• ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună chiar şi-n casă cu cel scos de la împărtăşire, să se afurisească” (CANONUL 10 APOSTOLIC) 38);
• ,,Dacă cineva fiind cleric, s-ar ruga împreună cu clerici caterisiţi, să se caterisească şi el” (CANONUL 11 APOSTOLIC) 39);
• ,,Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagoga (adunarea) iudeilor sau ereticilor spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească” (CANONUL 64 APOSTOLIC) 40);
• ,,Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruiesc în eres” (CANONUL 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 41);
• ,,Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitire, ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici, pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un anumit timp. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (CANONUL 9 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 42).
  

În ceea ce priveşte CANONUL 10 APOSTOLIC, tâlcuirea sau explicarea lui, este următoarea:

,,Prin afurisire sau excomunicare, orice creştin era pus în afara Bisericii. Această pedeapsă se dădea pentru păcate grele sau pentru altfel de abateri de la disciplină, care în fond nu erau altceva decât tot păcate, pentru că pedepsele pe care le aplică Biserica, se justifică numai prin gravitatea păcatului pe care îl implică unele fapte ale creştinilor. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis în nici o formă să păstreze legături cu membrii Bisericii şi nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgenţă a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicată de Biserică şi deci o abatere de la disciplina bisericească a celor ce nu respectau hotărârile conducerii bisericeşti. De altfel, izolarea în care era pus cel afurisit, are înţelesul de stare în care respectivul trebuie să mediteze asupra păcatului săvârşit şi să se pocăiască, pentru a se face vrednic să fie reprimit în Biserică, căci afurisirea nu însemna osândă veşnică, ci o pedepsire mai aspră, prin care nu se urmăreşte totuşi moartea păcătosului, ci, după cuvântul Scripturii ,,să se întoarcă şi să fie viu”, adică să se reabiliteze. Nesocotirea de către ceilalţi creştini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greşelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut să se ridice. În legătură cu afurisirea sau excomunicarea, mai observăm că, în Biserica veche ea avea şi înţelesul de oprire temporară de la Sfânta Împărtăşanie sau de la cuminecare ,,comunicatio” – de unde şi cuvântul ,,Excomunicatio – excomunicare”. Se ştie că şi în Sfintele Canoane este folosită uneori în acest sens (CANOANELE 27, 52 TRULAN; 47 IOAN PUSTNICUL)” 43).

Tâlcuirea sau explicarea CANONULUI 11 APOSTOLIC este următoarea:

,,Se impune pentru clericii de orice grad să urmeze, faţă de clericii caterisiţii, aceeaşi rânduială la care sunt obligaţi toţi credincioşii afurisiţi, fiindu-i oprit fiecărui cleric să se roage împreună cu clericii caterisiţi şi în primul rând să liturghisească cu aceştia” 44). Acest canon şi mai ales tâlcuirea şi explicarea lui ar trebui să-i pună pe gânduri pe preoţii, care la anumite evenimente au slujit împreună cu ex-preotul ortodox şi actual ,,preot” greco-catolic Vasile Goje din Ardud, care în 1998 a fost caterisit de Prea Sfinţia Sa Iustinian Chira, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pentru ÎNALTĂ TRĂDARE, deoarece în ianuarie 1998 a părăsit credinţa ortodoxă, trecând la cea greco-catolică, producând tulburări mari în localitate, la fiecare Sfântă Liturghie oficiată în Ardud trebuind să participe forţe ale Poliţiei şi Jandarmeriei judeţului Satu-Mare.

Nu putem trece cu vederea tâlcuirea CANONULUI 64 APOSTOLIC care este următoarea: “În Biserica veche, datorită antagonismului în care se găseau creştinii cu ereticii şi cu necreştinii, s-a impus în mod spontan un separatism religios faţă de aceştia. De altfel e de la sine înţeles, că dacă anumite relaţii comune cu ereticii şi cu necreştinii nu puteau fi evitate sau interzise, apoi relaţiile cu caracter strict religios, care ar fi de natură să-i aducă în situaţia de a se ruga împreună – nu puteau fi îngăduite; căci într-adevăr, rugăciunea împreună cu ereticii înseamnă o recunoaştere implicită a credinţei lor, fapt care este contrar poziţiei principale pe care s-a situat Biserica faţă de eretici şi necreştini. Ea singură este depozitarea adevărului mântuitor revelat şi ea singură, prin mijloacele harului sfinţitor, poate asigura mântuirea credincioşilor. Recunoaşterea valorii soteriologice a practicii religioase ale unor religii şi ale ereticilor, înseamnă implicit recunoaşterea netemeiniciei poziţiei pe care s-a situat Biserica faţă de necreştini şi eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii şi afurisirii să se roage cu ereticii şi necreştinii, fie în locaşurile de cult ale acelora, fie înafară. Acelaşi lucru este interzis şi laicilor, sub pedeapsa afurisirii” 45).

În ceea ce priveşte tâlcuirea CANONULUI 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343, aflăm următoarele: “Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul, Care a spus: “Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este” (MATEI 12,30; LUCA 11,23), părinţii dispun categoric ca ereticii, care stăruie în erezie, să nu fie admişi în Biserică” 46).

Tâlcuirea CANONULUI 9 AL Sinodului mai sus amintit, este următoarea: ,,Interzicând vizitarea cimitirelor ereticilor, părinţii sancţionează pe cei botezaţi cu oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie şi cu prelungirea termenului de catehumenat, până la pocăinţă, acelor ce nu respectă această dispoziţie” 47).

Note:
38) Ibidem; pag. 14;
39) Idem;
40) Ibidem; pag. 40;
41) Ibidem; pag.217;
42) Ibidem; pag.218.
43) Ibidem; pag. 14.
44) Idem.
45) Ibidem; pag. 40.
46) Ibidem; pag. 217.
47) Ibidem; pag. 218.

<<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Întrebare: Prea Cuvioase Pãrinte Egumen, cum priviti Sfintia Voastrã miscarea de apropiere interreligioasã la care iau parte si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe ?

Rãspuns: Din capul locului se vede cã aceastã miscare este dirijatã de romano-catolici. Începe cu declaratiile de la Assisi si se sfîrseste la Roma. Întrevãd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca si conducãtor al tuturor crestinilor, ci si al tuturor religiilor. Aceastã afirmatie a mea este întãritã dacã luãm în considerare si alte actiuni asemãnãtoare ale Vaticanului cum ar fi pozitia dominantã pe care si-o asumã Papa în negocierile crestinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situatia Locurilor Sfinte. Este clar cã Papa încearcã sã preia conducerea spiritualã a Europei Unite, nu doar a tuturor “bisericilor si confesiunilor crestine” (lucru cu neputintã deocamdatã astãzi),  sã-si asigure primatul într-o Europã polimorfã religios.

Sunt caracteristice în acest sens si declaratiile pe care le-au fãcut conducãtorii Uniunii Europene, Jaques Santer si Romano Prodi, vorbind despre “un cîmp comun de colaborare al cultelor cu societatea civilã” pentru întruparea ideilor unei Europe noi “atît în viata politicã cît si în laturile ei religioase”.

Vaticanul încearcã sã cîstige de fiecare datã cît poate mai mult:

• prin uniatie: atragerea nemijlocitã a ortodocsilor si a altor crestini rãsãriteni (monofiziti, anticalcedonieni);
• prin dialogul cu ortodocsii: recunoasterea Bisericii Romano-Catolice de cãtre ortodocsi drept Bisericã sorã avînd credintã apostolicã, Taine valide si succesiune apostolicã;
• prin participarea si organizarea, la Vatican, a declaratiilor si rugãciunilor interreligioase pentru pace: urmãreste primatul între toate religiile.

Roma întrevede cã, datoritã înfrumusetãrii si aggiornament-ului crestinismului apusean, romano-catolicismul poate iesi din dificultãtile în care se aflã, instituind un soi de ideologie panreligioasã cu colorit crestin. În acest scop papa încearcã sã se impunã ca si conducãtor al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu pozitia teologicã a Vaticanului conform cãreia “orice bun care existã în afara Bisericii Romano-Catolice îi apartine virtual”.

Întrebare: Nu credeti cã în aceastã miscare generalã este necesarã si prezenta Ortodoxiei, astfel încît evolutia aceasta sã nu fie monopolizatã de romano-catolici?

Rãspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamã Biserica noastrã Ortodoxã care niciodatã nu înceteazã a fi una, sfîntã, soborniceascã (adicã universalã, ecumenicã, n.n.) si apostoleascã, singura cale sigurã spre mîntuire. Din aceastã cauzã astfel de “necesitãti” sunt de neînteles. Credinta noastrã purã se înstrãineazã atunci cînd este folositã în spatele acestor declaratii pe care conducãtorii ortodocsi n-ar trebui sã le sustinã nici mãcar cu prezenta lor.

Întrebare: Sfintia Voastrã, în special, ca si cleric ortodox si cunoscãtor al Dreptului Canonic, cum vedeti împreunã-rugãciunea cu reprezentantii altor religii? Este permisã de cãtre Sfintele Canoane si de traditia Bisericii noastre?

Rãspuns: În cazul acesta nu avem de-a face cu o împreunã-rugãciune în sensul participãrii tuturor la o rugãciune comunã, deoarece fiecare reprezentant religios se roagã pe rînd la Dumnezeul sãu. Împreunã-rugãciune sãvîrsesc ierarhii ortodocsi cu romano-catolicii si cu alti crestini eterodocsi. Desigur cã si aceastã împreunã-rugãciune este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Dar nici rugãciunea reprezentantilor diferitelor religii în acelasi loc, cu rîndul si pentru acelasi scop nu poate fi acceptatã de cãtre constiinta crestinã ortodoxã din mai multe motive:

• Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentantii celorlalte religii sunt mincinosi. Profetul David spune cã “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5 – traducere dupã Septuaginta) si cã “urechi au si nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hindusii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeitãti. Sintoistii cred în sufletele înaintasilor si cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budistii au un dumnezeu impersonal. Iudeii si musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinta în Dumnezeul Treime si în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, crestinii ortodocsi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importantã Celui cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situatii amintesc de “New Age” si de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situatie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci si a Vechiului Testament.
• Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeti sã ia parte la asa ceva? Este cunoscut faptul cã profetii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai multi dintre acestia au fost alungati si ucisi din acest motiv.
• Ar fi acceptat vreodatã Sfintii Apostoli si nenumãratii Sfinti Martiri si Mãrturisitori ai credintei noastre o astfel de participare? Cum îndrãznim noi astãzi sã actionãm împotriva lor, a Profetilor, a Apostolilor, a Martirilor si a Sfintilor nostri Pãrinti?

Întrebare: Multi teologi accentueazã cã Ortodoxia este ecumenicã (i.e. universalã). Nu credeti cã a sosit timpul ca în zilele noastre sã se impunã aceastã dimensiune a Ortodoxiei?

Rãspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxã este ecumenicã (i.e. universalã). Una este, însã, ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) si alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxã este ecumenicã, dar nu ecumenistã. Si rãmîne ecumenicã, cîtã vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinãtãtii Bisericii si se propune si celorlalti, fãrã sã se împartã sau sã se ajusteze dupã conceptiile omenesti. Deoarece, asadar, Biserica noastrã Ortodoxã este ecumenicã si deoarece întreaga lume are cu adevãrat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sã se mentinã ecumenicã si sã nu cadã în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-si pãstra identitatea ei, ci si pentru a ajuta cu adevãrat lumea.

Întrebare: Care credeti cã sunt consecintele probabile ale ecumenismului în sînul poporului credincios?

Rãspuns: Consecintele unor astfel de manifestãri si declaratii sunt numeroase si neplãcute, nu numai pentru credinciosii Bisericii ci si pentru ai celorlalte culte. Astãzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masã toate informatiile din lume pot ajunge si în cel mai îndepãrtat colt. Credinciosii ortodocsi practicanti si cu cunostintã bisericeascã vie care urmeazã hotãrît “credinta încredintatã odatã pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3), aceste manifestãri si declaratii le produc indignare, întristare si gînduri de a pãrãsi o Bisericã ce îngãduie asa ceva, cu intentia de a mãri numãrul credinciosilor schismatici zelotisti si sã loveascã astfel si mai mult Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã.

Celor credinciosi doar cu numele, ecumenismul le produce slãbirea si diluarea constiintei dogmatice si un si mai mare dezinteres pentru credinta si viata ortodoxã, cîtã vreme toate religiile sunt la fel. În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar cautã un rãspuns la diferite probleme, îi încurajeazã sã accepte solutii de la diferite eresuri si religii. Se stie cã în Grecia existã mai mult de 500 de astfel de miscãri religioase si crestine si cã tot mai multi ortodocsi le devin adepti. Ca sã nu amintesc decît de miscãrile religioase extrem orientale si de penticostalii la a cãror adunare în Atena vin pentru a asculta predica cam 500-600 de ortodocsi sau fost-ortodocsi. Cum vor putea duhovnicii si preotii sã interzicã credinciosilor ortodocsi sã meargã la astfel de adunãri cîtã vreme ierarhi ortodocsi iau parte nu doar la rugãciuni intercrestine, ci si interreligioase?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena, aratã în articolul sãu “Liturghia comunã ecumenistã” din ziarul “Elefhterotupia” (25.X.1995) cã aceste miscãri ridicã o serioasã problemã pastoralã. Aceastã parodie de liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice unde au cîntat ortodocsii, au slujit latinii, si au fost împãrtãsiti toti, inclusiv protestantii prezenti, cu ostia de cãtre episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Sã vã mai citez si un pasaj care vizeazã direct subiectul nostru:

Cu evlavie treceau prin fata icoanei Maicii Domnului, multi aprinzînd chiar  lumînãri: ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani, budisti, sintoisti, cîtiva cu religie nedeclaratã, dupã cum si atei convinsi.(…) Atmosfera din bisericã era “ca un pod ce ducea de la pãmînt la cer” desi unul se închina la Hristos, alul la Mahomed, altul la Buda s.a.m.d.(…) Aceeasi senzatie am mai avut-o acum trei ani înainte, într-un centru budist din Kioto… Tot asa si acolo, budistii, localnicii se prosternau în fata unei statui, aprindeau tãmîie, identicã cu cea folositã de cresinii apuseni, ardeau lumînãri fiecare la Dumnezeul sãu….

Încheind rãspunsul meu vreau sã subliniez faptul cã prin astfel de actiuni, dãm senzatia necrestinilor cã suntem unul si acelasi lucru cu ei, cã nu are importantã cã ei nu sunt crestini si cã mîntuirea se aflã si în alte religii. Cum vor mai cãuta credinciosii altor religii mîntuirea în Hristos sau ce înteles va mai avea pentru ei propovãduirea ortodoxã a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S.Damaschin al Elvetiei se face referintã la dialogul ortodocsi-musulmani. Citez: “O bisericã sau o moschee – locul în care omul îsi cunoaste nimicnicia sa – tintesc ambele spre aceeasi valorizare spiritualã a omului” (Epistepsis, m.494, p.23). Aceastã frazã ne-a socat si ne intereseazã opinia Sfintiei Voastre.

Rãspuns: Din pãcate, aceastã frazã, ca si altele de altfel ale P.S. Damaschinos sau ale altor teologi ortodocsi si eterodocsi care se ocupã cu musulmanii, exprimã spiritul sincretist în care se tine dialogul. Eu personal mã îndoiesc profund cã o bisericã si o geamie (sau o sinagogã sau orice alt locas religios monoteist) pot conduce pe om la aceeasi stare duhovniceascã. Vreau sã cred cã astfel de fraze s-au rostit din gresealã si cã nu exprimã convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacã ar exprima credinta celor care le publicã, îmi pare rãu sã o spun, au cãzut din credinta crestinã. Dar este nepermis sã fie rostite astfel de cuvinte chiar din gresealã. Cu credinta Bisericii nu ne jucãm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovãduieste Coranul cu toate rãtãcirile lui, unde nu se cinsteste si nu se propovãduieste credinta în Dumnezeu Treimic, unde “credinciosii” nu se împãrtãsesc cu Sfintele Taine si nu primesc harul dumnezeiesc prin ele si nu devin mãdulare ale trupului lui Hristos, cum pot ei sã aibã aceeasi stare duhovniceascã cu ortodocsii dintr-o bisericã în care se cinsteste Sfînta Treime? Dacã am lua în serios chiar si numai cuvintele slujbei ce se zice la înnoirea unei biserici ortodoxe n-am putea sã mai spunem asa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravã trebuie sã ne strãduim sã pãzim sistematic si cu grijã credinta noastrã. Dacã astfel de conceptii domnesc înseamnã cã se propovãduieste “o altã evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune cã “cel ce va crede si se va boteza se va mîntui iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Marcu 16,16) si cã “nu este în altcineva mîntuirea (decît în Iisus Hristos) cãci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie sã ne mîntuim noi” (Fapte 4,12).

Întrebare: Ati atins deja tema dialogului si as vrea sã vã întreb ce credeti despre dialogurile intercrestine?

Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã este considerat “de lucru”, e utilizat în practicã drept întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos, ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul, Sofronie al Ierusalimului s.a.

Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.

Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?

Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un minimalism dogmatic?
Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã dialogurile.

Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali, iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi, cealaltã familie fiind anticalcedonienii.

Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos sã rãmînã neatinsã si fãrã patã, Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?

Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand [...] si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.

Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?

Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus, cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.

Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia, asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã vreme  au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.

Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta de sine ortodoxã. Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii, consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã) si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã), vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr, astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã Biserica cea nevãzutã.

Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem indirect de la  eclesiologia noastrã ortodoxã?

Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã, o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.

Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?

Rãspuns: Existã diferente între înnoire si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale. Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul credintei. Acest tip de “înnoire” Biserica l-a îndepãrtat ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.

Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic  “de o fiintã” de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã de cãtre Bisericã, ca exprimînd  adevãrul vesnic si ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea. Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire, considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale Traditiei si alterarea lor.

Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe):

Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii sfintei noastre credinte si Traditii.

Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?

Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti, mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã porunca Domnului: “cine va mãrturisi întru Mine înaintea oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu Care este în ceruri”(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune “oricine Mã va mãrturisi” ci “oricine va mãrturisi întru Mine“. Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini. O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.

Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri, dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã învãtãtura Sf. Maxim Grecul?

Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?

În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.

Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?

Rãspuns: Hristos “ieri, azi si în veci este acelasi” iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi  de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã de cele învãtate de la  pãrintii credinciosi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor, Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: “veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi”(Ioan 9,32). De aceea ne este de folos sã “tinem adevãrul în iubire”(Efeseni 4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt. Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe.

Vã multumesc.

Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.

De fapt această împărţire tradiţională a neortodocşilor în eretici şi schismatici, nu este suficient de întemeiată, întrucât schismaticii sunt în fond eretici, deoarece schisma lor începe tocmai prin nesocotirea sau lepădarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică.

De fapt neacceptarea învăţăturii tradiţionale despre Biserică este principala cauză a tendinţei de dispersare (fărâmiţare) a ereziilor, căci în ultimă instanţă, înţelegerea greşită a tuturor problemelor eclesiologice a fost şi rămâne izvorul tuturor ereziilor 32).

De altfel, nici din punct de vedere practic, Biserica nu a făcut o deosebire prea riguroasă între eretici şi schismatici, punând uneori Taine ale ereticilor ca valide şi neprimind ca atare Tainele schismaticilor. Aşa încât în categoria schismaticilor ne mai rămânând decât sporadice grupuri de indivizi izolaţi, se pare că nici nu mai are vreo consistenţă şi vreun temei vechea împărţire a neortodocşilor în eretici şi schismatici, fiindcă este clar că toţi cei răzleţi într-un fel sau altul de Biserica Ortodoxă sunt în fond eretici.

Deci ar trebui să nu mai fie folosit cuvântul SCHISMATIC, ci numai acela de ERETIC pentru a-i designa pe credincioşii neortodocşi 33). Ar fi însă împotriva spiritului irenic al Evangheliei şi a lucrărilor bisericeşti ca cei îndepărtaţi de la calea adevărului să fie şi mai tare împinşi spre rătăcire prin abandonarea lor şi aceasta pentru că pe de altă parte cele mai multe grupări creştine neortodoxe au păstrat – cel puţin – ceea ce se numeşte “vestigia ecclesiae”, adică urme sau elemente ale Bisericii celei adevărate 34).

În această situaţie cea mai potrivită numire pentru organizaţiile religioase creştine neortodoxe este aceea de Biserici sau organizaţii religioase ETERODOXE, toţi creştinii neortodocşi formând masa ETERODOCŞILOR 35). Chiar dacă schimbăm în virtutea spiritului irenic denumirea ereticilor şi schismaticilor în eterodocşi, nu trebuie să uităm câteva prescripţii canonice, care sub nici un aspect nu pot fi trecute cu vederea. De exemplu, Canonul 45 Apostolic prevede următoarele: “Episcopul sau prezbiterul (preotul) sau diaconul, dacă s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească 36).

Tâlcuirea Canonului 45 Apostolic este următoarea: “Ereticii sunt afurisiţi, adică excomunicaţi din Biserică şi sunt interzise relaţiile obşteşti cu ei; cu atât mai mult este oprit ca membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu aceştia şi este o infracţiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre clerici. Canonul prevede pedeapsa afurisirii, în sensul de suspendare din funcţiune, în cazul clericilor care s-ar ruga împreună cu ereticii şi pedeapsa caterisirii pentru acei clerici pentru acei clerici care le-ar îngădui clericilor eretici să slujească cele sfinte sau ar sluji împreună cu ei.

Dacă prima abatere ar găsi vreo explicare şi poate fi tratată cu indulgenţă, apoi cea de-a doua reprezintă un act de trădare a Bisericii şi trebuie sancţionat ca atare, căci ce înseamnă intercomuniunea “in sacris” cu ereticii? Nimic altceva decât a face o cauză comună cu aceştia” 37). <<va urma>>

NOTE:
-31) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N – DREPT CANONIC ORTODOX, LEGISLAŢIE ŞI ADMINISTRAŢIE BISERICEASCĂ, vol. II; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti – 1990; pag.331;
-32) Idem;
-33) Idem;
-34) Idem;
-35) Ibidem, pag. 332;
-36) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N. – CANOANELE BISERICII ORTODOXE – note şi comentarii; 1992; pag. 32;
-37) Ibidem, pag. 32-33.

de Preot Gheorghe Salagian

-Ce, ei nu au Duhul Sfînt?; se vedea că este sigur de răspunsul afirmativ.

-Nu. Nu au Duhul Sfînt, i-am răspuns. După un moment de blocaj din partea lui, discuţia a continuat. El considera, că poziţia mea este una … să-i zicem, exagerat de dură; că trebuie să fii mândru, trufaş, încrezut – ca să afirmi că “celălalt” nu se mîntuieşte, sau că se mîntuieşte doar în mod excepţional. “El preferă să le lase şi celorlalţi şanse”, chiar dacă s-au abătut de la adevăr în nenumărate puncte. “Şi eu sunt păcătos, spunea el, deci cum aş putea să spun despre altul că nu se mîntuieşte!? Este o mîndrie foarte la modă la noi la ortodocşi să spunem că ceilalţi nu se mîntuiesc, să ne lăudăm că noi suntem deţinătorii adevărului”. Recunoaştem uşor aceste cuvinte. Le-am auzit din gurile multor oameni care sunt indoctrinaţi, conştient sau nu, de “ecumenism”. Şi pare greu să răspunzi acestor lozinci pline de smerenie şi înţelegere faţă de “celălalt” dacă nu ai puncte de reper stabilite, cu adevărat stabilite. Cel mai bun punct de reper este Hristos.

I-am replicat, iubitului meu interlocutor, simplu, întrebându-l dacă îşi mai aduce aminte de Hristos, de ceea ce a făcut El pentru noi. Căci Hristos pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire, S-a pogorît din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om. Şi S-a răstignit, pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, fiind hulit, batjocorit, scuipat, bătut. Şi sîngele Lui cel preasfînt a picurat în ţarina Palestinei şi a fost călcat în picioare de oameni, cai, măgari şi cîini; pentru a noastră mîntuire. Şi S-a pogorît pînă la iad propovăduind sufletelor celor robite şi a înviat a treia zi, după cum proorociseră Scripturile. Şi a întemeiat Biserica, al cărei Cap şi este. Tot pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire. Iar această Biserică este Trupul Lui; iar El fiind Calea, Adevărul şi Viaţa, şi Biserica Lui este stîlp şi temelie a adevărului; este una, sfîntă, sobornicească şi apostolească Biserică; iar porţile iadului nu o vor birui. Iar noi creştinii dreptcredincioşi, suntem cu toţii un trup, căci din aceeaşi pîine mîncăm, adică din Hristos-Pîinea cea adevărată care s-a pogorît din cer. Şi prin El, Pîinea cea adevărată şi Adevărul Însuşi, creşte Biserica Lui, formată din cei care vin la El să se vindece şi Îl primesc pe El ca pe singurul medicament adevărat, cu tot ceea ce implică aceasta. “Ori dacă Hristos a făcut acestea pentru mîntuirea noastră, cum poţi să crezi că orice credinţa, orice religie, orice cult mîntuieşte? Ce rost mai avea să vină Hristos?”

“Dar ei (a mai încercat prietenul să-şi susţină părerea) nu vorbesc tot în numele lui Hristos?”… “Şi? Oricine poate pretinde că vorbeşte în  numele lui Hristos. Dar o şi face? Chiar şi diavolii pretind că vorbesc în numele lui Hristos. Dar este o minciună. Cînd vorbeşti în numele lui Hristos, nu-ţi spui păreri personale, ci ceea ce spune Hristos. Ei nu fac aceasta, ei fie scot din cuvintele Lui ce-i deranjează, ori adaugă altele care practic anulează învăţătura Sa. Prin aceasta, ei devin propovăduitori ai minciunii, lepadindu-se de Hristos Adevărul”. Prietenul meu a fost uimit de concluzie.

“De ce, (mi-a zis el), să pun semnul egal între orice altă religie decît Ortodoxia şi minciună? Chiar dacă sunt unele diferenţe, chiar crezi că anulează orice har al <celorlalţi>?”…

“Nu contează ce cred eu (i-am răspuns), contează ce spune Dumnezeu. Ori în Scripturi stă scris clar că Hristos este Capul Bisericii, nu al <bisericilor>. În Crez, mărturisim o Biserică, nu mai multe, deci nu există decît o Biserică mîntuitoare, cea care este stîlp şi temelie a ADEVĂRULUI! Şi, ca să ne întoarcem de unde am plecat, dacă ar mîntui şi altele, nu mai era nevoie să vină Hristos. De aceea Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au vestit Evanghelia în toată lumea. Pentru că şi-au asumat iubirea jertfitoare a lui Hristos. Ei ştiau de la Dumnezeu, că cel care nu crede în Iisus Hristos aşa cum El S-a arătat a fi, nu se va mîntui. Şi pentru că doreau şi ei, cu Dumnezeu, ca toţi oamenii să se mîntuiască, au încercat să-i aducă la cunoştinţă adevărului.

Este foarte comod să te minţi, că şi cei de alte religii se mîntuiesc. Nu mai trebuie să fii, atunci, creştin mărturisitor. Îţi vezi de credinţa ta pentru tine şi gata. Dar atunci, de ce s-a mai jertfit Hristos? Nu tocmai ca să elibereze pe om din robia satanei, tatăl minciunii? Şi acceptînd că şi minciuna mîntuieşte, nu consimt de fapt la lucrarea satanei?”…

Prietenul meu a fost foarte încurcat. Recunoştea că Apostolii au propovăduit şi răspîndit credinţa ca pe singură cale de mîntuire, dar îi era greu  gîndească altfel decât fusese obişnuit în anii de propagandă anticreştină din mass-media. Recunoştea că  trebuie  urmezi exemplul Sfinţilor Apostoli, dar… nu  putea să o facă. “Că nu trăieşti conform cu Adevărul este o problemă, i-am spus, dar de mărturisit, trebuie să-L mărturiseşti aşa cum este. Cine greşeşte poate fi iertat, dar pentru cel ce stă împotriva Duhului Sfînt nu poate fi iertare”.

de Sfântul Iustin Popovici

Pr. prof. Gheorghios Metallinos este doctor în teologie şi filosofie-istorie, profesor de istorie bisericească şi spiritualitate ortodoxă al Facultăţii de Teologie din Atena, autor a peste 40 de volume de specialitate, dintre care unele traduse în limba română. Prof. Dimitrios Tselenghidis este profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Tesalonic.

În partea cu întrebările şi răspunsurile, cei doi invitaţi fac referiri dese la ecumenism, erezie, catolicism şi protestantism.

Expunerea Pr. prof. Gheorghios Metallinos
DOWNLOAD

Expunerea Prof. Dimitrios Tselenghidis
DOWNLOAD

Întrebări şi răspunsuri
DOWNLOAD

sursa

În activitatea de educaţie religioasă şi de catehizare nu poate fi ignorată perspectiva ecumenică de realizare.
Cateheza comună sau ecumenică presupune:
- prezentarea altor Biserici sau confesiuni cu un spirit de deschidere, de bunăvoinţă şi fraternitate; nu se vor face afirmaţii tendenţioase şi jignitoare (19); (această măsură se poate aplica, când profesorul are în clasă şi elevi protestanţi şi romano-catolici, uneori şi greco-catolici; marea majoritate a părinţilor neoprotestanţi nu acceptă să facă copiii lor ora de Religie la ortodocşi, neoprotestanţii având principiile lor. Profesorul de Religie sau preotul profesor nu poate pune Ortodoxia în egalitate cu celelalte confesiuni, dar trebuie să dea dovadă de tact şi discernământ când prezintă propria credinţă celor de alte confesiuni – comentariu personal);
- identificarea acelor elemente care ne diferenţiază şi a elementelor care sunt comune (20);
-informarea copiilor privind Mişcarea Ecumenică (21);
-reliefarea inportanţei oficierilor sacre în comun (22).

În ceea ce priveşte informarea copiilor privind MIŞCAREA ECUMENICĂ, începuturile acesteia se află în încercările Bisericilor ieşite din Reforma secolului al XVI-lea, de a relua dialogul cu Bisericile istorice tradiţionale (conciliile de “unire” dintre Ortodoxie şi Catolicism, în secolele al XIII-lea şi al XV-lea, nu pot intra în această categorie deoarece “uniatismul” nu a fost acceptat ca metodă de unire), de pildă:
- proiectele lui Melanchton de a intra în contact cu patriarhul ecumenic Ioasaf al II-lea (1555-1565);
- schimbul de scrisori între teologii lutherani din Tubingen (în germană – Tiubinghen) şi patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1573-1581);
- dialogul cu Biserica Anglicană (“Hilgh Church”), iniţiat de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (+1638) şi continuat de patriarhul Mitrofan Critopulos (+1639) al Alexandriei (23).

În 1877 se crează la Constantinopol o comisie mixtă anglicano-ortodoxă. În 1925, Patriarhia Română deschide dialogul bilateral cu Biserica Angliei. Rezultatul acestor tratative a fost:
-recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane de către Constantinopol (1922), Ierusalim şi Cipru (1923), Alexandria (1930) şi România (1936);
-schimbul de scrisori între teologii ortodocşi de la Petersburg şi comisiile vechi catolice de la Roterdam (1893-1913);
-conferinţa teologică mixtă din 1931 (24).

Sub forma ei actuală, MIŞCAREA ECUMENICĂ îşi are originea în Conferinţa Mondială a Misiunilor (Eidinburg 1910), care a fost precedată de crearea unor organisme cu caracter interconfesional:
- în 1864 “Alianţa Evanghelică”;
- în 1865 “Federaţia universală a asociaţiilor creştine de studenţi” (25).

În 1914 ia fiinţă “Alianţa Mondială pentru promovarea prieteniei interconfesionale între Biserici”. În această perioadă, din partea ortodoxă sunt de menţionat două documente cu caracter ecumenic:
-în 1920 “Enciclica” Patriarhiei Ecumenice semnată de mitropolitul Dorotheus de Brussa, în care se propune formarea unei “ligi” a Bisericilor”;
-în 1924, scrisoarea patriarhului Ioachim al III-lea care se referă la relaţiile interconfesionale ale Bisericilor Ortodoxe (26).

În primele trei decenii ale secolulului al XX-lea deja se pot distinge trei mari mişcări creştine cu caracter ecumenic:
- “Viaţă şi acţiune”, sau creştinismul practic, care urmăreşte cooperarea interbisericească în vederea promovării păcii şi slujirii umanităţii – iniţiatorul ei fiind Nathan Soderblom (1866-1931) – arhiepiscopul Suediei;
- “Credinţă şi organizare”, sau creştinismul teologic care urmăreşte găsirea unei baze teologice comune – fondatorul ei fiind episcopul anglican Charles Henry Brent (1862-1929);
- “Consiliul Internaţional al Misiunilor”, creat în 1921, care are în vedere coordonarea societăţilor misionare (înfiinţate deja în secolul al VIII-lea) şi unitatea mărturiei creştine în societate (27).

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a ieşit din “fuziunea” acestor trei mişcări (28). Formarea Consiliului Ecumenic este decisă în 1937 de către cele două ramuri:
- “Creştinismul practic”, care organizează conferinţele de la Szockholm (1925) şi Oxford (1937);
- “Credinţă şi organizare” care se reunise la Lousane (1937) şi Eidinburg (1937) (29).

În ceea ce priveşte RELIEFAREA IMPORTANŢEI OFICIERILOR SACRE ÎN COMUN (30), problema nu este simplă de loc. Aici ne lovim de norme canonice foarte aspre ale Bisericii Primare care nu pot fi încălcate şi cu toată blândeţea, tactul, discernământul şi responsabilitatea să-i facem să înţeleagă că Biserica Ortodoxă îşi are rostul ei în lume, ca deţinătoare a Adevărului Suprem în materie de credinţă, cult, disciplină şi organizare.

NOTE:

-18) Idem.
-19) Ibidem, pag. 171;
-20) Idem;
-21) Idem;
-22) Idem.
-23) BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan – op.cit.
-24) Idem.
-25) Idem.
-26) Idem.
-27) Idem; Ibidem; pag. 259.
-28) Ibidem; pag. 259.
-29) Idem.
-30) CUCOŞ, Constantin – op. cit.

de Preot Gheorghe Salagian

Deontologia şcolară ne obligă să nu cultivăm atitudinile de respingere a celor ce sunt de alte confesiuni sau culte, decât majoritarii: atitudinea separatistă, de marginalizare sau culpabilizare a grupurilor confesionale minoritare nu trebuie deloc încurajată în şcoală. Unele ritualuri sau festivităţi religioase care conduc la diferenţiere sau separare pot fi deplasate din şcoală către familie sau comunitatea confesională respectivă 16).

Aceasta nu înseamnă că preotul profesor ortodox nu va oficia Tedeumul de la început de an şcolar deoarece în şcoală sunt alte confesiuni, dar nu va exclude de la participarea la această slujbă a elevilor de alte confesiuni şi credinţe religioase şi nici nu-i va obliga pe unii dintre aceştia să participe dacă nu vor. De exemplu la Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare unde sunt profesor de Religie Ortodoxă, am amenajat cu sprijinul direcţiunii un cabinet de Religie. Sfinţirea cabinetului s-a făcut pe data de 20 decembrie 2005, când în şcoală în fiecare an se ţinea înainte de a pleca elevii în vacanţa de Crăciun, tradiţionala seară de colinde.

La slujba de sfinţire l-am invitat şi pe părintele protoiereu de Satu-Mare, preotul Ioan Socolan şi încă doi colegi preoţi, părinţii Gheorghe Vâlcu de la Parohia Ortodoxă Română Viile Satu-Mare şi Tiberiu Vălean de la biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Satu-Mare, iar doamna director Florica Boroş care era atunci în această funcţie, l-a invitat, fiind în relaţii bune, pe profesorul de religie baptistă, pastorul Mihai Micula, care a asistat la toată slujba, fără pretenţii de a sluji împreună, dar dându-i-se dreptul de a spune la sfârşit câteva cuvinte cu ocazia evenimentului.

Iată o formă de ecumenism, interconfesionalitate şi responsabilitate, fiind uniţi, dar neamestecaţi.

NOTE:
-16) CUCOŞ, Constantin – op.cit. Permisivitatea faţă de alteritate nu înseamnă însă impasibilitate şi acceptare a orice. Cât priveşte, de pildă, unele secte, credem că influenţa acestora asupra şcolilor ar trebui să fie supravegheată sau interzisă în situaţii bine determinate, (mai ales când acestea urmăresc cu orice preţ acapararea de prozeliţi). Şcoala nu trebuie să fie transformată într-o scenă a disputelor sau o trambulină de convertire sau recrutare a credincioşilor 17).
-17) Idem.  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

TEMA LUCRĂRII: ECUMENISM, INTERCONFESIONALITATE ŞI RESPONSABILITATE ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

COORDONATOR: LECTOR (AZI CONFERENŢIAR) UNIVERSITAR DR. VASILE TIMIŞ. AUTOR: PREOT PROFESOR GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN DE LA ŞCOALA CU CLASELE I-VIII “AVRAM IANCU”, SATU-MARE.

CAP.I – INTRODUCERE

Educaţia religioasă este una din problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special. Da, sau nu, referitor la introducerea Religiei ca disciplină de învăţământ obligatorie, reprezintă atitudini motivate foarte diferit. Reintroducerea Religiei între disciplinele care contribuie la formarea personalitătţii umane, trebuie salutată chiar dacă există voci care îi contestă dreptul de a pătrunde în zona învăţământului public 1).

În cadrul ariei curiculare OM ŞI SOCIETATE, educaţia axiologică, morală, intră într-o relaţie firească, iar Religia le poate ordona pe toate din perspectiva valorilor şi a Moralei Creştine 2). După o întrerupere de mai mult de patru decenii, în anul 1990 s-a reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu revenirea la o veche tradiţie a învăţământului românesc. Din 1948, Şcoala a fost despărţită de Biserică, urmând ca prin intermediul instituţiei şcolare să fie predate cunoştinţe care să îndepărteze tânăra generaţie de Dumnezeu. Supravegherea atât de tainică cât şi efectiv-empirică, a însoţit pe fiecare om din lagărul comunist, cu urmări, de cele mai multe ori, inumane 3).

În privinţa Educaţiei religioase, Constantin Cucoş relatează următoarele: “Suntem de părere că realizarea în şcoală a unei culturi sau conduite religioase a elevilor este posibilă şi necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic individul în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenţa religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructive şi formative 4). În cadrul Educaţiei religioase, înţelegerea şi iubirea aproapelui reprezintă o valoare fundamentală a Religiei creştine. Este foarte important ca între religii şi confesiuni să se instaureze relaţii de comunicare, de înţelegere mutuală 5), de aceea voi dezbate problematica ecumenismului, interconfesionalităţii şi responsabilităţii în Educaţia religioasă.

CAP.II – CE ESTE ECUMENISMUL?

Termenul de “ecumenism” îşi are originea de la grecescul “oikoumene” care provine la rândul său de cuvântul “oikos”, care înseamnă “casă”. Pentru greci şi romani substantivul “oikoumene” desemna ţările care nu făceau parte din lumea greco-romană, numite de ei “barbare”. Folosit în Noul Testament, acelaşi termen dobândeşte o nouă semnificaţie. El nu mai desemnează doar lumea greco-romană, ci lumea întreagă, aşa cum zice Mântuitorul: “Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei la toată lumea – en oli ti oikoumeni – in universo orbe” (MATEI 24,14) 6). Ceva mai târziu va fi folosit şi adjectivul “ecumenic” (oikoumenike), pentru a desemna Sinoadele Ecumenice, simbolurile ecumenice, părinţii ecumenici, etc. Important este faptul că acest adjectiv presupune ideile de întindere geografică, de egalitate şi unitate a Bisericii 7).

Termenul de “ecumenism” este folosit abia în secolul al XX-lea ca termen tehnic, legat nemijlocit de ideea refacerii unităţii creştine. Cu toate încercările unor istorici catolici sau protestanţi de a găsi originile acestuia înainte de epoca noastră în secolele XIII-XV, respectiv secolul al XVI-lea – rămâne un fapt incontestabil că ecumenismul sau mişcarea ecumenică s-a născut la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a conştiinţei la care au ajuns creştinii, că luptele interconfesionale nu fac altceva decât să adâncească prăpastia, şi aşa destul de mare, ce există între creştini 8).

Conciliile de “unire” dintre Ortodoxie şi Catolicism, în secolele XIII şi XV, nu pot intra în categoria ecumenismului sau a mişcării ecumenice, deoarece UNIATISMUL n-a fost acceptat niciodată ca metodă de unire 9). Cei dintâi care au ajuns la concluzia că este necesară realizarea unui front creştin comun pentru a combate rele sociale din lume au fost misionarii creştini care, nu de puţine ori, trebuiau să răspundă la întrebarea pe deplin îndreptăţită: “Există, oare, mai mulţi Hristoşi, sau este Unul singur?”. Apoi, nenorocirile aduse omenirii de către războaie, suferinţele de tot felul, i-au apropiat şi mai mult pe oameni care, dincolo de barierele confesionale, au descoperit că toţi sunt ucenicii lui Hristos 10).

CAP.III – EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ŞI RESPONSABILITATEA ÎN PERSPECTIVA ECUMENISMULUI ŞI DIALOGULUI INTERCONFESIONAL

Visul unei Europe unite, despre care se vorbeşte acum (dar care s-a realizat parţial prin aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007), nu poate fi conceput şi întrupat dacă nu se iau în seamă şi referinţele religioase ale indivizilor sau comunităţilor. De altfel, unul dintre fundamentele acestei unităţi îl constituie creştinismul, care marchează cea mai mare parte a continentului. Creştinii sunt majoritari, dar această majoritate trebuie bine întreţinută şi gestionată 11).

Se ştie că religiile sau confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă ele aparent se trag din aceleaşi rădăcini sau prezintă unele similarităţi de ordin dogmatic (de pildă reclamă, aceeaşi sursă de fundament al mundanului – transcendentului), acestea se diferenţiază în funcţie de conţinuturile doctrinare, formele de celebrare, ritualurile explicite sau implicite, repercursiunile asupra credincioşilor, împlinirea lor în social etc. Este riscant să se postuleze o ierarhizare a religiilor ori să se alcătuiască palmaresuri axiologice când este vorba de credinţa religioasă 12).

Referinţale religioase ale tinerilor sunt foarte important de luat în seamă atunci când se vizează integrarea lor socio-şcolară. Este indicat să ştim cu precizie din ce confesiune fac parte elevii noştri şi să acţionăm întotdeauna în cunoştinţă de cauză. Se cunoaşte unde pot duce neînţelegerile de ordin religios (a se vedea conflictele din Irlanda şi din fosta Iugoslavie ) 13). Situaţia nu e prea roză nici în Transilvania, în sânul naţiunii române. Anul de graţie 1989 a adus libertate cultului greco-catolic, interzis de statul comunist în 1948; numai că această libertate este prost înţeleasă. Nu sunt mulţumiţi cu faptul de a-şi exercita liberi cultul, dar doresc “restitutio ad in integrum”, adică toate bunurile şi mai ales bisericile, casele parohiale, terenurile, etc., pe care le-au avut până în 1948, neţinând seama de dreptul de proprietate al credincioşilor asupra bisericilor şi a celorlalte bunuri, iar conform legii 247 pe 2005, guvernul Alianţei D.A., condus de premierul Călin Popescu Tăriceanu, (acel guvern era la putere când am început să-mi redactez lucrarea de grad, pe care am susţinut-o în data de 11 aprilie 2008), sunt (acum mai bine zis: au fost în stare) de a retroceda toate bunurile Bisericii Greco-Catolice, inclusiv toate bisericile, chiar şi acolo unde nu mai există nici un credincios greco-catolic, atentând la dreptul de liberă exprimare a creştinilor ortodocşi din Transilvania.

În baza acestei legi, în februarie 2006, 3000 de creştini ortodocşi din municipiul Satu-Mare au fost evacuaţi din faimoasa biserică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, biserică construită de credincioşii greco-catolici de până la 1948, care după acel an au revenit la Biserica Ortodoxă şi care azi nu mai vreau să se facă greco-catolici, pentru a li se da această biserică la 300 de creştini greco-catolici. Punerea în aplicare a acestei legi, ar putea genera conflicte grave în Transilvania între fiii aceluiaşi popor şi cui foloseşte acest lucru?

Nu trebuie uitat că preoţii Bisericii Greco-Catolice – şi o spun din experienţă personală, ca unul care a slujit alternativ cu ei – sunt foarte violenţi, îndemnând credincioşii la violenţă, ură şi dezbinare. Oare astfel de manifestări doreşte Hristos? 14).

În această privinţă, părintele arhimandrit Teofil Părăianu declară următoarele: “Eu personal nu găsesc raţiunea unei Biserici Greco-Catolice, pentru că este o formă care nu e nici ortodoxă, nici catolică! Să luăm un caz. Ei zic că Papa este Sfântul Părinte. Sfântul Părinte ţine Paştile cu catolicii, cu apusenii în general (inclusiv greco-catolicii maghiari – nota autorului), iar greco-catolicii români ţin odată cu ortodocşii (pentru a nu pierde credincioşii – nota autorului). Acum, cum e mai bine, cum ţin catolicii sau cum ţin ei (greco-catolicii)? Iată o situaţie improvizată.

Biserica Greco-Catolică a fost înfiinţată în Ardeal datorită împrejurărilor politice care au fost la sfârşitul secolului a XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi şi-a făcut loc cu tunul, cu distrugerile, ca să n-aibă opoziţie. Sunt nişte lucruri pe care ni le spune istoria. Din faptul că mănăstirea de la Sâmbăta a fost distrusă ca să li se facă loc greco-catolicilor, să li se înlăture o piedică, rezultă că au fost nişte lucruri forţate, care nu spun nimic despre credinţa oamenilor. După aceea au venit împrejurările din 1948, când s-a desfiinţat cu forţa, respectiv s-a pus Biserica Greco-Catolică în afara legii, iar acum a început să-şi arate din nou viabilitatea, însă cu nişte pretenţii care sunt peste trebuinţă şi peste cuviinţă. Îşi doresc tot ce au avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru că oamenii nu se mai întorc, nu se mai fac greco-catolici, pentru că-şi da seama că e o formă hibridă de existenţă bisericească. Pe unii nu-i mai interesează, în general şi n-are rost să mai aibă ce au avut până în 1948! Eu mă gândesc că ar fi mai bine să fie ca noi – ortodocşi în toate – ori cum sunt romano-catolicii – în toate şi să nu mai fie forma aceasta care nu este nici ortodoxă, nici catolică!

Gâgiţi-vă! Papa îşi face cruce de la stânga la dreapta, iar greco-catolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în contradicţie cu şeful lor, cu papa! Poţi să zici că-i o treabă raţională? Nu-i raţională! Preoţii romano-catolici sunt necăsătoriţi, ai ortodocşilor – căsătoriţi, ai greco-catolicilor – căsătoriţi ca ai ortodocşilor. De ce? Înseamnă căci sunt mai aproape de ortodocşi decât de catolici!…

La Mănăstirea Sâmbăta a fost un călugăr în secolul al XVIII-lea, părintele Visarion, care a scris o carte de problematică religioasă – DESPRE A TREIA LEGE. În cartea respectivă scrie aşa: “Până acum au fost două legi. Când exiastă două legi e firesc să te întrebi care dintre cele două e bună. Când apare a treia lege (cum a fost legea greco-catolică), poţi fi sigur că nu-i bună”, zice el. Deci, dacă din două, una este bună şi una nu este bună, dacă mai apare şi a treia, aceea sigur nu e bună! Acum vă pot spune un banc….

În revoluţia din 1848 era un grof ungur care se trudea să vadă care vin: ungurii, să se îmbrace în costum unguresc, sau românii, să se îmbrace în costum românesc. Şi până la urmă, când au venit unii, l-au găsit între costume. Ei, aşa ceva sunt greco-catolicii, adică ceva care nu sunt nici ortodocşi, nici catolici: ei sunt între costume!” 15).

NOTE:
-1) CERKEZ, prof. univ. dr. Matei, preşedintele Consiliului Naţional pentru Curriculum din cadrul Minsterului Educaţiei Naţionale, cercetător ştiinţific principal – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei în CUVÂNT ÎNAINTE a lucrării METODICA PREDĂRII RELIGIEI – lucrare realizată de preot prof. univ. dr. Sebastian Şebu şi profesorii Monica şi Dorin Opriş; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2000, pag.11.
-2) Ibidem, pag. 12.
-3) ŞEBU, preot, prof. univ. dr. Sebastian – METODICA PREDĂRII RELIGIEI; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2000; pag. 13.
-4) CUCOŞ, Constantin – EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – REPERE TEORETICE ŞI METODICE; Editura Polirom; 1990; pag. 13.
-5) Ibidem; pag. 169.
-6) LEB, dr. Ioan – TEOLOGIE ŞI ISTORIE – STUDII DE PATRISTICĂ ŞI ISTORIE BISERICEASCĂ – Editura Arhidiecezană; Cluj-Napoca, 1999; pag. 264;
-7) Idem.
-8) Ibidem, pag. 265;
-9) BRIA, pr. prof. Dr. Ion – DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A-Z – tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti 1981; pag. 258.
-10) Idem.
-11) CUCOŞ, Constantin – op.cit.; pag. 169;
-12) Ibidem, pag. 170;
-13) Idem;
-14) Nota autorului;
-15) CIUHANDU, preot Petru – BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎN FAŢA NEAMULUI; Ediţia a II-a; Schitul Huta-Finiş – 2004; pag. 103-104;  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

- Parinte Cleopa, va mai intreb ceva: Sunt unii din ” Oastea Domnului ” care cer credinciosilor sa faca legamant cu Iisus. Ce este acest legamant ?

- Tu spune-i : ” Eu sunt in oastea Domnului de cand m-am botezat si eram cat o papusa. De atunci am facut legamant cu Iisus si m-am lepadat de satana si de toate lucrurile lui si m-am facut ostas al lui Iisus Hristos !”. Si daca nu crede, ada-i Molitfelnicul si arata-i unde spune : ” Iata te-ai facut ostasul lui Iisus Hristos “. Si eu sunt un ostas de cand m-a nascut mama, de cand m-am botezat si am legamant cu Hristos ca voi face voia lui. Nu-mi mai trebuie legamantul tau.

Oastea Domnului a fost aprobata de Biserica odata cu organizatia de binefacere a femeilor din Bucuresti, in anul 1923. Mergeau la spitale, ingrijeau bolnavii, duceau ajutor la cei bolnavi, foarte multi crestini paraseau imoralitatile. Si alta asociatie era in Ardeal, asociatia Sfantului Gheorghe, care in numele Sfantului Gheorghe lupta impotriva catolicilor, a protestantilor si a unitilor. Acestea trei au mers cat au fost conduse de mitropolitul Nicolae Balan. Cat timp au avut conducatori buni, ea a adus mare folos Bisericii. Dupa aceea s-au facut pepiniera pentru sectari. Se adunau prin case si cantau cantari facute de ei. Ca si sectarii, nu mai mergeau la biserica, nu ascultau de preot. Sfantul Apostol Pavel arata ca ostasii lui Iisus Hristos, daca vor sa se incununeze, trebuie sa se lupte dupa lege ( II Tim. 2,5 ), iar daca sunt ostasi numai cu numele si au parasit practica traditionala a Bisericii lui Hristos, apoi unii ca acestia nu mai sunt ostasi ai lui Hristos, ci dezertori si oameni nelamuriti in credinta, care, in loc de folos, aduc pagube Bisericii.

Anul trecut a venit un preot la mine din judetul Covasna si mi-a zis : ” Parinte, am avut tot satul in ” Oastea Domnului ” si toti au trecut la penticostali. Am ramas numai cu zece familii ortodoxe “. Iata cum s-au rupt de Biserica si s-au facut pepiniera de sectari. Iar ostasii Domnului adevarati, care au ramas in Biserica si asculta de Biserica si de preot, care tin cele patru sfinte posturi si miercurea si vinerea, care se marturisesc regulat, se impartasesc si nu fac nimic fara voia Bisericii si a preotilor, aceia sunt ostasi adevarati, aceia sunt fii ascultatori ai lui Hristos.

Vedeti cati suntem noi aici ? Toti suntem in oastea Domnului ! Stiti de cand suntem in oastea Domnului ? De cand ne-am botezat. Ati auzit ce zice preotul la botez ? ” Fa, Doamne, pruncul acesta, ostas ales al Tau “. De atunci ne-am facut fiii lui Dumnezeu dupa dar si ostasi ai lui Iisus Hristos, de cand ne-am botezat. Iar Oastea Domnului a fost o asociatie crestina cu scopul sa trezeasca constiinta omului sa se lepede de pacate, cum a fagaduit la botez. Ca la botez asa spune : ” Ma lepad de satana si de toate lucruriel lui “. Si atunci cei din ” Oastea Domnului ” au spus : sa va lepadati de betie, de curvie, de hotie, de injuraturi, de fumat, de toate rautatile acestea. Sora mea cea mare, Maria, a murit in ” Oastea Domnului “. La fel si cumnatul meu. O, daca as avea eu credinta ei ! La biserica mergea regulat. Atunci le daduse si steaguri si un fel de decoratii la ostasii Domnului. Erau trecuti in Oastea Domnului si ofiteri, aveau multi preoti. A pornit foarte bine oastea Domnului. dar cand au venit comunistii, au dezbinat-o tare si multi s-au dus la secte, lepadandu-se de Biserica.

Am auzit ca unii din cei ce-si zic ” ostasi ai Domnului” fac adunari si predica prin casele oamenilor, fara sa stie preotii si fara sa ramana in legatura cu ei. Sfintele canoane nu dau voie mireanului si nici chiar preotului sa predice in public, fara porunca episcopului locului.

Iata ce zic sfintele canoane in aceasta privinta : ” Nu se cuvine crestinului mirean a porni cuvant in public sau a invata, insusindu-si lui dregatoria bisericeasca, ci a urma randuielii celei predate de Domnul si a deschide auzul la cei ce au luat darul invatatorescului cuvant si a invata de la dansii cele dumnezeiesti “.

Sfantul Apostol Pavel spune corintenilor : Au doara toti sunt apostoli ? Au doara toti sunt prooroci ? Au doara toti sunt talcuitori ? Ce te faci pe tine pastor, oaie fiind ? Ce te faci cap, picior fiind ? Ce te apuci a comanda osti, fiind randuit intre soldati ? ( I Cor. 12, 29-30 ). Cum vor propovadui daca nu sunt trimisi ? ( Rom. 10, 15 ).

Deci, cel ce predica fara sa fi fost trimis de episcopul sau preotul sau, acela este pe calea neascultarii si stim cu totii ca neascultarea lucreaza moarte. Iata, fratilor, eu v-am invatat cat am putut din mila lui Dumnezeu, dupa a mea slaba putere. V-am raspuns la intrebarile voastre si va indemn cu toata dragostea, cat inca mai sunt in viata, sa iubiti biserica, sa ascultati de preotii vostri, sa nu lipsiti de la sfintele slujbe, sa va spovediti regulat, sa faceti milostenie dupa putere. sa va rugati cat mai mult si sa va iubiti duhovniceste unii pe altii.

Acestea sunt sfaturile mele pe care le dau tuturor celor care vor sa se mantuiasca si sa dobandeasca Imparatia Cerurilor. Dar va rog si eu acum sa nu ma uitati la sfintele voastre rugaciuni, ca sunt batran si bolnav si in curand trebuie sa stau inaintea Domnului nostru Iisus Hristos, sa dau raspuns de toate faptele mele, bune sau rele, cate le-am facut pe acest pamant. Dumnezeu sa va binecuvinteze pe toti, prin harul Duhului Sfant, ca sa mosteniti viata cea vesnica intru lumina si slava Preasfintei Treimi. Amin.

de Arhim. Cleopa Ilie

La început s-a citit Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Kir Bartolomeu referitoare la aşa-numita „Mărturisire de Credinţă de la Volos”, care a fost semnată de clerici, monahi şi laici, după care s-au citit de asemenea şi scrisorile Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi către Sfântul Sinod, în care cereau informaţii referitoare la textul care s-a semnat la Ravenna şi la planul care se va dezbate în zilele următoare în Cipru referitor la primatul papal în timpul primului mileniu. Asupra temelor acestora s-a discutat şi în Permanenţa Sfântului Sinod încă din luna septembrie a anului trecut.

După citirea textelor de mai sus, Preafericitul a chemat pe Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Meletie de Nicopole şi Prevezis, preşedintele Comisiei Sinodale pentru relaţiile interortodoxe şi intercreştine, Hrisostom de Messinia, reprezentantul Bisericii Greciei la dialogul cu romano-catolicii şi Hrisostomos de Peristerios ca şi cunoscător al temelor, deoarece în trecut s-a ocupat cu ele, pentru a informa Ierarhia atât în ceea ce priveşte demersul dialogului de mai sus, cât şi asupra textului de la Ravenna şi asupra întrunirii Comisiei Mixte Teologice care va avea loc în zilele următoare în Pafos (Cipru).

Prin urmare a existat un dialog foarte deschis la care au luat parte mulţi arhierei, care au vorbit despre aceste teme importante cu simţul responsabilităţii şi al cunoştinţei. În timpul dezbaterii s-au formulat următoarele puncte:

1. S-a recunoscut nevoia unei mai mari informări pe viitor a Sfântului Sinod al Ierarhiei asupra acestor teme importante. S-a declarat că de acum înainte Ierarhia va fi informată de toate fazele dialogurilor, altfel nici un text nu se poate impune Bisericii. De altfel acest lucru îl presupune statutul sinodal al Bisericii.

2. Dialogul trebuie să continue, însă în cadrul ecleziologic şi canonic ortodox, întotdeauna după o înţelegere cu Patriarhia Ecumenică, după cum s-a hotărât în mod panortodox [ce legatura are cadrul ecleziologic si canonic ortodox cu conditia prioritara a "intelegerii cu Patriarhia Ecumenica" si cand, cum si ce anume, de fapt, "s-a hotarat in mod panortodox"? - n.n., Razboi intru Cuvant]

3. Reprezentanţii Bisericii noastre la dialogul respectiv cunosc foarte bine teologia ortodoxă, ecleziologia şi tradiţia bisericească şi îşi oferă cunoştinţele şi puterile lor „pentru unirea tuturor”, „întru adevăr” şi în cadrele teologice indispensabile şi ale hotărârilor Conferinţelor Panortodoxe. [o fraza de un echivoc aproape perfect, din care fiecare poate sa inteleaga ce vrea... noi ne intrebam: despre care Conferinte Panortodoxe este vorba? care sunt hotararile care sa fi fixat acolo niste "cadre teologice indispensabile"? Si de cand concluziile sau deciziile acestor conferinte, organizate fara consultarea, informarea si aprobarea Sinoadelor Bisericilor si cu atat mai putin a poporului dreptcredincios se bucura de autoritate ecleziologica in Biserica Ortodoxa?! - n.n., Razboi intru Cuvant ]

4. Textul de la Ravenna şi textul care trebuie să se elaboreze în Cipru se alcătuiesc cu condiţia supunerii şi aprobării lor de către Bisericile Locale Autocefale, prin urmare şi de către Biserica Greciei, după ce s-a deliberat sinodal. Aceasta înseamnă că practic că nu vor exista paşi decisivi în afara hotărârii sinodale a Ierarhiei [oare nu cumva pana acum s-au facut deja o multime de "pasi decisivi" in afara vreunei hotarari sinodale?, n.n., Razboi intru Cuvant ]. Ierarhii sunt păzitorii Predaniei Ortodoxe, după cum au mărturisit la hirotonia lor în treapta de episcop.

5. În legătură cu textul care se va referi la primatul papei Romei în timpul primului mileniu, text care va fi elaborat în Cipru în zilele următoare, s-a dat o îndrumare reprezentanţilor Bisericii noastre să insiste pentru menţionarea în textul final a poziţiei canonice a primatului papei Romei în primul mileniu raportat la Sinoadele Ecumenice şi cu trimitere la canonul 3 al Sinodului al II – lea Ecumenic şi la canonul 28 al Sinodului al IV – lea Ecumenic. [E nevoie de o analiza teologica aprofundata apropo de semnificatia acestor canoane legate de primatul Romei, insa este limpede ca se ignora deliberat faptul ca valabilitatea lor in contextul de astazi este NULA, atata vreme cat scaunul Romei este acum al ereticilor... ; de aici ar fi trebuit inceputa toata discutia si, continuand sa se nesocoteasca aceasta premisa esentiala, dialogul se poarta pe o temelie vicleana, ca si cum "bisericile" ar fi deja unite si nu mai trebuie stabilit decat cine detine primatul si sub ce forma. Este clar ca se da mana libera continuarii "dialogului" pentru unire pe absolut aceleasi principii si baze impuse de catolici pana acum, fara nicio "abatere" de la linia Ravenna-Elounta, adica mergand spre recunoasterea primatului papal de catre ortodocsi si fara nicio problematizare a vreunei alte erezii catolice - a se revedea, de pilda, intrebarile pertinente de aici, ramase fara vreun raspuns - n.n., Razboi intru Cuvant].

6. Ierarhia Bisericii Greciei urmăreşte şi va continua să urmărească veghind asupra temei dialogurilor Bisericii Ortodoxe cu eterodocşii, fapt pentru care consideră că un text ca „Mărturisirea de Credinţă de la Volos” este un excedent [adica ceva "in plus", "de prisos", nu este nevoie de ea - n.n., Razboi intru Cuvant]. Îi roagă dar pe credincioşi să aibă încredere în Păstorii lor şi să se abţină de la acţiuni, care s-ar putea ca pe viitor să creeze probleme. [Acesta este, evident, punctul cel mai grav din tot comunicatul sinodal, care arata desconsiderarea si aruncarea la cos a "Marturisirii de credinta", dand satisfactie Patriarhului ecumenic si Mitropolitului Zizioulas, prin punerea la punct discreta, dar ferma, a semnatarilor, ale caror demersuri sunt nu doar inutile, ba chiar sunt susceptibile de "a crea probleme" - ce fel de probleme si cui sunt create ele? - n.n., Razboi intru Cuvant].

Acestea au fost discutate şi hotărâte unanim de către Ierarhia Bisericii Greciei cu simţ de răspundere înaintea lui Dumnezeu, faţă de Neprihănita noastră Credinţă şi Predanie şi faţă de bine-credinciosul popor, spre slava lui Dumnezeu şi mărirea Bisericii.

Din partea Sfântului Sinod al Ierarhiei.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)