte Taine crestinul primeste harul divin, prin aceasta Taina el primeste pe Însusi Izvorul harului, pe Iisus Hristos, în mod real.

Ce trebuie sa stim despre Sfânta Împartasanie?
Sfânta Împartasanie, numita si Cuminecatura, Precistanie si, mai ales, Euharistie, este Însusi Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Domnul l-a purtat pe pamânt si pe care ni-l ofera în dar tuturor celor ce credem în El si facem voia Lui, spre iertarea pacatelor si viata de veci. Sfânta Împartasanie se sfinteste numai în timpul Sfintei Liturghii, prin rugaciunea preotului si arhiereului slujitor, când, prin pogorârea Sfântului Duh, pâinea si vinul, adica Cinstitele Daruri ce se aduc pe Altar, se prefac în chip tainic si dumnezeiesc în Însusi Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Desi noi vedem pe Sfânta Masa din Sfântul Altar si în Sfântul Potir(*) numai pâine si vin, pentru neputinta noastra, ele sunt cu adevarat Trupul si Sângele Mântuitorului. Pentru aceea le primim cu mare evlavie si credinta, stiind ca sunt foc mistuitor care curata si iarta pe cei vrednici, iar pe cei nevrednici îi ard si-i osândesc.

Cine a întemeiat Sfânta Taina a Împartasaniei?
Sfânta Taina a Împartasaniei a fost întemeiata de Domnul nostru Iisus Hristos.

Când a întemeiat Mântuitorul Hristos Sfânta Taina a Împartasanieie?
Sfânta Taina a Împartasaniei a fost întemeiata la Cina cea de Taina, în Joia Mare (dinaintea Patimilor Sale), când a mâncat cu ucenicii Sai astfel: “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine si binecuvântând, a frânt si le-a dat ucenicilor, zicând: “Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu”. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicând: “Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi (Literal: “… al Legamântului – sau al “Testamentului” – celui Nou”. Expresia: “al Legii celei Noi” a intrat în cultul liturgic si s-a consacrat ca atare. “Legea”, însa, e înrudita cu sensul primilor doi termeni: un testament semnat si pecetluit are puterea unei legi.), carele pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (MATEI 26, 26-28). Deci, Sfânta Împartasanie se da oamenilor dreptcredinciosi spre iertarea pacatelor si spre înnoirea vietii lor duhovnicesti.

Ne putem mântui fara Sfânta Împartasanie?
Nimeni dintre oameni nu se poate mântui fara aceste patru Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania si Sfânta Împartasanie. Prin primele doua Taine ne facem fii ai Bisericii lui Hristos dupa har, iar prin ultimele doua ne facem fii si mostenitori ai Împaratiei Cerurilor. Iata ce zice Iisus Hristos despre Sfânta Împartasanie: “Adevar, adevar va spun: Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu are viata vesnica, si Eu îl voi învia în ziua de apoi. Caci Trupul Meu este adevarata mâncare si Sângele Meu adevarata bautura. Cel ce manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el” (IOAN 6, 53-56).

Ce legatura tainica este între Sfânta Spovedanie si Sfânta Împartasanie?
Sfânta Spovedanie este pentru iertarea si dezlegarea pacatelor facute de la Botez, iar Sfânta Împartasanie este cea mai înalta hrana duhovniceasca oferita în dar omului pe pamânt, care desavârseste iertarea pacatelor spovedite si ne uneste cel mai mult cu Dumnezeu. Spovedania este obligatorie pentru toti credinciosii care vor sa se mântuiasca, iar Sfânta Împartasanie se da numai celor vrednici, cu dezlegarea duhovnicului.

Ne putem împartasi fara Sfânta Spovedanie si fara dezlegarea duhovnicului?
Nu. Niciodata nu ne putem împartasi fara Sfânta Spovedanie, afara de copiii pâna la 7 ani, cei paralizati si fara minte, care sunt de mici bolnavi si garanteaza parintii pentru ei. Mai pot fi împartasiti, în caz de moarte, crestinii cunoscuti de preot, daca nu mai pot vorbi, ca sa nu moara neuniti cu Hristos. Alte exceptii nu exista ca sa te poti împartasi fara Spovedanie si fara dezlegare de la duhovnic.

Ne putem împartasi de mai multe ori cu aceeasi spovedanie?
Nu, ca nu suntem sfinti, nici îngeri fara de pacate. Ori de câte ori dorim sa ne împartasim, trebuie sa ne spovedim dinainte, sa facem un canon de rugaciune cu post si metanii, adica sa ne pregatim duhovniceste si trupeste si daca ne da dezlegare duhovnicul, ne putem împartasi. Cine îndrazneste sa se împartaseasca fara spovedanie si fara dezlegare, sau de mai multe ori cu aceeasi spovedanie, sau cu spovedanie în comun, iar nu individual, si cu pacate grele nemarturisite niciodata, spre osânda se împartaseste. Unul ca acela trebuie sa se spovedeasca la un duhovnic iscusit si sa urmeze canonul dat de el.

Numai preotul care slujeste zilnic Sfânta Liturghie se poate împartasi cu o singura spovedanie saptamânala, daca nu are cazuri deosebite.

De câte ori trebuie sa ne împartasim cu Sfintele Taine?
Dupa rânduiala Bisericii si dupa traditie, credinciosii se împartasesc, cu dezlegarea preotului lor, cel mai rar de patru ori pe an, în cele patru posturi. Altii mai râvnitori pentru mântuirea lor, mai ales copiii nevinovati, vaduvele, batrânii si bolnavii se pot împartasi la 40 de zile. Mai des se împartasesc calugarii, bolnavii care sunt pe patul de moarte si pruncii. Dupa rânduiala vietii monahale, numai schivnicii batrâni, care postesc toata viata si nu lipsesc niciodata de la slujbele din Biserica, se pot împartasi saptamânal, sâmbata sau duminica. Constiinta fiecaruia si duhovnicul inspirat de Duhul Sfânt pot stabili mai bine când trebuie sa se împartaseasca fiecare si cum trebuie sa se pregateasca cu cât mai multa vrednicie.

Deasa împartasanie ne ajuta mai mult la mântuire?
Nici deasa, nici rara împartasanie nu ne ajuta mai mult la dobândirea mântuirii. Totul depinde cu câta credinta si pregatire primim Sfânta Împartasanie, nu de câte ori o primim pe an. Numai duhovnicul si constiinta fiecaruia pot stabili când anume sa ne împartasim cu Trupul si Sângele Domnului. Este foarte buna deasa Împartasanie, dar sa fie facuta cu mare si multa vrednicie.

Care este regula Sfintei Împartasanii, dupa învatatura Sfintilor Parinti si dupa practica Bisericii Ortodoxe?
Sa tinem calea împarateasca de mijloc, adica sa ne împartasim la 40 de zile, daca nu avem impedimente (adica pacate grele opritoare de la Sfânta Împartasanie) si nu suntem sub canonul duhovnicului. Sfântul Ioan Gura de Aur recomanda crestinilor mai râvnitori si pregatiti sa se împartaseasca de 12 ori pe an, adica la cele 12 praznice împaratesti. Apoi în posturile mai mari ne putem împartasi de doua ori, daca postim, daca suntem împacati cu toti si daca traim în curatie.

Cum trebuie sa ne pregatim pentru Sfânta Împartasanie?
Pentru Sfânta Împartasanie trebuie sa ne pregatim astfel:
- sa ne spovedim curat în fata duhovnicului si a lui Dumnezeu;
- sa ne împacam cu toti oamenii, cerând de la toti iertare;
- sa împlinim tot canonul rânduit de duhovnic;
- sa postim dupa putere trupeste si sufleteste în fiecare post, cu trupul, cu mintea, cu limba, cu faptele, etc.;
- sa mergem regulat duminica si în sarbatori la biserica;
- sa citim înainte de Sfânta Împartasanie toate rugaciunile rânduite din Ceaslov, adica Acatistul Mântuitorului sau al Maicii Domnului, Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de Pocainta, Canonul îngerului pazitor, Canonul si cele 12 rugaciuni de Împartasanie;
- sa venim din timp la biserica, îmbracati cuviincios;
- sa ne închinam la sfintele icoane;
- sa dam slujba la Altar;
- sa ne apropiem la timpul cuvenit de Trupul si Sângele Domnului cu lumânarea aprinsa în mâini si cu lacrimi de bucurie în ochi;
- sa citim dupa ce ne-am împartasit si rugaciunile de multumire si dupa sfârsitul Sfintei Liturghii sa ne întoarcem fericiti si împacati la casele noastre.

Care sunt efectele harice ale Sfintei Împartasanii?
Trupul si Sângele Domnului, fiind cel mai mare dar pe care ni-l ofera Dumnezeu pe pamânt, trebuie sa stim ca si efectele, adica foloasele duhovnicesti ale acestei dumnezeiesti sfintenii, sunt dintre cele mai mari, astfel:
- ne sterge toate pacatele deja marturisite la duhovnic;
- ne înmulteste cel mai mult harul Sfântului Duh primit la Botez, daca ducem o viata cu totul curata si placuta lui Dumnezeu;
- ne ajuta mult la cresterea noastra duhovniceasca în Hristos, adica la despatimire, iluminare, desavârsire si mântuire – scopul final al crestinului pe pamânt.

Se constata peste tot ca bunii crestini, care sunt nelipsiti de la biserica si se împartasesc regulat cu Sfintele Taine, au o familie binecuvântata, copii buni, batrânete linistite si sfârsit crestinesc minunat. De aceea, prima grija pentru cei batrâni si bolnavi este sa-si sfârseasca viata împacati cu toti, spovediti si împartasiti, fara de care nu ne putem mântui.

RETINETI!

Sfânta Împartasanie se numeste asa pentru ca ea este împartasire cu Însusi Trupul si Sângele Mântuitorului; de aceea, ea este o Taina si nu un simplu simbol. Pentru ca prin Sfânta Taina a Împartasaniei credinciosul se uneste cu Hristos, Biserica recomanda tuturor împartasirea cât mai deasa.

AFLATI MAI MULT!

Taina Sfintei Împartasanii are mai multe denumiri:
- Euharistie;
- Cina Domnului;
- Frângerea Pâinii;
- Paharul binecuvântarii;
- Dumnezeiestile si Înfricosatoarele Taine.

Materia Sfintei Euharistii este pâinea si vinul, ca produse specifice ale priceperii omenesti în materie de hrana. Pâinea trebuie sa fie din grâu curat, iar vinul din struguri, natural, amestecat cu putina apa.

(*) Sfântul Potir este paharul din care se împartasesc preotii si credinciosii.

BIBLIOGRAFIE:
- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD…;
- BALAN, Protosinghel Ioanichie – CALAUZA ORTODOXA ÎN BISERICA I – Cu prefata de I.P.S. DANIEL – Mitropolitul Moldovei si Bucovinei; Editata de Sfânta Mânastire Sihastria – 1991;
- MUHA, Camelia – RELIGIE CRESTIN-ORTODOXA – Caiet pentru elevi, cadre didactice si parinti – Clasa a V-a; Editura “Sf. Mina” – 2008.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Toti gresim înaintea lui Dumnezeu: unii mai mult, altii mai putin. Nimeni nu este însa fara de pacat. Acest adevar îl marturiseste Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan, astfel: “Daca zicem ca noi nu avem pacat, pe noi însine ne amagim si adevarul nu este-ntru noi. Daca ne marturisim pacatele, credincios este El si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de toata nedreptatea. Daca zicem ca n-am pacatuit, Îl facem pe El mincinos, si cuvântul Sau nu este-ntru noi” (1 IOAN 1, 8-10). De aceea, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a rânduit Sfânta Taina a Spovedaniei, adica Taina prin care Dumnezeu iarta, prin preot, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si le marturisesc în scaunul Spovedaniei.

Prin marturisire, sufletul se usureaza, inima dobândeste liniste, constiinta câstiga împacare si toate ranile cauzate de pacat se vindeca. Faptul ca prin Taina Pocaintei sau a Spovedaniei, Dumnezeu ne-a dat posibilitatea îndreptarii si iertarii pacatelor si ratacirilor noastre, este o dovada a marii iubiri a Lui pentru noi.

Aceasta Sfânta Taina a fost fagaduita (promisa) de Domnul nostru Iisus Hristos, astfel:
- lui Petru în Cezareea lui Filip: “Si Eu îti spun ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea [Relatia semantica PETRU - piatra din acest verset este urmatoraea: În limba greaca, primul termen este substantiv de genul masculin: O PETROS si înseamna "piatra" în sens generic, materie pietroasa, simbol al duritatii ("tare ca piatra") sau al insensibilitatii ("inima de piatra"), dar piatra mobila, cu dimensiuni între pietricica si pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: E PETRA si înseamna "stânca", aceasta fiind simbol al imobilitatii ("neclintit ca o stânca" sau al inflexibilitatii ("vointa de stânca"). Asadar, traducerea riguros exacta a textului este: "tu esti Petru si pe aceasta stânca voi zidi Biserica Mea", dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea caruia Iisus i-a schimbat lui Simon numele în Petru. Consecinta exegetica este aceea ca expresia: "pe aceasta piatra - epitavte te petra", nu se refera la persoana lui Petru, ci la marturisirea acestuia: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!" (MATEI 16, 16), ca temelie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: "pe aceasta piatra (stânca) voi zidi Biserica Mea", nu: Biserica ta".] si portile iadului nu o vor birui. Si-ti voi da tie cheile împaratiei cerurilor, si orice vei lega pe pamânt va fi legat si în ceruri, si orice vei dezlega pe pamânt va fi dezlegat si în ceruri” (MATEI 16, 18-19);

- apoi tuturor Apostolilor: “Adevar va graiesc: Oricâte veti lega pe pamânt vor fi legate si în cer, si oricâte veti dezlega pe pamânt vor fi dezlegate si în cer” (MATEI 18, 18).

Taina Spovedaniei nu a ramas doar numai la stadiul de simpla promisiune, caci, altfel nu ar avea nici o valoare. Domnul nostru Iisus Hristos, de la promisiuni a trecut la fapte si a instituit aceasta Taina în ziua Învierii Sale din morti, intrând la Apostoli prin usile încuiate si a suflat asupra lor si le-a zis: “Luati Duh Sfânt!, carora veti ierta pacatele, li se vor ierta; carora le veti tine, tinute vor fi” (IOAN 20, 22-23). Puterea iertarii pacatelor si-o exercita Dumnezeu prin preot. El (Dumnezeu) i-a investit cu aceasta putere pe Sfintii Sai Apostoli, iar prin ei, peste veacuri, pe episcopi si preoti, urmasii Apostolilor.

Taina Spovedaniei se face în fata preotului duhovnic, de obicei în biserica. Acesta îl asculta pe credincios, îl ajuta sa se spovedeasca în mod corect si-l îndeamna sa nu mai repete pacatele.

La sfârsitul Spovedaniei, preotul rosteste rugaciunile de iertare si de dezlegare a credinciosului de toate pacatele marturisite, punând mâna pe capul lui, zicând: “Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (îi rosteste numele de Botez) si sa-ti lase tie toate pacatele tale. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh”. Apoi, în functie de gravitatea acestor pacate, preotul îi da credinciosului un CANON, adica o reteta duhovniceasca pentru vindecarea sufletului.

Prin Sfânta Taina a Spovedaniei sunt iertate pacatele marturisite, restabilindu-se prin aceasta comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii. Astfel, ni se deschide din nou, calea spre desavârsire.

Pentru ca Taina Spovedaniei sa-si îndeplineasca scopul, trebuie îndeplinite anumite conditii: marturisirea pacatelor trebuie sa fie completa, facuta de buna voie, cu umilinta si dreapta.

Marturisirea pacatelor si dezlegarea de ele nu se savârseste niciodata pentru mai multi oameni laolalta, caci asa cum un doctor trateaza pe fiecare pacient în parte si prescrie o reteta potrivita fiecaruia, tot astfel si preotul duhovnic trebuie sa cerceteze personal pe fiecare credincios în parte si sa-i prescrie remediul, canonul potrivit.

Dupa Spovedanie, unii credinciosi se pregatesc pentru a primi cu vrednicie Sfânta Împartasanie.

DICTIONAR:

- duhovnic = preot la care se spovedeste crestinul.

RETINETI!

Taina Spovedaniei este ca un al doilea Botez, caci ne curateste de toate pacatele.

***

Sfânta Taina a Spovedaniei are urmatoarele momente:
- regretarea pacatelor;
- marturisirea sincera si completa a pacatelor;
- hotarârea de a nu mai repeta pacatele;
- dezlegarea de pacate;
- canonul.

AFLATI MAI MULT!

Canonul dat de preot consta în savârsirea unor acte de:
- evlavie;
- rugaciune;
- metanii;
- post;
- diferite fapte de milostenie; toate acestea având ca scop întarirea credinciosului pe calea dreptei credinte.

Asadar, canonul nu urmareste pedepsirea celui ce s-a marturisit, ci îndreptarea lui.

***

Spovedania nu trebuie facuta numai de patru ori pe an, ci ori de câte ori ne simtim împovarati de pacate si dorim vindecarea sufleteasca.

***

Sfânta Taina a Spovedaniei se mai numeste Taina Pocaintei sau Taina Marturisirii.

BIBLIOGRAFIE:
- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD…;
- AGHIASMATAR, editia a cincea; Editura Institutului Biblic…; BUCURESTI – 1992;
- MUHA, Camelia – op.cit.

de Preot Gheorghe-Radu Salagian – Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Odata renascut prin Taina Sfântului Botez, omul are nevoie de ajutorul Sfântului Duh pentru a se putea dezvolta ca adevarat urmas al lui Hristos si a se desavârsi în viata crestina. De aceea, imediat dupa Botez, se administreaza Taina Sfântului Mir sau Mirungerea, care împartaseste noului botezat harul Duhului Sfânt pentru cresterea si întarirea duhovniceasca.

MIRUNGEREA este deci Sfânta Taina prin care se dau celui botezat, prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir, darurile Duhului Sfânt, ca sa sporeasca si sa se întareasca în viata duhovniceasca. Asa cum pruncul nou-nascut are nevoie de hrana pentru a creste si a se întari în cele trupesti, tot asa cel nascut prin Taina Botezului are nevoie de crestere si întarire duhovniceasca în viata cea noua.

INSTITUIREA TAINEI este facuta de Mântuitorul Hristos înainte de Înaltarea Sa la ceruri, prin porunca data Apostolilor: “Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu (1); voi ramâneti în cetate pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus” (LUCA 24,49).

(1) Este vorba de Pogorârea Sfântului Duh.

În chip vazut, aceasta Taina a fost instituita în ziua Pogorârii Duhului Sfânt.

În trecut, Sfintii Apostoli împartaseau aceasta Taina atât prin punerea mâinilor, cât si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati, dupa cum reiese din Sfânta Scriptura:
-”Iar Cel ce-n Hristos ne întareste pe noi împreuna cu voi si ne-a uns este Dumnezeu, Care Si-a pus pecetea pe noi si a dat arvuna Duhului (1) în inimile noastre” (2 CORINTENI 1, 21-22);
-”Sa nu întristati Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii” (EFESENI 4, 30);
-”Si punându-si Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor si vorbeau în limbi si profetizau (2)” (FAPTELE APOSTOLILOR 19, 6).

(1) Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune si o garantie pentru plenitudinea darurilor dumnezeiesti care vor veni odata cu “Ziua Domnului”.
(2) Li se daduse harisma, adica capacitatea de a vorbi în limbi – numita glosolalie.

Cu trecerea vremii, crescând numarul credinciosilor, Sfintii Apostoli n-au mai putut ajunge peste tot pentru a-si pune mâinile asupra tuturor. De aceea, urmasii lor, episcopii si preotii Bisericii, savârsesc aceasta Sfânta Taina prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir.

PARTEA VAZUTA a MIRUNGERII consta din ungerea, pe rând, în semnul Sfintei Cruci, cu ajutorul miruitorului, a fruntii, a ochilor, a narilor, a buzelor, a urechilor, a pieptului si a spatelui, a mâinilor si a picioarelor celui botezat. La fiecare ungere preotul rosteste cuvintele: “PECETEA DARULUI SFÂNTULUI DUH”. Astfel, fiecare dintre simturile si madularele omului primeste în chip nevazut harul prin care omul capata puterea de a se întoarce spre Dumnezeu si a lucra toate potrivit vointei Lui, beneficiind de puterea Sfântului Duh.

Primind, prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir, darurile Duhului Sfânt, acestea rodesc în timp, omul putând trece cu îndrazneala prin aceasta viata, fara a se teme de nici un rau.

RETINETI!

Taina Mirungerii este nedespartita de Botez. Prin Taina Mirungerii, noul botezat primeste puterea Duhului Sfânt de a creste duhovniceste.

AFLATI MAI MULT!

Sfântul si Marele Mir se prepara din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste în Joia Mare de catre toti episcopii fiecarei Biserici Ortodoxe de sine statatoare.

***

Aromatele, miresmele Sfântului Mir, închipuie variatele daruri ale Duhului Sfânt pe care le capata crestinii prin aceasta Taina.

***

Sfânta Taina a Mirungerii nu se repeta. Chiar daca se obisnuieste ca, cei care s-au lepadat de credinta crestina ori au parasit Sfânta Biserica si vor sa se întoarca din nou la ea, sa fie iarasi unsi cu Sfântul si Marele Mir, aceasta nu înseamna o repetare a Tainei, ci numai reîntarirea lor în dreapta credinta.

***

Împotriva practicii stravechi de a savârsi Mirungerea în aceeasi slujba cu Sfânta Taina a Botezului, Biserica Romano-Catolica, începând cu secolul al XIII-lea, amâna conferirea acestei Taine copiilor pâna la vârsta de 12 ani, sau cel putin 7 ani, numind-o “SACRAMENTUM CONFIRMATIONIS – SACRAMENTUL CONFIRMATIUNII”. Ea justifica aceasta practica pe considerentul ca daca Taina se da copiilor îndata dupa Botez, ea este de putin folos, deoarece ei n-au atunci ratiunea dezvoltata, în timp ce daca se administreaza mai târziu, când acestia au ratiunea mai dezvoltata, ea constituie într-adevar un mijloc de întarire si pregatire în lupta pentru credinta în Hristos. Aceasta justificare n-are însa temeiuri suficiente, deaorece este mai firesc si mai logic, precum rezulta din însasi fiinta acestei Taine, ca ea sa fie împartasita copiilor îndata dupa Botez, deoarece atunci ea este mai necesara dezvoltarii spirituale a noilor botezati, ca urmare a “nasterii din nou” a lor prin Taina Botezului. Numai aceasta Taina face ca bogatia darurilor Botezului din “ziua rascumpararii” sa devina însusire personala a crestinului, pentru ca acesta, îndata dupa Botez, sa poata înainta pe calea înnoirii, sfintirii si cresterii sale duhovnicesti. Nu este de mirare daca în zilele noastre se ridica printre teologii romano-catolici glasuri care exprima dorinta ca aceasta Taina sa se administreze si în Biserica lor copiilor îndata dupa Botez.

***

Protestantii, denominatiunile crestine si sectele nu recunosc aceasta Taina nici macar ca simbol, afirmând ca Sfânta Scriptura nu vorbeste nicaieri despre o asemenea Taina, ea fiind doar o ceremonie unita cu Botezul, iar ungerea cu mir e o practica nu numai fara caracter de Taina, dar ea nici nu provine de la Hristos. Aceste afirmatii sunt lipsite de adevar, deoarece din faptul ca nu oricine boteza în timpul apostolic era si îndreptatit sa-si puna mâinile asupra celor botezati, ci numai Apostolii (iar mai târziu episcopii), rezulta ca ea era o Taina deosebita de cea a Botezului, prin care se împartasea Duhul Sfânt celor botezati: “Iar Apostolii din Ierusalim, auzind ca Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei ca sa primeasca Duh Sfânt; ca nu Se pogorâse peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus” (FAPTELE APOSTOLILOR 8, 14-16). Din aceste versete reiese ca Filip – ca diacon, avea puterea de a boteza, dar nu si pe aceea de a transmite Duh Sfânt. Si în practica de astazi a Bisericii Ortodoxe, un diacon – sau chiar un simplu crestin ortodox (în caz de necesitate) poate boteza, dar Taina Mirungerii, prin care celui botezat i se împartasesc darurile Duhului Sfânt, e oficiata numai de episcop sau de preot.

Cât priveste ungerea cu Sfântul Mir, ea a înlocuit practica punerii mâinilor, dar efectele acesteia ramân identice cu cele ale punerii mâinilor, care ramâne numai în practica Hirotonirii. Rezulta ca punerea mâinilor din epoca apostolica a fost o practica importanta, deoarece aflam din Noul Testament ca ereticul Simon Magul a insistat pe lânga Apostolii Petru si Ioan sa-i vânda puterea de a împartasi Duhul Sfânt (FAPTELE APOSTOLILOR 8, 18-19).

***

Nu trebuie confundata Mirungerea cu Miruirea. Mirungerea se administreaza odata cu Botezul si nu se repeta, iar Miruirea, este parctic ungere cu untdelemn sfintit la Litie sau la Taina Sfântului Maslu care se repeta. I se spune Miruire, nu datorita Mirului si datorira betisorului cu care se unge caruia i se spune miruitor.

DICTIONAR:
- mirungere = ungere cu Sfântul si Marele Mir.
- miruitor = obiect mic, metalic folosit de preot la Mirungere.
- plante aromatice = plante frumos mirositoare.
- Sfântul si Marele Mir = untdelemn special pregatit si sfintit de arhiereii Bisericii, folosit la savârsirea unor sfinte slujbe printre care Mirungerea si Sfintirea bisericilor.
- viata duhovniceasca = viata care tine de suflet, de cele spirituale, mai clar viata traita în Duhul Sfânt.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD….;
2. MUHA, Camelia – RELIGIE CRESTIN-ORTODOXA …pentru clasa a V-a…;
3. TODORAN, Preot prof. Dr Isidor si ZAGREAN, Arhidiacon prof. Dr. Ioan… – op.cit.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

“De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (EFESENI 5,31-32).

Prima familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, când a zis:
-”Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui(*)” (FACERE 2,17);
-”Creşteţi(**) şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!” (FACERE 1,28);
-”De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup” (FACERE 2,24).

(*) “Pe potriva lui” înseamnă ca şi cum omul ar sta faţă-n faţă cu propria-i imagine.
(**) În original, acest verb sugerează, deopotrivă, facultatea de a spori în talie, în forţă, în putere, în număr, şi pe aceea de a deveni fecund, rodnic, apt pentru înmulţire.

Prin participarea Domnului nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii şi prin săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă, Mântuitorul a arătat că acordă o cinste deosebită întemeierii familiei. De aceea, El a ridicat Nunta sau Cununia la demnitatea de Sfântă Taină.

Prin Sfânta Taină a Cununiei, un bărbat şi o femeie care se iubesc şi care s-au hotărât să stea împreună pentru întreaga lor viaţă primesc de la Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, harul divin ce sfinţeşte unirea lor.

Sfânta Taină a Cununiei este precedată de Logodnă, o slujbă prin care Biserica binecuvintează angajamentul pentru căsătorie al celor doi tineri. În timpul acestei slujbe, se binecuvintează inelele pe care le vor purta pe degete toată viaţa.

În timpul Sfintei Taine a Cununiei, preotul rosteşte cuvintele: “Se cunună robul lui Dumnezeu (numele), cu roaba lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Apoi, aşază cununiile pe capetele mirilor. Acest act pecetluieşte săvârşirea Sfintei Taine.

Atât slujba logodnei cât şi cea a Cununiei se săvârşesc în biserică. La ambele slujbe, mirii sunt însoţiţi de naşi. Aceştia trebuie să fie ortodocşi, soţ şi soţie. Naşii de cununie devin părinţi sufleteşti ai mirilor şi au datoria să vegheze ca aceştia să se bucure de viaţă, trăind ca o adevărată familie creştină. Mirii au datoria să se roage pentru naşii lor.

Cei doi trebuie să rămână împreună până la moarte, să se ajute, să se înţeleagă, să se respecte, să-şi crească şi să-şi educe copiii cu dragoste.

DICŢIONAR:
- angajament = promisiune, făgăduinţă de a realiza ceva;
- cununii = coroniţe care se pun pe capetele mirilor asemănătoare celor care le purtau împăraţii şi regii; ele simbolizează cinstea de care se bucură tinerii în momentul slujbei;
- demnitate = funcţie înaltă; măreţie;
- pecetluieşte = confirmă, fixează.

REŢINEŢI!
- o familie creştină se întemeiază prin Sfânta Taină a Cununiei;
- Cununia este Sfânta Taină prin care un bărbat şi o femeie care se iubesc şi care s-au hotărât să trăiască împreună întreaga lor viaţă primesc de la Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, harul divin ce sfinţeşte unirea lor.

AFLAŢI MAI MULT!
Însuşirile Sfintei Taine a Cununiei sunt:
- UNITATEA: – Cununia este o legătură între un singur bărbat şi o singură femeie;
- INDISOLUBILITATEA: - Cununia nu se poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, după cuvintele Mântuitorului: “Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”.

Forma rotundă a inelelor simbolizează iubirea fără sfârşit dintre cei doi soţi. Lumânările aprinse la Cununie sunt simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor.

SĂ AFLĂM ŞI MAI MULT PRIN METODA CONVERSAŢIEI CATEHETICE:

Elevul BORCA ADELIN din clasa a VI-a A, adresează profesorului următoarele întrebări:

De ce mirii după Cununie trebuie să poarte verighete?
RĂSPUNS: Pentru că ele sunt simbolul iubirii nesfârşite şi al fidelităţii reciproce pe care şi-au jurat-o logodnicii unul faţă de altul, precum şi semnul trăiniciei legăturii dintre cei doi soţi.

De ce trebuie ca naşii să fie căsătoriţi?
RĂSPUNS: Pentru că ei devin părinţii sufleteşti ai mirilor şi un exemplu de urmat pentru tânăra pereche. Ce exemplu de viaţă ar putea oferi naşii pentru finii lor dacă ei nu ar fi căsătoriţi? Ce sfaturi le-ar putea da în viaţa de familie, dacă ei nu ar avea viaţă de familie.

Se pot încheia căsătorii între oameni de diferite naţionalităţi?
RĂSPUNS: Da. Dacă au credinţa ortodoxă. Nu naţionalitatea este piedică de căsătorie, ci credinţa. Un român ortodox, se poate căsători liniştit cu o rusoaică ortodoxă. În schimb un român ortodox nu se poate căsători cu o româncă de altă religie.

Eleva MARE LUCIANA din clasa a VI-a A, adresează profesorului următoarele întrebări:

De ce Dumnezeu acordă o cinste deosebită familie?
RĂSPUNS: Pentru că El a întemeiat-o în Raiul pământesc numit Eden.

De ce naşii trebuie să fie ortodocşi?
RĂSPUNS: Misiunea principală a naşilor ca părinţi sufleteşti, este aceea de a avea grijă de fini să nu părăsească credinţa ortodoxă; ori, dacă naşii au altă credinţă, ei se vor lupta din răsputeri să-i convertească pe fini la credinţa lor.

De ce n-a lăsat Dumnezeu să fie bărbatul singur pe pământ?
RĂSPUNS: Pentru că Însuşi Dumnezeu a zis că nu este bine. Bărbatului îi trebuia ajutor potrivit. Dacă nu era acest ajutor – femeia, cum se mai înmulţeau oamenii pe pământ?

De ce mireasa trebuie să poarte rochie albă?
RĂSPUNS: Ca simbol al fecioriei şi curăţiei trupeşti şi sufleteşti.

Eleva NOJE ALEXANDRA din clasa a VI-a A, adresează profesorului următoarele întrebări:

De ce Mântuitorul a ridicat Căsătoria la rangul de Taină?
RĂSPUNS: Pentru a întări şi sfinţi viaţa de familie. Numai prin caracterul de Taină a Căsătoriei, bărbatul cu femeia devin un singur trup. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în această privinţă: “Din pricina desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (1 CORINTENI 7,2). Căsătoria ca Taină a fost instituită de Dumnezeu în Rai. Păcatul strămoşesc, ca generator de alte păcate, a alterat firea omenească. S-a ajuns, chiar şi în sânul poporului ales să se practice poligamia, adică dreptul unui bărbat de a avea mai multe femei deodată şi de a convieţui cu ele. În aceste cazuri, Căsătoria întemeiată de Dumnezeu în Rai şi-a pierdut caracterul de Taină. Poligamia, la poporul ales a fost îngăduită de Dumnezeu pentru înmulţirea neamului omenesc, dar aceasta nu va rămâne lege permanentă. Domnul nostru Iisus Hristos, prin participarea Sa la Nunta din Cana Galileii, redă Căsătoriei rangul de Taină, stopând pentru totdeauna poligamia.

De ce Sfânta Taină a Căsătoriei este precedată de Logodnă?
RĂSPUNS: Logodna bisericească este o promisiune solemnă înaintea lui Dumnezeu că cei doi tineri se vor căsători. Ea se poate face separat de slujba Cununiei sau în ziua Cununiei bisericeşti. De recomandat este să se facă în ziua Cununiei bisericeşti. Pentru canditatul la Preoţie, desfacerea Logodnei bisericeşti devine un impediment la Hirotonie, adică episcopul nu-l mai hirotoneşte nici cel puţin diacon.

De ce arabii au mai multe soţii?
RĂSPUNS: Ţi-am explicat mai înainte de ce Dumnezeu a îngăduit în vechime chiar şi la evrei poligamia. Ei au mai multe soţii, deoarece căsătoria la ei, nu are caracterul de Sfântă Taină.

Eleva MARTON DIANA din clasa a VI-a A, adresează profesorului următoarele întrebări:

De ce se aşează cununiile pe cap la miri?
RĂSPUNS: Pentru a fi mai explicit la această întrebare, trebuie să se ştie că momentul principal din slijba Cununiei, este atunci când preotul rosteşte cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor: “Însuţi, şi acum Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (numele) cu roaba Ta (numele)…” etc. (cuvinte care sunt socotite ca o epicleză(*) a slujbei Cununiei). Semnul văzut al sfinţirii nevăzute a acestei legături este unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta femeii, de către preot, iar actul ritual care pecetluieşte săvârşirea Tainei este punerea cununiilor pe capetele mirilor.

Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii, biruitori în războaie şi în întrecerile din arene, precum şi fecioarele în anumite rituri şi procesiuni religioase. Ele erau semnele puterii, ale stăpânirii şi ale biruinţei (la bărbaţi), ori ale frumuseţii şi curăţiei trupeşti (la fecioare). Ele se pun pe capul mirilor ca un elogiu sau ca o răsplată adusă curăţiei şi fecioriei acestora, pe care ei au păstrat-o până la nuntă şi pentru care sunt încununaţi.
(*) Epicleză = invocarea Duhului Sfânt.

De ce după cuvântul Domnului, mirii devin soţ şi soţie?
RĂSPUNS: Tocmai acesta este scopul pentru care a întemeiat Dumnezeu Sfânta Taină a Căsătoriei.

Ce se întâmplă dacă mirii se despart?
RĂSPUNS: A murit dragostea dintre ei. Pe de altă parte, au încălcat grav cuvintele Mântuitorului: “Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (MATEI 19,6). Divorţul este moartea sufletească a unuia dintre soţi, sau a ambilor soţi. Numărul divorţurilor s-a înmulţit la noi în ţară din anul 1865 în urma Codului civil al lui Cuza Vodă, care a introdus căsătoria civilă obligatorie şi au fost date în competenţa instanţelor civile şi cauzele de divorţ, dicasteriile(*) bisericeşti din Principate au încetat să mai existe, activitatea lor rămânând fără obiect.

(*) Dicasteria bisericească era o instanţă de judecată a Bisericii, pe lângă o episcopie. În Biserica Greacă ele sunt în funcţie şi azi, deoarece creştinii ortodocşi din Grecia se căsătoresc numai la Biserică şi numai Biserica le desface Căsătoria, divorţul bisericesc obţinându-se mult mai greu, decât cel civil.

Dacă naşii divorţează, rămân naşi?
RĂSPUNS: Da; numai că în acest caz, finii nu mai pot avea aceeaşi încredere în ei ca părinţi spirtituali în urma divorţului. Ei îşi pierd caracterul de naşi numai prin părăsirea Ortodoxiei.

Se poate căsători o persoană ortodoxă cu o persoană de altă credinţă?
RĂSPUNS: Biserica Ortodoxă binecuvintează numai Căsătoria între tineri ortodocşi, după rânduiala Sfinţilor Părinţi. Dar în cazuri izolate de căsătorii mixte, îngăduieşte asemenea căsătorii cu condiţia ca cel ce nu este ortodox să vină la Credinţa Ortodoxă, fie că este necreştin, fie că este catolic, protestant, reformat sau neoprotestant. Dacă cel în cauză nu vrea să accepte Ortodoxia şi se căsătoreşte aşa, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte o asemenea căsătorie şi nu-i poate cununa pe cei doi tineri, iar slujbele lor nu pot fi primite la Sfântul Altar, nici nu pot fi spovediţi şi împărtăşiţi, căci trăiesc în concubinaj, adică desfrânare. Însă, dacă cei doi îşi botează copiii în Credinţa Ortodoxă, şi ei, ori se despart, ori trăiesc în curăţie măcar la bătrâneţe, este pocăinţă şi iertare pentru soţul ortodox (numai dacă îi dă Dumnezeu vreme şi lacrimi de pocăinţă – adică părere de rău pentru ceea ce a făcut).

Dacă mirii au un copil înainte de Căsătorie, este păcat?
RĂSPUNS: Copilul a fost conceput în păcatul desfrâului. Este totuşi foarte bine că ei doresc să se căsătorească, dar înainte de Căsătorie trebuie să-şi mărturisească păcatul înaintea preotului duhovnic şi să ia canon potrivit păcatului săvârşit şi să îndeplinească cu toată râvna acest canon. Deşi copilul a fost conceput în păcat, tot mai bine este că a fost lăsat să se nască, decât să fi săvârşit un alt păcat mult mai grav şi anume cel al avortului, care este crimă.

Eleva MORAR GEORGIANA din clasa a VI-a A, adresează profesorului următoarele întrebări:

Dacă mirii jură pe Sfânta Evanghelie şi dacă se despart, se mai pot căsători?
RĂSPUNS: Căsătoria este o Taină Sfântă. Jurământul care îl citeşte preotul în faţa lor, îi conştientizează de însemnătatea acestei Taine indisolubile, adică indestructibile. Bine este să nu divorţeze, deoarece Biserica Ortodoxă cunună pe fiii ei duhovniceşti pentru toată viaţa, nu pentru un an, doi, sau mai mulţi. Dar dacă unul din soţi cade în desfrânare şi alte păcate grele şi este dovedit şi nu vrea să părăsească păcatul, iar celălalt soţ este cinstit şi nu mai poate răbda această fărădelege, atunci Biserica, potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Iar Eu vă spun că, în afară de vina desfrânării, oricine-şi va lăsa femeia şi va lua alta, săvârşeşte adulter; şi cel ce a luat-o pe cea lăsată, adulter săvârşeşte” (MATEI 19,9), acceptă divorţul şi, cu aprobarea episcopului, dezleagă la a doua nuntă pe soţul care a fost cinstit în prima Căsătorie.

Biserica mai aprobă divorţul când unul dintre soţi s-a făcut sectar, ori s-a lepădat de credinţa în Dumnezeu, sau în cazul când unul, ori amândoi, intră în viaţa monahală (călugărie) pe bază de consimţământ reciproc. În alte cazuri Biserica Ortodoxă nu aprobă nici un fel de divorţ, iar cei ce divorţează odată sau de mai multe ori fără motive canonice şi iar se recăsătoresc, aceia singuri se despart de Dumnezeu şi de Biserică, căci trăiesc şi unii şi alţii în preadesfrânare şi în concubinaj. Asemenea căsătorii sunt total necanonice, soţii vinovaţi nu se pot împărtăşi şapte ani iar preoţii care săvârşesc asemenea cununii din adulter, fără aprobarea episcopului, calcă şi ei Sfintele Canoane şi vor da răspuns în faţa lui Dumnezeu, căci prin aceasta se încurajează divorţul şi adulterul în masa credincioşilor noştri.

De ce trebuie mirii să se spovedească înainte de a se cununa?
RĂSPUNS: Pentru a primi dezlegare de păcate, ca această Sfântă Taină să o primească cu sufletul curat.

Câţi preoţi trebuie să fie la Cununie?
RĂSPUNS: Unul trebuie să fie neapărat, acela fiind preotul paroh. Cu acceptul preotului paroh, mirii pot invita câţi preoţi doresc.

Elevul ALMAŞ ALEX din clasa a VI-a B, adresează profesorului următoarele întrebări:

De ce Nunta este o Taină?
RĂSPUNS: Pentru că ea este temelia vieţii pe pământ.

De ce Căsătoria este precedată de logodnă?
RĂSPUNS: Vezi răspunsul dat la această întrebare pusă de eleva Noje Alexandra.

Ce diferenţă este între logodnă şi Cununie?
RĂSPUNS: Logodna este o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că cei doi tineri se vor căsători, iar Căsătoria este aducerea la îndeplinire a acestei făgăduinţe sau promisiuni. Logodna nu le dă dreptul de a convieţui împreună, decât Căsătoria.

DATORIILE SOŢILOR UNUL FAŢĂ DE ALTUL (LECTURĂ BIBLICĂ)

“Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului; pentru că bărbatul îi este cap femeii, aşa cum Hristos îi este cap Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I Se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie-ntru toate bărbaţilor lor. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt(*), ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri(**) sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană. Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică(***). Dar şi-n ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare(****)” (EFESENI 5,22-33).

(*) Taina Botezului, a cărei materie este apa, se consumă în interiorul cuvântului lui Dumnezeu, exprimat prin mărturisirea de credinţă şi prin formula sacramentală.
(**) Creţuri = zbârcituri.
(***) Pavel descoperă că în textul din FACERE 2, 24 se ascunde taina legăturii organice dintre Hristos şi Biserica Sa, termen în analogie pentru Taina Căsătoriei.
(****) În versiunile curente româneşti este: “iar femeia să se teamă de bărbat”. Verbul “a se teme” îl traduce exact pe grecescul FOVEO, dar textul în sine folosit şi în cult (Apostolul care se citeşte la slujba Cununiei), provoacă reacţii inconfortabile în mentalitatea socială modernă, iar aceasta din cauză că nu e înţeles şi aplicat în interiorul analogiei HRISTOS – BISERICĂ, adică iubire – supunere. În cuvintele: “…supunându-vă unul altuia întru frica lui Hristos” (EFESENI 5,21), se vorbeşte de frica faţă de Hristos; Celui ce iubeşte îi răspundem nu numai cu iubire, dar şi cu o teamă respectuoasă, ca Unuia care o inspiră şi o merită. Unii traducători protestanţi propun sintagma concesivă: “să respecte pe bărbat”, ceea ce însă e departe de sensul real, întrucât respectul faţă de cineva e un sentiment rece, distant, neangajat, lipsit de afectivitatea necesară într-o căsnicie.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
2. BĂLAN, Protosinghel Ioanichie – CĂLĂUZĂ ORTODOXĂ ÎN BISERICĂ – vol I; Cu prefaţă de Î.P.S. DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei; Editată de SFÂNTA MÂNĂSTIRE SIHĂSTRIA – 1991;
3. BRANIŞTE, Preot Prof. Dr. Ene – LITURGICA SPECIALĂ  – pentru institutele teologice; tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1980;
4. FLOCA, Arhidiacon prof. Dr. Ioan – DREPT CANONIC ORTODOX, LEGISLAŢIE ŞI ADMINISTRAŢIE BISERICEASCĂ – Vol. II; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1990.
5. MUHA, Camelia – RELIGIE CREŞTIN-ORTODOXĂ – Caiet pentru elevi, cadre didactice şi părinţi – clasa a VI-a; Editura Sf. Mina – 2008.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

“Să stăm bine, să stăm cu frică, sfânta jertfă cu pace a o aduce” îndeamnă din nou preotul. Adică: “să stăm cu statornicie în cele pe care le mărturisim în Crez, fără să ne înfricoşăm de eretici. Să stăm cu frică, pentru că este mare primejdia să fim înşelaţi. Când noi, cei statornici, rămânem astfel în credinţă, să oferim Darurile noastre lui Dumnezeu cu pace. Sub aspectul acesta credincioşii trebuie să aibă în mintea lor şi cuvintele Domnului: “Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi, apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24).

Astfel, după ce preotul înalţă sufletele şi cugetele credincioşilor de la cele de pe pământ la cele cereşti, începe rugăciunea de mulţumire. Şi urmează în acest fel Primului Preot, Hristos, Care a mulţumit Părintelui Său, înainte să lase Taina Dumnezeieştii Euharistii. Acum Îl preslăveşte şi-L laudă împreună cu îngerii, Îi este recunoscător pentru toate binefacerile pe care ni le-a făcut de la începutul creaţiei. Îi mulţumeşte în mod special pentru venirea Unuia Născut Fiului Său în lume, şi pentru predarea Tainei Dumnezeieştii Euharistii. Sînt amintite şi cele referitoare la Cina cea de Taină, repetându-se cuvintele Domnului: “Luaţi mâncaţi… Beţi dintru acesta toţi” (Matei 26,26-27)

Preotul, după ce spune: “Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare, şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire,” încheie cu ecfonisul: “Ale Tale dintru ale tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate! Pe Tine Te lăudăm, Te binecuvântăm, îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. Prin aceste cuvinte, este ca şi cum i-ar spune Părintelui ceresc: “Ţie Ţi-aducem acea jertfă, pe care Unul născut, Fiul tău, Ţi-a adus-o Ţie, lui Dumnezeu şi Tatăl. Şi oferind-o, îţi mulţumim, pentru că şi Acela, oferind-o, Ţi-a mulţumit. Nimic din al nostru nu adăugăm la această jertfă a Darurilor. Pentru că nu sunt faptele noastre aceste daruri, ci lucrările Tale. Nici acest mod de slujire nu este născocirea noastră, ci Tu ne-ai învăţat şi ne-ai mişcat să slujim în acest fel. De aceea, toate câte îţi aducem, sînt în întregime de la Tine”, în acelaşi moment, preotul cade la pământ, şi-L roagă fierbine pe Dumnezeu. Se roagă pentru Darurile pe care le are înaintea lui, încât să primească Preasfântul şi Preaputernicul Duhul Lui, şi să schimbe pâinea în însuşi Trupul lui Hristos şi vinul în însuşi preacurat Sângele Lui.

După aceste rugăciuni, Dumnezeiasca Taină s-a întregit. Darurile s-au sfinţit, jertfa s-a împlinit. Marea Jertfă care s-a adus de dragul lumii se află înaintea ochilor noştri pe Sfânta Masă, pentru că pâinea nu este doar preînchipuirea Trupului Stăpânului, ci însuşi Preacurat Trupul Domnului, Care a primit acele jigniri, pălmuirile, scuipările, rănile, fierea, răstignirea. Şi vinul este însuşi Sângele Său, care s-a scurs când a fost străpuns Trupul. Acesta este Trupul, acesta este Sângele care a primit prefacerea de la Duhul Sfânt, Care S-a născut din Fecioara Maria, a fost îngropat, a Înviat a treia zi, S-a înalţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Şi credem că aşa este, pentru că Domnul însuşi a zis: “Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu” (Marcu 14, 22-24) şi a poruncit Apostolilor şi Bisericii întregi: “Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Nu le-ar fi poruncit să repete această Taină, dacă nu le dădea puterea s-o şi săvârşească. Şi care este puterea? Duhul Sfânt. Acesta este Cel care prin mâna şi limba preoţilor, slujeşte Sfintele Taine. Liturghisitorul este slujitorul Harului Sfântului Duh, fără să ofere nimic de la sine. De aceea, nici n-are importanţă dacă se întâmplă să fie el însuşi plin de păcate. Un asemenea lucru nu împiedică aducerea Darurilor, care întotdeauna sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Precum un medicament preparat de un om care n-are legătură cu ştiinţa medicală, nu-şi piere puterea vindecătoare, ci este de ajuns doar să fie preparat după îndrumările medicului.

Deci, după ce împlineşte Jertfa, preotul având în faţa lui chezăşia, dumnezeiasca iubire de oameni, adică pe Mielul lui Dumnezeu, mulţumeşte şi se roagă. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toţi sfinţii, pentru că în persoana lor Biserica a găsit ceea ce caută, împărăţia cerurilor. În mod special, mulţumeşte Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu, şi Pururea Fecioarei Mafia, pentru că aceasta depăşeşte orice sfinţenie. Preotul se roagă pentru toţi credincioşii, vii şi adormiţi, pentru că aceştia nu au ajuns încă la desăvârşire, şi au nevoie de rugăciune.

10. Dumnezeiasca Împărtăşanie

Peste puţin timp, liturghisitorul se va împărtăşi el însuşi. Şi îi va chema şi pe credincioşi la Dumnezeştile Taine. Dar pentru că Sfintele Taine nu se dau tuturor, preotul înălţând Pâinea făcătoare de viaţă, şi arătând-o, rosteşteşte: “Sfintele Sfinţilor!” Este ca şi cum ar spune: “Iată Pâinea vieţii, o vedeţi, deci alergaţi ca s-o primiţi!”. Nu însă toţi, ci cel care este Sfânt, pentru că Sfintele sunt îngăduite numai sfinţilor. Prin “sfinţi,” aici se înţeleg nu doar cei care au ajuns la desăvârşirea virtuţii, ci cei care se luptă să ajungă la aceasta, chiar dacă încă întârzie. De aceea, creştinii dacă nu ajung la păcate de moarte, care îi despart de Hristos, şi îi ucid duhovniceşte, nu au nicio piedică să se împărtăşească(1). La cuvintele preotului “Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor” credincioşii răspund cu putere “Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl.” Ei spun aceasta, pentru că nimeni nu are sfinţenia de la sine, ea nu este reuşita virtuţii omeneşti, ci toţi o primesc de la Hristos. Aşa cum dacă aşezi mai multe oglinzi în soare, toate strălucesc şi crezi că vezi mai mulţi sori, dar în realitate este un singur soare care luminează în toate oglinzile, la fel şi Cel Unul Sfânt, Hristos, la fel Se revarsă prin împărtăşanie credincioşilor, apare în multe suflete, şi-i arată pe mulţi sfinţi.

Acesta este este unicul şi singurul Sfânt. Deci, după ce îi cheamă în acest fel pe credincioşi la Cina Sfântă, preotul se împărtăşeşte mai întâi el însuşi, şi ceilalţi clerici care se află în Sfântul Altar. Mai înainte însă de toate acestea, toarnă apă fierbinte în Sfântul Potir, lucru care arată coborârea Duhului Sfânt în Biserică. Această apă fierbinte, deoarece este şi apă şi foc înlăuntrul fierberii, îl vădeşte pe Duhul Sfânt, “apa cea vie” aşa cum a numit-o Domnul, Care sub chipul luminii S-a coborât peste apostoli în ziua Cinzecimii. În continuare, preotul se întoarce spre credincioşi şi arătându-le Sfintele, îi invită pe cei care vor să se împărtăşească, să se apropie, “cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă,” adică să nu dispreţuiască priveliştea smerită pe care o au Trupul şi Sângele Domnului, ci să se apropie ştiind valoarea Sfintelor Taine, şi crezând că acestea oferă viaţa veşnică celor care se împărtăşesc.

Trupul şi Sângele lui Hristos sunt hrana şi băutura cea adevărată. Şi când se împărtăşeşte cineva, nu se schimbă acestea în trup omenesc, aşa cum se întâmplă cu mâncărurile obişnuite, ci trupul omenesc se preschimbă în Sfintele Taine. Aşa cum fierul când vine în legătură cu focul, se face şi acesta foc, nu focul se face fier. Desigur, Sfânta Împărtăşanie o primim prin gură, dar aceasta intră mai întâi în suflet, şi acolo realizează unirea noastră cu Hristos, aşa cum ne spune şi Apostolul Pavel: “Cel care se uneşte cu Domnul este un duh cu El” (I. Corinteni 6, 17). Fără unirea cu Hristos, de unul singur, omul rămâne cel vechi, care nu are nimic comun cu Dumnezeu.

Care sunt lucrurile pe care le cere de la noi Hristos, ca să ne sfinţească cu Dumnezeieştile Tainei? Acestea sunt: curăţenia sufletului, credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu, dragostea arzătoare şi jinduirea noastră după Sfânta Împărtăşanie. Acestea aduc sfinţirea, şi astfel trebuie să ne împărtăşim. Pentru că mulţi sunt cei care vin la Sfintele Taine, şi nu numai că nu se folosesc deloc, dar pleacă împovăraţi cu păcate nenumărate.

11. Apolisul

După ce credincioşii se împărtăşesc, se roagă să rămână înlăuntrul lor sfinţenia pe care au primit-o, să nu plece harul, nici sa piardă darurile. Preotul îi cheamă acum să mulţumească cu râvnă lui Dumnezeu pentru Dumnezeiasca Împărtăşanie. De aceea zice: “Drepţi primind… cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Adică, nu întinşi, nici aşezaţi, ci înălţându-ne sufletul şi trupul spre Acesta. Şi credincioşii, prin cuvintele Sfintei Scripturi, Îl preamăresc pe Dumnezeu, care este Cauza şi Dătătorul tuturor bunurilor: “Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac” (Psalmi 112, 2). După ce cântă de trei ori această cântare, preotul iese din Sfântul Altar, stă înaintea mulţimii şi rosteşte următoarea rugăciune: “Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…”. Preotul cere de la Domnul să ne mântuiască prin mila Sa, pentru că de la noi nu avem să arătăm nimic vrednic de mântuire. De aceea îi şi pomeneşte ca mijlocitori pe mulţi sfinţi, şi în special pe Maica Domnului.

La sfârşit, preotul împarte anafura. Aceasta a fost sfinţită, căci provine din pâinea de la început, pe care am adus-o lui Dumnezeu pentru săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii. Credincioşii primesc cu evlavie anafura, sărutând mâna dreaptă a preotului, pentru că această mână cu puţin înainte a atins Preasfântul Trup al lui Hristos, a primit de acolo sfinţirea, şi o dăruieşte acum celor care o sărută.

Aici Sfânta Liturghie ajunge la sfârşit, şi Taina Dumnezeieştii Euharistii se împlineşte, pentru că şi Darurile pe care I le-am adus lui Dumnezeu s-au sfinţit, şi preotul s-a sfinţit, şi ceilalţi credincioşi ai Bisericii s-au bucurat de sfinţenie. Deci, pentru toate acestea trebuie să dăm slavă, cinste şi închinăciune lui Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, şi cu Preasfântul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nota:
(1) Dealtfel, Dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte ca să se împărtăşească credincioşii. Asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „A se împărtăşi cineva şi a lua în fiecare zi Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos este lucru bun şi folositor”. De asa împărtăşanie însă presupune o luptă duhovnicească continuă şi pregătirea potrivită (post, ajunare, rugăciune, pocăinţă, mărturisire, etc.)

de Sfântul Nicolae Cabasila
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

8. Simbolul Credinţei
Preotul îi cheamă acum pe credincioşi să se roage “pentru Cinstitele Daruri care sunt puse înainte:” să-L rugăm pe Dumnezeu să sfinţească Cinstitele Daruri care sunt în faţa noastră, încât să se împlinească astfel scopul nostru de la început”. Apoi, după ce adaugă şi alte cereri, îi îndeamnă pe toţi să aibă între ei pace („Pace tuturor!”) şi iubire („Să ne iubim unii pe alţii”). Şi deoarece iubirea dintre noi urmează iubirii faţă de Dumnezeu, şi credinţa noastră desăvârşită şi vie în Acesta, imediat după aceea, Îl mărturisim pe Dumnezeu cel adevărat: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. „Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte” completează preotul slujitor. Prin aceasta vrea să spună: „Deschideţi larg porţile, adică gurile şi urechile voastre, spre înţelepciunea cea adevărată, adică spre toate cele înalte despre care învăţaţi şi credeţi despre Dumnezeu”. Pe acestea continuu să le spuneţi şi să le ascultaţi, şi mai ales, cu râvnă şi cu atenţie. Atunci credincioşii rostesc cu glas tare Simbolul credinţei (Cred într-Unui Dumnezeu).

Notă:
(1) Un element caracteristic liturgic al Vohodului Mare este Imnul Heruvimic, care se cântă pe larg de către strană: “Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor primind pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia.”. Adică: “Noi care tainic închipuim pe Heruvimi, şi cântăm de viaţă făcătoarei Treimi cîntarea cea întreit sfântă, să lăsăm orice grijă lumească, pentru ca să-L primim pe Împăratul tuturor, Care este în chip nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti.” Aliluia.

de Sfântul Nicolae Cabasila
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

1. Doxologia
“Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Cu această doxologie preotul începe Liturghia, pentru că şi robii recunoscători fac acelaşi lucru când se arată Domnului lor. Adică mai întâi îl laudă, şi după aceea îl roagă pentru nevoile lor.

2. Ecteniile
Şi care este prima cerere a preotului? “Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre”. Zicând “pace”, nu înţelege doar pacea dintre noi, atunci când nu ţinem minte răul unul împotriva altuia, ci şi pacea dinlăuntrul nostru, când inima nu ne osândeşte cu nimic.

Desigur, de virtutea păcii avem nevoie întotdeauna, dar în special la ceasul rugăciunii, pentru că fără aceasta nimeni nu poate să se roage corect şi să se bucure de vreun bine în rugăciunea lui. În continuare, ne rugăm pentru Biserică, stat şi cârmuitori, pentru cei care se află în primejdii, pentru toţi oamenii în general. Şi nu ne rugăm doar pentru ceea ce interesează sufletul, ci şi pentru nevoile materiale “pentru bună întocmirea văzduhului, îmbelşugarea roadelor pământului…” pentru că Dumnezeu este Cauza şi Dătătorul tuturor şi, doar spre Acesta trebuie să avem îndreptate privirile noastre. La toate cererile preotului, credincioşii răspund cu “Doamne miluieşte”. A cere mila lui Dumnezeu este acelaşi lucru cu a cere împărăţia Lui. De aceea şi credincioşii se regăsesc în această rugăciune, pentru că ea le cuprinde pe toate.

3. Antifoanele
După aceea încep cântările care conţin cuvintele inspirate de Dumnezeu ale profeţilor. Se numesc antifoane, şi ne sfinţesc, ne pregătesc pentru marea Taină. În acelaşi timp ne amintesc de primii ani ai venirii lui Hristos pe pământ, atunci când Acesta nu Se arătase la multă lume, şi de aceea erau indispensabile cuvintele profetice. Mai târziu, când a apărut El însuşi, n-a mai fost nevoie de profeţi, după ce L-a vădit Sfântul Ioan Botezătorul.

4. Vohodul Mic
La ceasul în care se cântă antifonul al III-lea, are loc ieşirea cu Evanghelia însoţită de purtătorul de lumină. Diaconul ţine Evanghelia, sau dacă nu există diacon, o ţine preotul. Deci, în timp ce acesta urmează să intre în Sfântul Altar, stă la mică distanţă de Uşile împărăteşti, şi-L roagă pe Dumnezeu să fie însoţit de sfinţii îngeri, ca şi ei să fie părtaşi la Sfânta Slujbă şi la Doxologie. În continuare, înalţă Evanghelia, o arată credincioşilor, şi după ce intră în Sfântul Altar, o aşază pe Sfânta Masă. Înălţarea Sfintei Evanghelii simbolizează arătarea Domnului, momentul în care Acesta a început să Se arate mulţimilor. Deci, prin Evanghelie se arată însuşi Hristos. Acum, când El Se arată, nimeni nu mai ia seama la cuvintele profeţilor, de aceea după Vohodul Mic psalmodiem cântările care au legătură cu viaţa cea nouă pe care a dus-o Hristos. Îl lăudăm pe Hristos însuşi pentru toate câte a făcut pentru noi. De asemenea, o preaslăvim pe Maica Domnului şi pe ceilalţi sfiţi, în funcţie de prăznuirea sau sfântul pe care-l cinsteşte Biserica în fiecare zi.

5. Cântarea cea întreit sfântă
La sfârşit îl pomenim pe Dumnezeu Cel în Treime, cântând: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. “Sfânt, sfânt, sfânt…” constituie cântarea îngerilor (Isaia 6, 3) iar cuvintele “Dumnezeu”, “tare” şi “nemuritor” sunt cuvintele profetului David: “însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel puternic” (Psalmi 41, 3). Cântăm cântarea întreit sfântă după Vohodul cu Evanghelia, ca să propovăduim că prin venirea lui Hristos, îngerii şi oamenii s-au unit şi alcătuiesc o Biserică.

de Sfântul Nicolae Cabasila
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

4. Acoperirea cinstitelor Daruri
Cele despre care am vorbit şi s-au întâmplat până acum cu Sfântul Agneţ, care trebuiau să închipuie moartea Domnului, sunt simple simboluri şi descrieri. Mielul a rămas pâine, doar că acum a devenit dar închinat lui Dumnezeu, şi simbolizează Trupul lui Hristos la prima Sa vârstă. De aceea, se reconstituie minunile care s-au întâmplat Domnului nou născut în iesle. Preotul pune deasupra pâinii, aşa-numita steluţă, şi zice: “Şi iată a venit steaua şi a stat deasupra locului unde era Pruncul” (Matei 2, 9). După aceea acoperă Discul şi Potirul cu acoperăminte de preţ, şi le tămâiază. Aceasta arată că la început puterea lui Hristos era tăinuită, până la timpul în care a început să facă minuni, şi Dumnezeu Tatăl a dat mărturie din cer. Deci, după ce încheie Proscomidia, liturghisitorul vine la Sfântul Altar, stă înaintea Sfintei Mese şi începe Liturghia.

de Sfântul Nicolae Cabasila
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

Lucrarea Dumnezeieştii Liturghii înseamnă preschimbarea darurilor pe care le aduc credincioşii – pâine şi vin – în Trupul şi Sângele lui Hristos. Scopul ei este sfinţirea credincioşilor, care prin Dumnezeiasca Împărtăşanie primesc iertarea păcatelor lor, moştenirea împărăţiei cerurilor şi orice bun duhovnicesc. La această lucrare şi la acest scop contribuie rugăciunile, psalmodiile, citirile scripturistice, şi toate cele care se săvârşesc şi sunt pomenite în decursul Liturghiei.

În cadrul acesteia privim ca într-un tablou zugrăvită întreaga viaţă a lui Hristos, de la Naştere şi până la sfârşit, pentru că sfinţirea Darurilor, adică Jertfa însăşi, propovăduieşte moartea, Învierea şi Înălţarea Lui. Sfintele Daruri se preschimbă în însuşi Trupul Domnului, Care S-a răstignit, a Înviat şi S-a Înălţat. Toate câte preced Sfânta Jertfă arată evenimentele care s-au întâmplat înainte de moartea Domnului, adică venirea Lui în lumea, activitatea publică, minunile şi învăţătura Lui. Iar cele care urmează Sfintei Jertfe, simbolizează pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, întoarcerea oamenilor la Dumnezeu şi comuniunea lor cu El.

Credincioşii care merg la biserică şi participă la toate acestea cu mintea concentrată, devin mai statornici în credinţă, mai fierbinţi în evlavia şi iubirea lor faţă de Dumnezeu. Aşadar, cu asemenea dispoziţii să se învrednicească să se apropie de focul Sfintelor Taine şi să se împărtăşească cu convingere şi obişnuinţă orice credincios. Acesta este pe scurt înţelesul Dumnezeieştii Liturghii. Acum să-l studiem cât putem mai amănunţit, începând cu cele care se săvârşesc la Sfânta Proscomidie(1).

I. PROSCOMIDIA

1. Cinstitele Daruri
Pâinea şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie, care simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, nu sunt aşezate de la început în Sfântul Altar pentru Sfânta Jertfă, ci mai întâi sunt puse la Proscomidiar şi închinate Domnului, ca daruri de cinste – aceasta este de fapt şi denumirea lor, Cinstitele Daruri. Oferim lui Dumnezeu pâine şi vin pentru că acestea constituie hrana exclusiv omenească, prin care se întreţine şi se manifestă viaţa noastră. De aceea se şi crede că, atunci când aduce cineva hrana, este ca şi cum şi-ar oferi propria viaţă.

Aşadar, de vreme ce prin Dumnezeieştile Taine, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa veşnică, era firesc şi ca darul nostru să însemne într-un mod concret viaţă, pentru ca să nu fie nepotrivită jertfa noastră cu răspunsul lui Dumnezeu, ci să aibă ceva înrudit. Dealtfel, Domnul ne-a poruncit să-I aducem pâine şi vin, iar El să înapoieze darul ca Pâine cerească şi Potirul vieţii. A voit să-I oferim noi hrana vieţii trecătoare, iar Acela să ne dea înapoi viaţa veşnică, pentru ca, astfel, harul Lui să apară ca răsplată, şi mila Lui nemăsurată, ca lucrare a dreptăţii.

2. Pomenirea Jertfei pe Cruce
Preotul, după ce ia în mâini prescura din care va scoate părticica sfântă, care se va preschimba în Trupul lui Hristos, zice: “întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Cuvintele acestea se referă la toată Liturghia şi corespund poruncii pe care i-a lăsat-o Domnul când a înfiinţat Tainta Dumnezeieştii Euharistii: “Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Dar care este această pomenire? Ce ne vom aminti despre Domnul la Liturghie şi vom povesti despre Acesta? Nu cumva cele prin care ni S-a arătat Dumnezeu Atotputernic? Adică, faptul că a înviat din morţi, a dăruit lumină orbilor, a poruncit vânturilor să stea, a săturat mii de oameni cu puţine pâini? Nu, Hristos n-a cerut să ne amintim acestea, ci mai ales acelea care arată neputinţă, adică răstignire, patimă, moarte. Pentru că patimile erau mai necesare decât minunile. Patimile lui Hristos ne-au adus mântuirea şi învierea, în timp ce minunile Lui arată doar că Acesta este adevăratul Mântuitor.

Deci, după ce preotul spune: “întru pomenirea Domnului…” adaugă cele care arată răstignirea şi moartea. Adică, taie cu copia pâinea, rostind şi profeţia: “Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un Miel spre junghiere s-a adus, şi ca oaie fără de glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine-l va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui” (Isaia 53, 7-8). Şi după ce aşază pe Sfântul Disc părticica sfântă pe care a tăiat-o, adaugă cuvintele: “Se jertfeşte Mielul lui, Dumnezeu, Care ia asupra Lui păcatele oamenilor” (vezi Ioan 1, 29). După aceea însemnează Sfântul Agneţ cu semnul Sfintei Cruci, arătând astfel modul în care a avut loc jertfa: prin cruce. După aceea, cu cuţitul care are formă de suliţă, împunge Sfântul Agneţ în partea dreaptă şi zice: “şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns”. Şi vărsând în Sfântul Potir vin şi apă, completează: “şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19,34).

Nota:
(1) Proscomidiorul este locul special care se află în stânga Sfintei Mese, unde se aşază (se pun înainte) darurile care se aduc de către credincioşi pentru dumnezeiasca Euharistie. Aici are loc pregătirea necesară de către preotul liturghisitor.

de Sfântul Nicolae Cabasila
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)