De ce se spune că cei care plâng sunt fericiţi?
RĂSPUNS: Mântuitorul Iisus Hristos în prima Sa mare cuvântare, numită PREDICA DE PE MUNTE, zice: “Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia” (MATEI 5,4).

RĂSPUNS: Plânsul este expresia exterioară a tristeţii sau a durerii. Cei săraci cu duhul, despre care Mântuitorul zice în prima FERICIRE: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (MATEI 5,3), adică cei smeriţi, fiind conştienţi de lipsurile şi păcatele lor, se întristează şi plâng, fiindcă nu pot fi aşa cum ar dori să fie. Acest plâns este deci expresia dorului după o viaţă mai desăvârşită, după viaţa de dragoste, de adevăr şi de dreptate, viaţă la care, prin ajutorul harului divin, creştinul se poate ridica, ieşind din noroiul patimilor. Răsplata pe care aceştia o vor primi este mângâierea în împărăţia cerurilor, când cel rău va fi biruit, iar binele după care au râvnit atât de mult în viaţa pământească va triumfa.

De ce purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă faţă de oameni se numeşte PRONIE DUMNEZEIASCĂ?
RĂSPUNS: Dacă Dumnezeu a creat lumea şi omul din iubire, spre a împărtăşi creaturii bunătatea Sa, cugetarea sănătoasă ne spune că Acela Care din iubire a adus lumea şi omul de la neexistenţă la existenţă nu-şi poate întoarce faţa Sa de la creatură, ci trebuie să-i poarte de grijă, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât creatură singură, fără ajutorul Său, nu-şi poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, fără nici un efort, ajungem la noţiunea de PROVIDENŢĂ DIVINĂ sau PRONIE DUMNEZEIASCĂ. Cuvântul PROVIDENŢĂ derivă din latinescul PROVIDENTIA, care înseamnă purtare de grijă, iar cuvântul PRONIE este de origine grecească, având aceeaşi însemnătate. PROVIDENŢA DIVINĂ sau PRONIA DUMNEZEIASCĂ este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă de întreaga creatură şi în mod special faţă de om.

De ce Raiul se numeşte GRĂDINA EDENULUI?
RĂSPUNS: EDENUL este o grădină imposibil de localizat geografic, dar cu semnificaţia de BUCURIE, DESFĂTARE; deci Grădina Edenului s-ar traduce Grădina Bucuriei sau Grădina desfătării, deoarece prima pereche de oameni duceau, înainte de căderea în păcatul strămoşesc o viaţă fericită, plină de desfătări.

Eleva DONCA IOANA-CARMEN din clasa a VI-a A de la Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adresează profesorului următoarea ÎNTREBARE:

De ce majoritatea copiilor şi a adulţilor îl aşteaptă pe 25 Decembrie pe Moş Craciun, în loc să sărbătorească Naşterea lui Iisus?
RĂSPUNS: Toată suflarea creştin-ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Faptul că se spune că îl aşteaptă pe Moş Crăciun, se referă la Moşul Care este Dumnezeu-Tatăl-Cel-fără de ani, adică fără de început şi fără de sfârşit şi Care a adus Cel mai mare dar omenirii, pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Iisus Hristos. Iisus Hristos este, într-adevăr Cel mai mare dar pe care Dumnezeu-Tatăl l-a dat oamenilor, pentru că fără El, nu ne-am putea mântui şi atunci ce folos am avea dacă în această viaţă am dobândi lumea întreagă, dar ne-am pierde sufletul pentru veşnicie? Problema mai gravă este căci noi prea materializăm sărbătoarea Naşterii Domnului, în loc să punem aspect pe partea duhovnicească a ei.

Prea mult ne gândim la cadouri, mâncăruri, băuturi, petreceri, dar prea puţin la aspectul de rugăciune al petrecerii acestei sărbători. Sunt frumoase şi colindele de Crăciun şi umblatul cu colinda, dar acesta trebuie să fie aspectul secundar al sărbătorii, aspectul principal trebuie să fie cel de rugăciune, care începe în seara de Crăciun cu Vecernia mare şi Litia cum a fost anul acesta, sau Pavecerniţa Mare unită cu Litia, cum se oficiază în seara de Crăciun dacă aceasta cade în zilele de luni până vineri, precum şi Utrenia care este de o frumuseţe extraordinară, în care se cântă Catavasiile Naşterii, precum şi Sfânta Liturghie. Postul Crăciunului încetează în ziua de Crăciun (25 decembrie) după Sfânta Liturghie, nu în seara de Crăciun, lucru pe care puţini îl ştiu, dar şi mai puţini îl respectă.

Eleva MARE LUCIANA din clasa a VII-a A de la Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare, adresează profesorului următoarele ÎNTREBĂRI:

Ce efect au slujbele săvârşite la miezul nopţii?
RĂSPUNS: Sfinţii Părinţi ne învaţă că rugăciunea de la miezul nopţii este RUGĂCIUNEA DE AUR. Dacă la miezul nopţii te rogi în particular, este foarte bine. Dacă ai ocazia să participi la miezul nopţii la slujbele de noapte care se oficiază în Biserică, este extraordinar de bine, deoarece, pentru Dumnezeu, ţi-ai jertfit din timpul tău dedicat odihnei. Efectele slujbelor, că sunt de noapte, că sunt de zi, nu le vei simţi în mod automat, ci în timp, în funcţie de credinţa pe care o are fiecare credincios. Totuşi, cea mai sfântă slujbă a Bisericii Ortodoxe, este Sfânta Liturghie. Ea se oficiază în cadrul celor şapte Laude. Cele şapte Laude ale Bisericii Ortodoxe sunt:

1. VECERNIA - este slujba de seară cu care începe ziua liturgică. De exemplu ziua liturgică de duminică începe cu Vecernia de sâmbătă seara. Ea se aduce ca o mulţumire la sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi că am adăugat încă o zi la viaţa noastră. Citindu-se la Vecernie Psalmul 103, care este un psalm al creaţiei, ne aduce aminte şi de creearea lumii de către Dumnezeu.

2. PAVECERNIŢA - este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-L pe Dumnezeu să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea. Ea ne duce cu gândul la moarte – noaptea vieţii – care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiţi şi fără teamă. Ne mai aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului cu sufletul şi cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legaţi.

3. MIEZONOPTICA - este rugăciunea de la miezul nopţii. Ea este expresia nevoinţei monahale (călugăreşti) şi pustniceşti a privegherii (slujbei de noapte) şi totodată simbol şi imtaţie a laudei neîncetate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în ceruri. Ea este de trei feluri:

3.1. MIEZONOPTICA DE TOATE ZILELE, care se săvârşeşte de duminică noaptea spre luni până joi noaptea spre vineri, care ne aduce aminte de Pilda celor 10 fecioare;

3.2. MIEZONOPTICA DE SÂMBĂTĂ, care se oficiază vineri noaptea spre sâmbătă, aducându-ne aminte de judecata Domnului;

3.3. MIEZONOPTICA DE DUMINICĂ, care se oficiază sâmbătă noaptea spre duminică, aducându-ne aminte de Învierea Domnului;

4. UTRENIA CU CEASUL I - exprimă primele gânduri ale sufletului credincios îndreptate către Dumnezeu, după trezirea din somnul nopţii, cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuipările, lovirile, etc.).

5.6. CEASURILE DE RUGĂCIUNE III şi VI - cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de seamă ale zilei, simbolizând astfel lauda neîncetată pe care Puterile cereşti o aduc lui Dumnezeu. Revenind din trei în trei ceasuri, prin multiplii cifrei trei, ele au şi un simbolism trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi şi aducându-ne aminte totodată şi de evenimentele din istoria patimilor Domnului, care au avut loc la ceasurile respective, cum ar fi: judecata în faţa lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce;

7. CEASUL AL IX-LEA - încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice.
Cele şapte Laude, cu toată frumuseţea lor în care sunt alcătuite, ar fi seci, dacă în centrul lor nu ar exista SFÂNTA LITURGHIE.

SFÂNTA şi DUMNEZEIASCA LITURGHIE nu face parte din cele şapte Laude. Ea actualizează întreaga viaţă a Mântuitorului, culminând cu jertfa Lui pe cruce, pentru mântuirea lumii. Dintre toate slujbele pe care le oficiem în Biserica Ortodoxă, cea mai importantă este Sfânta Liturghie – care este cununa tuturor slujbelor. Efectul participării active la Sfânta Liturghie, mai ales atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului este ÎNDUMNEZEIREA OMULUI.

Ce înseamnă levit?
RĂSPUNS: Ajutor al preoţilor Vechiului Testament, asemănător diaconului din Biserica Ortodoxă.

Cum se face adevărata milostenie?
RĂSPUNS: În această privinţă Iisus Hristos ne învaţă următoarele: ,,Luaţi aminte ca milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, ca să vadă ei; alminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta cum fac făţarnicii (ipocriţii, adică oamenii care îşi arată o bunătate falsă, fără acoperire lăuntrică; în mod curent se referă la cei din secta fariseilor) prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stâga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia să fie într-ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (MATEI 6,1-4).

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SIND – Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
2. ZĂGREAN, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan – MORALA CREŞTINĂ – Manual pentru Seminariile Teologice – Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, ediţia a IV-a; Editura RENAŞTEREA; Cluj-Napoca – 2004;
3. BĂLAN, Arhimandrit Ioanichie – NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA – Vol. 8 – Tipărită cu binecuvântarea P.S. EFTIMIE, Episcopul Romanului; Editura Episcopiei Romanului – 1999;
4. BRANIŞTE, Preot Prof. Dr. Ene – LITURGICA SPECIALĂ – pentru institutele teologice – Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de  Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 1980.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgia – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare.

(*) [Călcarea poruncii lui Dumnezeu de către strămoaşa noastră a fost o vină mare şi păgubitoare pentru noi; dar căderea noastră nu s-a sfârşit aici cu aceasta. În persoana Evei a căzut numai o jumătate din neamul omenesc şi încă cea mai slabă.

Adam încă nu luase parte la călcarea poruncii. Se putea încă trage nădejdea, că el , ca bărbat şi cap, se va împotrivi ispitei, dar legătura reciprocă a strămoşilor era aşa de tare şi de strânsă în temeiurile ei, încât cele petrecute cu unul nu se putea să nu se răsfrângă şi asupra celuilalt. Prin aceasta şi prin nimic altceva nu se explică acea grabă şi neîmpotrivire, cu care, după spusa lui Moise, cade strămoşul nostru. Eva cel puţin se sfătuieşte cu şarpele, priveşte cu atenţie la pomul oprit, stă în nedumerire, se luptă cu propriul gând şi numai apoi întinde mâna spre rod; la Adam nu putem constata nimic din cele ale Evei, deoarece lui i se dă rodul, el îl ia ca ceva obişnuit, şi-l mănâncă; adică procedează aşa, ca şi cum nu se mai putea altfel.

Totuşi, nu trebuie să credem, căci toate acestea s-au petrecut pe tăcute, căci altfel Adam nici nu ar fi ştiut ce fruct i s-a dat; prin urmare, chiar mâncându-l, n-ar fi fost vinovat de călcarea poruncii. Cu siguranţă, Eva i-a spus despre întâlnirea şi convorbirea ei cu şarpele, cum acesta i-a descoperit aşa-zisa taină a pomului oprit, ce influenţă au avut asupra ei vederea roadelor şi că mâncarea din ele nu numai că nu cuprinde ceva vătămător, ci e împreunată şi cu plăcere, iar în toate acestea, prin forţa lucrurilor, putem constata, că în Eva, după ce a mâncat din rodul pierzător, nu s-a produs deocamdată nici un rău văzut sau simţit şi cu atât mai puţin dureros: altfel cum s-ar fi hotărât ea să ducă cu propriile ei mâini bărbatului său acea otravă care chinuia interiorul ei? În cel mai rău caz ea ar fi oprit pe bărbatul său de a gusta din fructul oprit, chiar dacă el, din iubirea faţă de ea, ar fi voit să se împărtăşească de soarta ei.

Din această părută nevătămare a fructului oprit a trebuit să se nască pentru Adam o nouă şi putrenică ispită. Văzând că femeia, după gustarea din roade, a rămas vie, fără vreo schimbare în rău, el a putut cu uşurinţă să creadă, deşi făgăduinţele şarpelui despre nişte efecte mari mari în urma gustării din aceste roade pot fi exagerate, apoi nici ameninţarea cu moartea pentru gustarea din ele de asemenea nu corespunde adevărului; că, deşi pomul nu-i dumnezeiesc, cum spusese şarpele, apoi el nu-i nici ucigător, cum spunea porunca dumnezeiască. Pe de altă parte, chiar de ar fi rămas o oarecare îndoială în sufletul lui Adam, chiar de ar fi avut motive de a se opune cuvintelor Evei şi chiar de ar fi avut un prilej să-i arate că ea este în rătăcire, apoi acum este târziu de a lecui răul; fapta s-a petrecut fără vreo posibilitate de îndreptare; rodul era rupt şi mâncat de Eva; nu mai rămasese decât ca cea căzută să fie lăsată pe seama sa sau să împărtăşească cu ea greutatea căderii.

IUBIREA DE DUMNEZEU NU REZISTĂ IUBIRII DE FEMEIE şi Adam a ales IUBIREA DE FEMEIE.

"Şi i-a dat şi bărbatului său, care era cu ea, şi el a mâncat''. De aici rezultă că Eva acum a mâncat din nou din rodul oprit şi astfel călcă porunca lui Dumnezeu oarecum de două ori. De oriunde ar fi provenit aceasta - fie dintr-o predispoziţie deosebită către rodul oprit, fie din dorinţa de a da prin aceasta pildă bărbatului -, în tot cazul vina ei prin aceasta s-a dublat, iar aceasta va atrage după sine, după cum vom vedea, şi o pedeapsă îndoită. Dar dacă Eva este mai vinovată prin aceea, că ea cea dintâi şi-a deschis inima către ispititor, cea dintâi a mâncat din pomul oprit şi tot ea l-a atras pe bărbatul său prin pilda sa, mâncând din nou în acest scop din roade înaintea lui, apoi Adam la rândul său e mai vinovat decât femeia prin aceea, că el, ca unul care era cap femeii, fiind deci şi povăţuitorul ei, se lasă atras uşor de îndemnul ei şi aproape fără nici o cugetare călcă acea poruncă, pe care a primit-o direct de la Însuşi Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Apostol Pavel numeşte numai pe Eva amăgită, astfel:
- "Şi Adam n-a fost amăgit; dar femeia, fiind amăgită, s-a făcut călcătoare de poruncă'' (1 TIMOTEI 2,14), iar pe Adam ca fiins singur călcător poruncii, astfel:
-"De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume - şi, prin păcat, moartea - , tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin aceea că toţi au păcătuit (ROMANI 5,12);
-"Dar de la Adam până la Moise moartea a domnit şi peste cei ce nu păcătuiseră după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al celui ce avea să vină'' (ROMANI 5,14);
-"...fiindcă aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi'' (ROMANI 5,19).

Dacă examinăm abaterea strămoşilor noştri, constatăm că, după înfăţişarea ei exterioară ea nu pare aşa de mare, căci ce poate fi mai simplu, decât să rupi un rod oarecare dintr-un pom şi să-l mănânci? Dar când pătrunzi în miezul acestei abateri, atunci ea numaidecât prezintă o extraordinară însemnătate, aceasta în primul rând, pentru că în acest caz s-a călcat voia şi porunca nu a unui om oarecare, nu a unui înger sau arhanghel, ci a Fiinţei supreme şi atotputernice, a Făcătorului şi a Binefăcătorului nostru; apoi, pentru că această abatere a descoperit în strămoşii noştri o mulţime de gânduri şi simţăminte rele, şi în general, a arătat că, cu firea lor cea după chipul lui Dumnezeu, se petrecuse de fapt o grozavă transformare. Nu putem găsi vreo nelegiuire, care să nu se cuprindă, vizibil sau tainic, în această nenorocită mâncare:

- NECREDINŢA: - aici nu a fost crezut cuvântul clar şi hotărât al lui Dumnezeu şi, contrar poruncii Lui, s-a pus accent pe clevetirea unei fiinţe aşa de nimica, ca şarpele;
- MÂNDRIA: - i-a acaparat atât de tare încât s-au hotărât să se aşeze alături chiar de Dumnezeu;
- IUBIREA DE AVUŢIE sau LĂCOMIA: - în cazul de faţă nu s-au mulţumit cu Edenul şi domnia peste toată lumea şi nu au voit să lese lui Dumnezeu nici măcar un singur pom;
- POFTA TRUPEASCĂ şi NEÎNFRÂNAREA: - ne-au pierdut pe noi, căci fructul pomului s-a părut mai cu seamă bun la mâncare;
- URĂ şi RĂUTATE: - adică nu mai poţi să-L iubeşti pe Acela, a Cărui poruncă o calci cu atâta îndrăzneală şi Căruia voieşti să-I răpeşti, de ar fi cu putinţă, chiar şi stăpânirea.

Astfel spus, nu există păcat, care văzut sau tainic să nu se cuprindă în întâiul păcat al strămoşilor noştri, căci în această privinţă Sfântul Apostol Iacob zice: ,,Fiindcă cel ce va păzi toată legea, dar o va călca într-un singur loc, faţă de toate s-a făcut vinovat'' (IACOB 2,10), adică, Legea Domnului nu este o colecţie de porunci diverse, independente una faţă de celelalte, ci o singură lege, unitară. Dacă, conform celor relatate de Sfântul Apostol Iacob, că dacă Legea o în calci într-un singur loc, faţă de toate eşti vinovat, cade sintagma că: ,,toate religiile sunt bune dacă sunt cu Dumnezeu!''. O credinţă religioasă, dacă se abate de la adevăr foarte puţin, s-a abătut cu totul şi atunci acea credinţă devine o credinţă eretică. Ce să mai zicem căci catolicismul de Ortodoxie se diferenţiază, în primul rând prin cele patru puncte florentine, neacceptate de Ortodoxie, cum ar fi:
- primatul papal;
- Filoque, adică Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, contrar IOAN 15,26;
- Purgatoriul, care nu are nici un temei biblic;
- Împărtăşania cu azimă, contrar ceea ce a făcut Iisus la Cina cea de Taină, El folosind pâine dospită (artos), nu pâine nedospită (azimos), dar mai sunt şi altele.

Dacă într-un singur loc te abaţi de la Dreapta Credinţă, te-ai abătut cu totul, dar atunci, când credinţa dreaptă este încălcată în picioare din mai multe puncte de vedere?

În urma celor relatate, putem trage următoarea concluzie: "Noi putem în fiecare minut, după libertate, să facem ce ne place; dar să desfacem din cele făcute nu putem''.

Fiecare acţiune a noastră nu rămâne singură, ci produce de la sine un şir nesfârşit de acţiuni. Fiecare acţiune bună a noastră pentru toată veşnicia va produce un şir de acţiuni bune, iar cea rea va produce acţiuni rele. De aceea la orice acţiune ne hotărâm să recurgem, ea va avea amprente mari în veşnicie. Lucrând uşuratic, adesea şi în această viaţă suntem pedepsiţi pentru uşurătatea noastră. De multe ori am da orice ca să anulăm o acţiune a noastră cu impact în veşnicie, dar e cu neputinţă. În veşnicie însă, unde avem să trecem prin moarte, vom suferi însutit mai mult, căci vederea noastră asupra păcatelor devine de o sută de ori mai limpede şi mai vioaie. Vom vedea de asemenea că şi păcatele noastre, ca şi noi, nu mor ci trăiesc prin urmările lor rele şi între altele nu vom fi în stare să facem nimica pentru nimicirea lor. De aceea, din mila pentru noi înşine, este bine:
- să întrebuinţăm libertatea voinţei noastre cu cea mai mare responsabilitate întru toate;
- să ne silim apoi să fugim nu numai de păcatele ce ni se par mari, ci şi de micile încălcări ale Legii lui Dumnezeu, amintindu-ne că şi întâiul păcat, prin care ne-am agonisit moartea trupească a constat numai în ruperea din pom şi mâncarea unui fruct oprit].

FACERE 3,7: Atunci amândurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri. <<va urma>>

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Vom încerca să demonstrăm că icoana şi idolul / “chipul cioplit” sunt două lucruri total diferite şi chiar opuse. Nu vom intra în toată problematica teologiei icoanei, ci ne vom opri doar la deosebirea dintre aceste noţiuni, axându-ne doar pe Sfânta Scriptură şi, acolo unde va fi cazul, vom dezvolta careva interpretări ale textelor. Pentru a nu lăsa loc pentru speculaţii greşite, vom da la fiecare text biblic şi termenii în ebraică şi greacă, mai ales că traducerea Cornilescu folosită în mod exclusiv de neoprotestanţii vorbitori de limbă română, înlocuieşte conştient termenii biblici originali, ceea ce o descalifică iremediabil.

În combaterea cultului icoanelor, eterodocşii folosesc în primul rând textul de la Ieşire 20:4-5 (a II-a poruncă din Decalog).

Haideţi să vedem textul:
“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam…”

Iată şi textul grecesc după Septuaginta (LXX):
“Οὐ ποιήσεις σεαυτῷ εἴδωλον, οὐδὲ παντὸς ὁμοίωμα, ὅσα ἐν τῷ οὐρανῷ ἄνω καὶ ὅσα ἐν τῇ γῇ κάτω καὶ ὅσα ἐν τοῖς ὕδασιν ὑποκάτω τῆς γῆς. Οὐ προσκυνήσεις αὐτοῖς, οὐδὲ μὴ λατρεύσεις αὐτοῖς· ἐγὼ γάρ εἰμι Κύριος ὁ Θεός σου, Θεὸς ζηλωτής, ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων ἐπὶ τέκνα, ἕως τρίτης καὶ τετάρτης γενεᾶς τοῖς μισοῦσί με…”

Acolo unde în Biblia românească avem expresia “chip cioplit”, iar în greacă cuvântul “idol”, textul ebraic ne dă termenul, [pesel], care înseamnă de fiecare dată idol sau orice reprezentare a unui (dumne)zeu străin, altul decât Dumnezeul lui Israel. Acest lucru se vede şi din contextul în care au fost spuse aceste cuvinte de la Ieşire 20: 2-3 – “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

Un alt text biblic folosit împotriva învăţăturii ortodoxe despre icoane este cel din Psalmul 96/97: 7, care în traducerea lui Cornilescu sună aşa: “Sunt ruşinaţi, toţi cei ce slujesc icoanelor, şi cari se fălesc cu idolii…”. Traducerea Sinodală (Ortodoxă) însă spune: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor”.

Să vedem însă ce spun textele originale:
LXX: “Αἰσχυνθήτωσαν πάντες οἱ προσκυνοῦντες τοῖς γλυπτοῖς, οἱ ἐγκαυχώμενοι ἐν τοῖς εἰδώλοις αὐτῶν”. Cuvântul γλυπτοῖς (de la verbul γλύφω) înseamnă sculptură, gravură (în text la plural), iar cuvântul εἰδώλοις este pluralul cunoscutului cuvânt idol.

Textul ebraic, din perspectiva textului grecesc şi (apoi) românesc, prezintă aceşti termeni în ordine inversă: mai întâi, ([pesel] (= idol) şi apoi [elil] (= cioplitură, gravură) sau pur şi simplu traducătorii Septuagintei au redat în anumite cazuri aceşti termeni diferit, iar sensurile acestora au trecut cu duble înţelesuri şi în dicţionare şi chiar în traducerile româneşti şi nu numai.

Oricum, în Psalmul 96/97: 7 nu întâlnim cuvântul icoană (εἰκόνα)[2], care de regulă, în Vechiul Testament, traduce termenul [şelem], dar niciodată nu este folosit cu referire la idoli sau “chipuri cioplite”. Vom reveni la acest aspect, dar să vedem în continuare ce ne spune Scriptura despre idoli şi “chipuri cioplite”.

Analizând toate textele biblice care conţin aceste cuvinte vedem că prin cuvântul idol (εἴδωλον / pesel – ebr.) este desemnată o zeitate păgână, iar sintagma “chip cioplit”, de fapt cioplitură / gravură (γλυπτός / ’elil – ebr.) se referă la reprezentarea idolului şi nu la orice fel de reprezentare (comp. cu III Regi 6:29, unde se vorbeşte despre imaginile/sculpturile sacre din Templu şi se foloseşte alt termen).

Trebuie să mai precizăm trei lucruri:
1. Porunca de la Ieşire 20:4-5 a fost dată în contextul tendinţei evreilor de a se lepăda de Dumnezeul cel adevărat şi de a se închina idolilor sau chipurilor acestora, tocmai de aceea Scriptura precizează foarte clar: “Au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului [γλυπτῶ -ός]” (Ps.105/106:19); sau: “Au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului [εἴδωλον] jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor” (Fapte 7:41).[3] Aşa stând lucrurile, era firesc ca Dumnezeu să spună prin gura lui David “Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli (’elil – ebr.; dar δαιμόνια = demoni – gr.). O altă precizare importantă legată de “idolii neamurilor”, adică acele zeităţi păgâne reprezentate în diferite feluri, se face în Psalmul 134/135: 15-18, unde scrie: “Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei care ii fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei”. Altfel spus, idolii sunt realităţi finite, care nu fac trimitere la un Dumnezeu transcendent, idee exprimată de Sfântul Pavel prin întrebarea retorică “idolul este ceva?” (I Corintheni 10: 19).

2. Imaginile sau sculpturile sacre în sine nu erau interzise, ci chiar poruncite, aşa cum se poate clar vedea la Ieşire 25: 17-22[4] şi III Regi 6:18, 27-29[5]. În ambele cazuri este vorba de Heruvimi (“care sunt în cer, sus” – cf. Ieşire 20: 4), iar în al doilea caz e vorba şi de “sculpturi în formă de castraveţi şi flori de trandafiri îmbobociţi” şi “chipuri de copaci, de finici şi de flori îmbobocite” (“care sunt pe pământ, jos” – cf. Ieşire 20: 4). Şi să nu zică cineva că Scriptura se contrazice!

3. Scriptura Vechiului Testament interzice totuşi reprezentarea lui Dumnezeu şi ne spune şi de ce: “Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer” (Deuteronom 4:15-19). Deci pentru că Dumnezeu nu fusese văzut, evreii nu aveau voie să-L reprezinte în vreun fel, mai ales după obiceiul păgânilor, care reprezentau divinităţile prin diferite creaturi. Dumnezeul evreilor este Creatorul cerului şi al pământului şi nu poate fi reprezentat ca o creatură. Totul este clar. Dar oare în Noul Testament s-a schimbat ceva? Evanghelia după Ioan (cap. 1: 18) spune “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” – ceea ce este adevărat, numai că Scriptura, contrar practicii sectare, nu se opreşte aici, ci spune în acelaşi verset: “Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” În aceeaşi Evanghelie (Ioan 12: 45) Însuşi Hristos dezvăluie această învăţătură spunând: “Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Deci odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut văzut şi pipăit (cf. I Ioan 1: 1-36), cel puţin unul din Ipostasele divine poate fi reprezentat, pentru că a fost văzut, iar această reprezentare se numeşte “icoană”. Înţelesul ei este total diferit de cel de “idol” sau “chip cioplit”, iar argumentul central al posibilităţii redării iconice este cel enunţat de Ioan Teologul: “În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (I Ioan 4: 2-3), iar la sfârşitul Epistolei tot Sfântul Ioan spune: “Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat ; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci. Fiilor, păziţi-vă de idoli” (I Ioan 5: 21-22). De aici se vede clar că Hristos făcut trup şi deci, cel puţin teoretic, posibil de pictat, este altceva decât idolul.

Iar acum să vedem ce spune Biblia despre icoană.

În primul rând dorim să înlăturăm fobia sectară faţă de acest termen întâlnit de mai multe ori în Sfânta Scriptură şi care înseamnă “chip”. Trebuie să mai precizăm că pentru noţiunea generală de “imagine” limba greacă foloseşte şi alţi termeni precum: εἶδος, σχῆμα, χαρακτήρ, τύπος, μορφή, ἄγαλμα şi chiar γραφή (folosit în III Regi 6:29), dar termenul εἰκών este în mod deosebit preferat pentru a reda ideea de imagine sacră sau sacralizată, care nu se referă la o realitate finită (deşi Biblia foloseşte uneori acest termen şi cu referire la realităţi obişnuite). Vom reda două din cele mai importante texte care folosesc acest termen, pentru a înţelege sensul lui şi de ce Biserica l-a ales anume pe acesta pentru a desemna imaginea Fiului lui Dumnezeu făcut Om.

- Facere 1: 26

Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Καὶ εἶπεν ὁ Θεός· ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ’ εἰκόνα (~l,c, [şelem]) ἡμετέραν καὶ καθ’ ὁμοίωσιν, καὶ ἀρχέτωσαν τῶν ἰχθύων τῆς θαλάσσης καὶ τῶν πετεινῶν τοῦ οὐρανοῦ καὶ τῶν κτηνῶν καὶ πάσης τῆς γῆς καὶ πάντων τῶν ἑρπετῶν τῶν ἑρπόντων ἐπὶ γῆς γῆς.

Altfel spus, noi suntem icoană a lui Dumnezeu[7], iar despre sensurile şi implicaţiile teologice ale acestui fapt nu-i momentul să vorbim, dar ele sunt cele mai profunde posibile.

- Coloseni 1:15

Acesta [Fiul] este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, πρωτότοκος πάσης κτίσεως.

Deci Fiul lui Dumnezeu făcut văzut prin Întrupare este icoana lui Dumnezeu (Tatăl) Cel nevăzut. Văzându-L pe Hristos pictat îl vedem pe Tatăl, aşa cum Însuşi Domnul i-a spus lui Filip, precizând că nu este altă modalitate de a-L vedea pe Tatăl decât prin Fiul (Ioan 14:9). Atunci de unde fobia sectară faţă de cuvântul icoană? Nu găsim decât două explicaţii: necunoaşterea sau reaua voinţă (eretică)!

Desigur textele biblice care conţin termenii vizaţi nu se limitează la cele date de noi, dar am vrut să demonstrăm terminologic că “icoana” şi “idolul / chipul cioplit”, chiar şi din perspectivă biblică, nu sunt acelaşi lucru, iar cei care încearcă să demonstreze contrariul nu fac decât să speculeze în gol şi încă pe baza unor traduceri proaste a textelor biblice.

Am putea încheia explicaţiile privind deosebirea dintre icoană şi idol prin următoarele precizări:

Icoana (în înţelesul pe care-l are acum acest termen în creştinism) este ceea de ne duce cu gândul, credinţa şi doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) între noi şi Dumnezeu. În acest sens, chiar şi ceea ce numim noi icoană poate fi idol, dacă ne oprim gândirea, adorarea şi închinarea la lemn, sticlă, vopsele şi nu mergem mai departe, la persoana pictată. Deci, cel puţin în anumite situaţii, simplul obiect nu poate fi numit simplu idol sau icoană, căci totul depinde de abordarea noastră asupra respectivului obiect. Obiectele religioase care fac trimitere la Dumnezeu şi Sfinţenia Sa sunt sau cel puţin ar trebui să fie “ferestre spre Dumnezeu” şi “manifestări ale slavei Lui”.[8]

Iar cât priveşte necesitatea reprezentărilor sacre, vrem noi sau nu vrem, omul, a cărui gândire este formată cu precădere din imagini, are nevoie de aşa ceva…, mai ales în anumite sau chiar în cele mai multe momente.

Un ultim aspect care trebuie precizat este faptul că imaginile şi obiectele sacre nu numai că erau permise, ci ele erau şi cinstite, iar prin ele se manifesta slava şi puterea lui Dumnezeu. Aşa cum vedem la Ieşire 3: 1-5, în anumite locuri Dumnezeu se poate manifesta în mod deosebit, chiar dacă este omniprezent. Acest lucru a fost valabil mai ales cu privire la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim (cf. II Paralipomena 7: 2-3) dar şi cu privire la obiectele sacre din el. Dumnezeu prefera să se descopere şi să grăiască “între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii” (cf. Ieşire 25: 22), iar profanarea de către Belşaţar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsită de Dumnezeu cu moartea imediată (cf. Daniel 5:2-30).

Şi pornind de la acestea, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva în Biserica Noului Legământ slava lui Dumnezeu se manifestă şi mai mult prin obiectele de cult, inclusiv icoane şi vase sfinte?[9] În acest caz, de ce oare neoprotestanţii consideră sfintele vase în care stă Trupul şi Sângele lui Hristos (fie şi simbolic, aşa cum greşit cred ei, dar oricum mai mult decât sângele de animale) drept simple vase, iar icoanele simple imagini sau, şi mai grav, chiar idoli?

Note:
[1] Conform Hotărârii Sinodului VII Ecumenic şi a credinţei Bisericii Ortodoxe din toate timpurile şi locurile, icoanelor se aduce doar cinstire, iar închinare şi adorare şi aduce doar lui Dumnezeu. În acelaşi timp trebuie să precizăm că acelaşi cuvânt „închinare” (προσκύνησις) are 2 sensuri: unul care desemnează gestul de plecăciune (ca respect şi cinstire) şi altul care se referă la adorarea şi slăvirea cu totul deosebită şi unică a lui Dumnezeu. Deci chiar şi atunci când se foloseşte expresia „închinare la icoane” se are în vedere cinstirea lor şi nu adorarea.
[2] Aşa cum greşit şi tendenţios traduce D. Cornilescu.
[3] Observăm că textul grecesc foloseşte termeni diferiţi, dar cu acelaşi sens. Tocmai de aceea Biblia Sinodală foloseşte un singur cuvânt – pe cel de idol (doar în VT de 202 ori) – înţelegând prin acesta şi alte valenţe ale termenului şi în special pe cel de reprezentare a acestuia.
[4] “Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.”
[5] “Pe scândurile de cedru dinăuntru templului erau făcute sculpturi în formă de castraveţi şi flori de trandafiri îmbobociţi; totul era acoperit cu cedru şi piatra nu se vedea. Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau însă întinse; şi atingea aripa unuia un perete şi aripa celuilalt heruvim atingea pe celălalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau în mijlocul templului aripă de aripă. Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur. Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”
[6] “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.”
[7] Sau în alte interpretări „după icoana lui Dumnezeu” care este Hristos (vezi mai jos).
[8] Apropo, acest lucru este valabil şi în cazul Sfintei Scripturi, când ne limităm la literă şi nu vedem duhul. Nu de puţine ori chiar neoprotestanţii idolatrizează Biblia, ne mai gândindu-se la Dumnezeu care stă în spatele ei.
[9] Prin aceasta nu dorim să spunem că Dumnezeu nu-şi arată slava decât prin aceste obiecte de cult. Dar întrucât Biserica are un cult liturgic (încă de la Apostoli), în uzul acestuia se folosesc anumite obiecte sau imagini, care nu pot fi batjocorite sau necinstite. Despre aceasta merge vorba de aceea şi argumentele noastre se limitează aici, fără a idolatriza icoanele sau sfintele vase, aşa cum nu putem idolatriza nici Scriptura ca şi carte.

de Ieromonah dr. Petru Pruteanu
www.blog.teologie.net

Elevul MÂNDRUT LEONARDO din clasa a IV-a C de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

De ce au uitat evreii de legamântul cu Dumnezeu?
RASPUNS: Datorita faptului ca erau înconjurati de popoare pagâne si au împrumutat foarte multe obiceiuri de ale lor.

De ce Dumnezeu îi facea pe unii oameni profeti?
RASPUNS: Pentru a-i atentiona pe evrei sa se întoarca la Dumnezeu, atunci când au luat-o pe cai gresite si de a vesti evreilor si prin ei tuturor oamenilor, venirea în lume a Mântuitorului.

Eleva BIRTOC MINODORA din clasa a IV-a A de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a fost pregatit poporul evreu pentru primirea Mântuitorului?
RASPUNS: Prin patriarhii si proorocii Vechiului Testament.

SFÂNTA TAINA A PREOTIEI

Eleva HORN KARINA-DENISA din clasa a VI-a A de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce doar episcopii au puterea de a savârsi Sfânta Taina a Preotiei?
RASPUNS: Pentru ca în ei sunt primii succesori ai Sfintilor Apostoli si conducatori ai Bisericilor locale. În starea de organizare a Bisericii primare, episcopii lucreaza sub supravegherea Apostolilor, iar mai târziu sunt reprezentantii acestora. Autoritatea în comunitatea bisericeasca o detine episcopul instituit de Apostol.

MOISE – ALESUL LUI DUMNEZEU

Elevul FILIMON ADELIN din clasa a III-a B de la aceeasi scoala adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Faraon a vrut sa-i omoare pe copiii de parte barbateasca ai aevreilor?
RASPUNSUL la aceasta întrebare îl aflam din a doua Carte a lui Moise, numita IESIRE sau EXOD, astfel: “Iata numele fiilor lui Israel veniti în Egipt împreuna cu Iacob, tatal lor – fiecare cu toata casa sa: Ruben, Simeon, Levi si Iuda, Isahar, Zabulon si Veniamin, Dan, Neftali, Gad si Aser. Iosif se afla mai demult în Egipt. Dar sufletele odraslite din coapsele lui Iacob erau de toate, saptezeci si cinci. Apoi Iosif a murit, precum si toti fratii sai si toti din vremea aceea. Iar fiii lui Israel s-au prasit în numar mare si s-au tot înmultit si-au tot crescut si au devenit foarte puternici; se umpluse tara de ei. Atunci s-a ridicat peste Egipt un alt rege care nu-l cunoscuse pe Iosif. Acesta a zis catre poporul sau: Iata neamul fiilor lui Israel e mult mai numeros si mult mai puternic decât noi.

Elevul STET LAURENTIU din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Moise a fost alesul lui Dumnezeu?
RASPUNS: Dumnezeu îsi alege oamenii prin care El lucreaza, pentru ca îi cunoaste. La fel l-a cunoscut si pe Moise.

Elevul ROSU CRISTIAN-IONUT din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Moise a scris cinci carti?
RASPUNS: Prima si cea mai importanta parte a Vechiului Testament, pe care evreii o numeau TORA = LEGE îsi trage numele biblic din doua cuvinte grecesti: PENTE = CINCI si TEUHOS = CARTE; asadar, cuvântul PENTATEUH înseamna CELE CINCI CARTI, adica denumirea generica a scrierilor care îl alcatuiesc:
- FACEREA sau GENEZA – pentru ca în ea sunt relatate crearea lumii si a neamului omenesc;
- IESIREA sau EXODUL – adica istoria eliberarii poporului ales din robia egipteana;
- LEVITICUL – cuprinde prescriptii asupra functiilor preotesti exercitate de tribul levitilor;
- NUMERELE sau NUMERII – relateaza numaratoarea sau recensamântul poporului evreu în pustie;
- DEUTERONOMUL – care se traduce din greceste A DOUA LEGE, este o reluare si detaliere a Legii primite de Moise pe Muntele Sinai.

Toate acestea au alcatuit la început o singura carte; împartirea a fost facuta în secolul III î.Hr. (înainte de Hristos) de catre traducatorii Septuagintei, fara ca prin aceasta sa se fi stirbit ceva din unitatea operei.

Mentionez ca aceste raspunsuri sunt greoaie pentru copiii de clase primare, dar obiectivul meu principal este de a face cateheza si cu parintii lor, lucru de care ei au fost lipsiti în perioada comunista. Pe de alta parte, copiii când vor creste si îsi vor gasi aceste întrebari pe care le-au pus profesorului în timpul scolii, raspunsurile le vor întelege mai usor).

Elevul HOLL KRISZTIAN din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce egiptenii s-au înfiorat de numarul evreilor?
RASPUNS: Pentru ca evreii au devenit mult mai numerosi si mai puternici decât egiptenii (IESRE 1, 9).

Elevul BALLA PATRICK din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Faraon nu a omorât si fetele evreice?
RASPUNS: Daca un egiptean se casatorea cu o evreica, ea devenea egpiteanca, cum si astazi, fetele dupa ce se marita primesc numele de familie al sotului, iar daca acesta este de o alta nationalitate, ea devine membra al acelei nationalitati, la fel si copiii ce le vor urma. Acesta este criteriul conform caruia Faraon nu a dat ordin sa fie omorâte si fetele evreilor, ci numai baietii.

FACERE 1, 1-5

Elevul IOSIF ALEXANDRU din clasa I-a A de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum arata Dumnezeu?
RASPUNSUL la aceasta întrebare îl da Iisus Hristos, astfel: “Duh este Dumnezeu, si cei ce I Se închina trebuie ca-n duh si-n adevar sa I Se închine” (IOAN 4, 24), adica Dumnezeu fiind o Fiinta spirituala, este si invizibila.

Elevul HIRVATH FLORIN din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce lumina este cea mai importanta pentru noi?
RASPUNS: Gândeste-te si închipuie-ti cum am trai noi numai în întuneric?

PROFETUL ILIE

Elevul TAMAS CLAUDIU-VASILE din clasa a IV-a B, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce de-a lungul timpului, multi oameni din poporul ales s-au îndepartat de adevarata credinta în Dumnezeu?
RASPUNS: În vremea aceea, numai poporul ales avea dreapta credinta în Dumnezeu, restul popoarelor erau pagâne. Datorita acestui fapt, chiar si evreii – popor ales împrumuta de la pagâni obiceiuri de-a lor, care nu erau pe placul lui Dumnezeu. Când te amesteci cu alte neamuri, straine de credinta ta, foarte usor îti însusesti si obiceiurile lor.

Eleva CULIC IULIA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Dumnezeu i-a poruncit lui Ilie sa stea ascuns lânga pârâul Cherit?
RASPUNS: Ca sa nu-l omoare regele Ahab.

Elevul GHERMAN DENIS din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Ce înseamna “a profeti”?
RASPUNS: A vesti evenimente viitoare pe care în chip minunat Dumnezeu le descopera profetilor, care la rândul lor sunt alesi de catre Dumnezeu pentru credinta si viata lor.

Eleva TURTI ALEXANDRA-SABINA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce avem nevoie de profeti?
RASPUNS: Noi suntem creati de Dumnezeu pentru vesnicie. La aceasta traire a vietii vesnice, cu începere de aici, Dumnezeu ne cheama prin mai multe moduri si anume:
- chemarea launtrica a constiintei;
- chemarea din afara a cuvântului;
- chemarea prin necazurile vietii;
- chemarea prin necazurile mortii;
- chemarea prin semnele mai presus de fire;
- chemarea prin chinurile de pe urma de la Antihrist;
- chemarea la Judecata.

Prima chemare a noastra de catre Dumnezeu se realizeaza prin constiinta. Când omul nu mai asculta de glasul constiintei, Dumnezeu îl cheama prin oameni cu constiinta mai curata, cum au fost profetii, iar în zilele noastre sunt slujitorii Bisericii. Daca ascultam de preotii cu constiinte luminate, ascultam de Hristos. Este bine câta vreme avem oameni cu darul de a profeti. Un popor care nu are profeti este pierdut pentru vesnicie.

Eleva BLAGA DENISA din clasa a IV-a A de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum Ahab, ca rege al evreilor, a ajuns sa fie pagân?
RASPUNS: “În cel de-al doilea an al domniei lui Iosafat, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit pentru douazeci si doi de ani, Ahab, fiul lui Omri. Ahab, fiul lui Omri, a facut ceea ce e rau în ochii Domnului si a fost mai nelegiuit decât toti cei dinaintea lui. Nu i-a fost de-ajuns sa umble în pacatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, dar si-a luat-o de femeie pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, si a început sa-i slujeasca lui Baal si sa i se închine” (3 REGI 16,29-31). Izabela, fiind pagâna, a avut o influenta rea asupra lui, mai ales ca si el, la rândul sau, a fost un om rau.

Elevul ILIE ADRIAN-MIHAI din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce nu s-a ars Ilie când s-a ridicat la cer cu carul de foc?
RASPUNS: Pentru ca Dumnezeu l-a ridicat si el va fi Înaintemergatorul celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos.

SFÂNTA TAINA A MIRUNGERII

Elevul SPÂNU ALEX-ANTONIO din clasa a V-a B de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Ce înseamna “Pecetea darului Sfântului Duh”?
RASPUNS: “Pecete” în sens literar înseamna sigiliu, stampila. În Sfânta Taina a Mirungerii se rosteste formula Pecetea darului Sfântului Duh, pentru a atribui Botezului un caracter indelebil, adica pe veci, Taina neputându-se repeta.

Eleva VERDES LARISA din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce episcopii pun mâinile pe capul omului?
RASPUNS: Prin punerea mâinilor pe capul omului de catre episcop sau preot, acelui om îi transmiti harul Duhului Sfânt.

Eleva CÎRNAT ALEXANDRA din clasa a V-a B de la Scoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

Când au primit Apostolii darul Sfântului Duh?
RASPUNS: La 50 de zile dupa Învierea Domnului, Duminica, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în chipul limbilor de foc.

De ce nu se repeta Mirungerea?
RASPUNS: Aceasta Taina este strâns legata de Botez, ori daca Botezul nu se repeta, la fel nu se repeta nici Sfânta Taina a Mirungerii.

Eleva DULF ALEXANDRA din clasa a V-a A, adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

Sfântul si Marele Mir este mai pretios decât untdelemnul cu care ne unge preotul când iesim din biserica?
RASPUNS: Chiar si denumirea de Sfântul si Marele Mir arata ca este mai pretios. Untdelemnul cu care ne unge preotul la iesirea din biserica este sfintit de catre preot la o slujba unita cu Vecernia numita Litie, pe când Sfântul si Marele Mir este sfintit de catre membrii Sfântului Sinod al fiecarei Biserici Ortodoxe Nationale (la noi – Biserica Ortodoxa Româna). Membrii Sfântului Sinod sunt toti episcopii, arhiepiscopii, mitropolitii si patriarhul unei Biserici Nationale.

Cine prepara Sfântul si Marele Mir?
RASPUNS: Angajatii admnistratiei patriarhale, iar când este preparat, se sfinteste, dupa cum ti-am relatat în Sfânta si Marea zi de Joi (adica Joia dinainte de Pasti).

SFÂNTA TAINA A ÎMPARTASANIEI

Eleva CÎRNAT ALEXANDRA adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

Ce înseamna OSÂNDA VESNICA?
RASPUNS: Osânda înseamna pedeapsa. Osânda vesnica este pedeapsa vesnica care se va da celor rai de catre Mântuitorul Iisus Hristos la a doua Sa venire când toti oamenii, începând de la Adam, pâna în ziua Judecatii, vor fi judecati. Aceasta pedeapsa nu se va termina niciodata. Locul în care se va desfasura va fi focul iadului.

De ce Sfânta Împartasanie este în chipul pâinii si a vinului si nu putem vedea carne si sânge?
RASPUNS: Gândeste-te cât de gretos ar fi când te-ai apropia de Sfânta Împartasanie si ai vedea în Sfântul Potir sânge! Mântuitorul a lasat ca ea sa se faca din pâine si vin ca sa fie cât mai accesibila credinciosilor.

3 REGI 17

Elevul ILLES ADRIAN din clasa a IV-a B, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Ilie a prevestit regelui Ahab seceta trei ani si jumatate?
RASPUNS: Pentru ca regele se închinase la idoli, în loc sa se închine la Dumnezeu si aproape pe tot poporul la atras la aceasta nelegiuire.

3 REGI 18

Elevul IACOB ANDI-IOAN din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Izabela i-a ucis pe proorocii cei adevarati?
RASPUNS: Ca sa poata impune mai usor în popor închinarea la idoli, mai ales la idolul Baal, ori prezenta acestor prooroci i-ar fi încurcat rau planul de a obliga poporul sa-L paraseasca pe Dumnezeul Cel Adevarat si sa accepte închinarea la Baal.

FACERE 1, 1-31

Elevul AVRAM DENIS din clasa I-a C, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a facut Dumnezeu animalele domestice?
RASPUNS: “Si a zis Dumnezeu: Sa scoata pamântul fiinte vii dupa felul lor: dobitoace, târâtoare si fiare salbatice dupa felul lor. Si a fost asa: a facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si dobitoacele dupa felul lor, si toate târâtoarele pamântului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine” (FACERE 1,24-25). De aici reiese ca Dumnezeu le-a facut numai poruncind pamântului sa scoata aceste fiinte vii, adica prin simpla exprimare a voii Sale.

FACERE 1-2

Eleva COPCEA ADINA-DENISA din clasa I-a C, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a facut Dumnezeu oamenii?
RASPUNS: “Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra (adica a Tatalui, a Fiului si a Sfântului Duh), ca sa stapâneasca peste pestii marii si peste pasarile cerului si peste dobitoace si peste tot pamântul! Si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; barbat si femeie i-a facut” (FACERE 1,26-27). “Si Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din tarâna luata din pamânt, si a suflat asupra lui suflare de viata si s-a facut omul întru suflet viu” (FACERE 2,7).

Elevul GOGA ALEX-ANDREI din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Ce au mâncat oamenii prima data?
RASPUNS: Primii oameni au fost postitori, adica n-au mâncat carne de loc, caci “…a zis Dumnezeu: Iata, va dau toata iarba datatoare de samânta pe fata-ntregului pamânt, si tot pomul purtator de rod cu samânta de pom într-însul; acestea va vor fi voua spre hrana” (FACERE 1,29).

Elevul BONEA RICARDO-MARIO din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a creat-o Dumnezeu pe femeie?
RASPUNS: “Si a zis Dumnezeu: Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor pe potriva lui” (FACERE 2,14). “Atunci Domnul Dumnezeu a adus asupra lui Adam un somn adânc, si el a adormit; si a luat una din coastele lui si locul ei l-a plinit cu carne. Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefacut-o în femeie si a adus-o la Adam” (FACERE 2,21-22). Iata, asa a facut-o Dumnezeu pe femeie.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD…;
2. BOCA, Ieromonah Arsenie – CARAREA ÎMPARATIEI – Tiparita cu binecuvântarea Prea Sfintitului Dr. TIMOTEI SEVICIU – Episcopul Aradului si Hunedoarei; Editia a V-a îngrijita de Preot Conf. Dr. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU; Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului – 2006;
3. BRIA, Preot Prof. Dr. Ion – DICTIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXA A-Z – Tiparit cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; BUCURESTI – 1981;

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Micula Noua cu filia Bercu Nou si Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Eleva HOTCA MARIANA din clasa a VII-a A de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Vechiul Testament se mai numeste Legea Veche?
RASPUNS: Pentru ca pe lânga relatarile istorice dinainte de venirea în lume a Mântuitorului, el cuprinde o serie de legi pe care Dumnezeu le-a dat poporului ales prin intermediul lui Moise.

Elevul POP CATALIN din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce mesajul divin al Sfintei Scripturi este “Pentru ca va iubesc!”?
RASPUNSUL: îl aflam de la Sfântul Apostol Ioan: “Dumnezeu este iubire, si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne în el.” (1 IOAN 4, 16).

SFÂNTA TAINA A BOTEZULUI.

Eleva ALT MIHAELA din clasa a V-a A de la aceeasi scoala adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce este obligatoriu ca nasii de Botez sa fie crestini ortodocsi?
RASPUNS: Pentru ca ei devin parinti sufletesti ai copilului si îsi asuma raspunderea înaintea lui Dumnezeu ca acest copil va fi crescut în credinta ortodoxa în care a fost botezat si mai sunt raspunzatori înaintea lui Dumnezeu si de viata religios-morala a copilului care le devine FIN în urma Botezului. Daca nasii nu ar fi ortodocsi, interesul lor ar fi sa-l smulga pe copil din credinta ortodoxa.

SFÂNTA TAINA A MIRUNGERII.

Eleva BOZSE LARISA-DENISA din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce omul are nevoie de ajutorul Sfântului Duh pentru a se putea dezvolta sufleteste?
RASPUNS: Fara harul Duhului Sfânt, crestinul nu poate rezista ispitelor care vin din partea diavolului.

Elevul NEGREAN RAUL din clasa a V-a B de la aceeasi scoala adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce prin Mirungere, noul botezat primeste darurile Sfântului Duh?
RASPUNS: Pentru ca la Mirungere Duhul Sfânt Se imprima mai ferm în om si Se îmbiba în toate madularele (partile componente interioare si exterioare) a corpului omenesc, înmuindu-i rigiditatea egoista – dupa cum spune parintele profesor Dr. Dumitru Staniloae.

Elevul HAMZA ANTONIO-VASILE din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a fost instituita Sfânta Taina a Mirungerii în chip vazut în ziua Pogorârii Duhului Sfânt?
RASPUNS: Desi Mântuitorul Hristos este întemeietorul tuturor Tainelor, Apostolii nu le-au pus în practica pâna dupa Pogorârea Duhului Sfânt în chipul limbilor de foc peste ei la 50 de zile dupa Învierea Domnului, aceasta Pogorâre având loc în chip vazut, atunci, a luat nastere Biserica Crestina si odata cu ea si Sfintele Taine, inclusiv Mirungerea.

Elevul HOROTAN RARES din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Mirungerea se face la frunte, gura, ochi, urechi, piept, spate, mâini si picioare?
RASPUNS: Ungerea cu Sfântul Mir se face la organele principale ale trupului noului botezat:
- la frunte, ochi, nari, gura si urechi – pentru sfintirea simturilor;
- pe piept si pe spate – pentru sfintirea inimii si a vointei;
- la mâini si la picioare – pentru sfintirea faptelor si a cailor crestinului.

Elevul HOTCA RAZVAN din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce la fiecare ungere, preotul rosteste cuvintele: “Pecetea darului Sfântului Duh”?
RASPUNS: Aceste cuvinte constituie formula de ungere cu Sfântul Mir si este preluata din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Iar Cel ce-n Hristos ne întareste pe noi împreuna cu voi si ne-a uns este Dumnezeu, Care Si-a pus pecetea peste noi si a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 CORINTENI 1, 21-22). Prin cuvintele “arvuna Duhului” se întelege ca Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune si o garantie pentru plenitudinea (totalitatea) darurilor dumnezeiesti ce vor veni odata cu “Ziua Domnului”. Despre vechimea întrebuintarii acestei formule, ca si a ritualului astazi al ungerii, ne încredinteaza CANONUL al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381, de unde reiese ca la acea data, ea era de mult generalizata.

Elevul BUFTEA EMANUEL din clasa a V-a A de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce trebuie sa fie unsi din nou cu Sfântul Mir cei care au parasit credinta ortodoxa?
RASPUNS: Se ung din nou cu Sfântul Mir cei care au parasit credinta ortodoxa, numai daca-si dau seama ca au gresit si se întorc din nou la Ortodoxie, deoarece prin parasirea Ortodoxiei, au pierdut darurile Duhului Sfânt. Aceasta ungere din nou cu Sfântul Mir nu este practic o repetare a Tainei Mirungerii, ci doar o reactualizare a ei.

FACERE 1, 1-23.

Elevul PORFIRIU SPIRIDON din clasa I-a C de la aceeasi scoala adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a facut Dumnezeu lumina?
RASPUNS: Lumina a aparut la simpla porunca a lui Dumnezeu, Care a zis: “Sa fie lumina” (FACERE 1, 3), “Si a fost lumina” (FACERE 1, 3).

Elevul BONEA RICARDO-MARIO din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a facut Dumnezeu pamântul?
RASPUNS: Prin simpla exprimare a voii Sale: a zis “Sa fie!” si “S-a facut”. Mai mult decât atât, lumea, în afara de om este facuta de Dumnezeu din nimic.

Elevul AVRAM DENIS din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum si când a facut Dumnezeu soarele?
RASPUNS: “Si a zis Dumnezeu: Sa fie-ntru taria cerului luminatori care sa lumineze pamântul, sa desparta ziua de noapte si sa fie ei spre semne si spre anotimpuri si spre zile si spre ani, si sa fie ei întru taria cerului luminatori sa lumineze pamântul! Si a fost asa. Dumnezeu i-a facut pe cei doi luminatori mari: luminatorul cel mai mare spre stapânirea zilei si luminatorul cel mai mic spre stapânirea noptii, si stelele. Si le-a pus Dumnezeu întru taria cerului, ca sa lumineze pamântul, sa stapâneasca ziua si noaptea si sa desparta lumina de întuneric. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a patra” (FACERE 1, 14-19).

Elevul KRAKKO FABIAN-AUGUSTIN din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a despartit Dumnezeu lumina de întuneric?
RASPUNS: În momentul când a zis Dumneze: “Sa fie lumina!”, a disparut întunericul.

PROFETUL ILIE

Elevul BRUDASCA RAUL din clasa a IV-a B de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Ce sunt proorocii?
RASPUNS: Profetismul este o institutie religioasa specifica poporului Israel. Profetii sau proorocii au îndeplinit un rol deosebit în viata poporului evreu – ca popor biblic. Cuvântul PROFET (PROFITIS – în limba greaca) deriva de la PROFANAO si înseamna “a vorbi pentru altul, în locul altuia”, “a fi interpret al cuvintelor altuia”. La multi Sfinti Parinti si Scriitori bisericesti, ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Grigorie cel Mare, Vasile cel Mare, PROFET înseamna prezicator al viitorului, însemnare care s-a raspândit apoi foarte mult. Cu alte cuvinte, PROFETUL este GURA DOMNULUI fata de credinciosi. El vesteste credinciosilor ceea ce Dumnezeu îi spune. Profetul este, asadar, nu atât prezicator al viitorului, cât, mai ales, vestitor al voii lui Dumnezeu.

Elevul CARABA DAN din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Cum a ajuns Ilie prooroc?
RASPUNS: A fost ales de Dumnezeu deoarece a fost una dintre cele mai puternice personalitati ale Vechiului Testament, deoarece a dus o lupta grea si îndârjita împotriva idolatriei care bântuia Tara Sfânta, începând de la casa regala. Numele lui se traduce DOMNUL ESTE DUMNEZEUL MEU. Amintirea lui este foarte puternica si în vremea Mântuitorului; în momentul Schimbarii la Fata, el apare, alaturi de Moise, ca marturisitor si prieten al lui Iisus (MATEI 17, 3). Numele lui apare si în Sfânta Scriptura pentru prima data la 3 REGI 17,1 fara nici o introducere.

Eleva BEREI FLORENTINA-ADINA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

De ce în timpul proorocului Ilie s-a facut foamete în tara?
RASPUNS: Pentru pacatele poporului evreu în general si a regelui Ahab si sotiei sale Izabela, în special.

De ce Biserica Ortodoxa îl cinsteste pe marele prooroc Ilie în fiecare an?
RASPUNS: Pentru ca a fost un ales al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu întoarce poporul evreu la credinta cea adevarata. Biserica cinsteste pe toti sfintii lui Dumnezeu caci “Minunat este Dumnezeu întru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel” (PSALM 67, 36).

Eleva SABO VIVIEN-ANDREA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce vaduva din Sarepta Sidonului l-a ajutat pe Ilie?
RASPUNS: Pentru ca la ea l-a trimis Dumnezeu, dupa cum zice si Iisus Hristos: “Si adevar va spun ca multe vaduve erau în Israel în vremea lui Ilie, când s-a închis cerul trei ani si sase luni, încât foamete mare era în tot pamântul, si la nici una din ele n-a fost trimis Ilie, ci numai în Sarepta Sidonului, la o femeie vaduva” (LUCA 4, 25-26). De aici rezulta, ca Dumnezeu l-a trimis pe Ilie la o femeie pagâna, în casa careia a facut minuni. Aceasta trimitere la aceasta femeie este un afront (în întelesul de nemultumire, suparare) a lui Dumnezeu la adresa necredintei lui Israel.

Elevul LUPSEA GABRIEL din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Care a fost cea mai buna fapta a lui Ilie?
RASPUNS: Viata lui Ilie a fost plina de fapte bune, altfel Dumnezeu nu l-ar fi învrednicit de a deveni prooroc, dar cea mai buna dintre toate a fost întoarcerea evreilor la credinta cea adevarata, în urma jertfei aduse de catre prooroc pe Muntele Carmel.

Elevul CÂMPEAN PATRICK-TUDOR din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarele ÎNTREBARI:

Profetii pot trai pâna la orice vârsta?
RASPUNS: Vârsta profetului, ca si a oricarui om, depinde de voia lui Dumnezeu. Profetii, fiind si ei oameni, au fost muritori ca si noi. Doar Enoh si Ilie au fost ridicati la cer, nu au murit, dar vor fi înaintemergatorii celei de-a doua veniri a lui Hristos si vor muri ca martiri în persecutia lui Antihrist.

De ce profetii au primit darul profetiei?
RASPUNS: Pentru ca Dumnezeu sa faca cunoscuta oamenilor voia Sa, mai ales când ei savârseau pacate grele, ca sa nu-i pedepseasca neavertizati.

MOISE – ALESUL LUI DUMNEZEU

Eleva NAGY GIULIA-ALEXIA din clasa a III-a A de la ceeasi scoala adreseaza profesotului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce nu a putut fata lui Faraon sa-l alapteze pe Moise?
RASPUNS: Daca nu a fost casatorita si nu a avut un copil natural, nu a putut sa-l alapteze pe Moise, de aceea, îndemnata fiind de sora lui Moise, a pus chiar pe mama lui Moise sa-l alapteze, în calitate de doica.

Eleva KALKAN MELISSA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Faraon a dat porunca ca orice copil de parte barbateasca al evreilor sa fie omorât?
RASPUNS: Deoarece, acesta (Faraon) a zis catre poporul sau: “Iata ca neamul fiilor lui Israel e mult mai numeros si mult mai puternic decât noi. Haideti dar ca sa luam împotriva-le masuri iscusite, în asa fel încât sa nu se mai înmulteasca; altfel, la vreme de razboi se vor uni si ei cu vrasmasii nostri, ne vor birui si apoi vor iesi din tara” (IESIRE 1,9-10).

Eleva COVACI JESSICA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce a doua carte a lui Moise se numeste IESIREA?
RASPUNS: Pentru ca în ea ni se relateaza istoria iesirii evreilor din robia Egiptului.

Elevul HOROTAN OCTAVIAN-GEORGE din aceeasi clasa adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce lui Faraon nu-i placeau evreii?
RASPUNSUL îl gasesti la întrebarea pusa de colega ta, Kalkan Melissa.

Eleva SERES PATRICIA din clasa a III-a B, de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce mama lui Moise l-a abandonat?
RASPUNS: Din Sfânta Scriptura aflam care este motivul: “Si era un oarecare (om) din semintia lui Levi care si-a luat femeie din fetele lui Levi. Iar ea a zamislit si a nascut un baiat; si vazându-l cât este de frumusel, l-a ascuns vreme de trei luni (deoarece porunca Faronului a fost ca tot copilul de parte barbateasca ce li se va naste evreilor sa fie aruncat în Nil). Dar fiindca nu putea sa-l mai tina asuns, mama sa a luat o ladita de paura-mpletita, a uns-o cu catran si cu smoala (ca sa nu patrunda apa în ea), a pus copilul în ea si a asezat-o în papuris, la marginea Râului” (IESIRE 2, 1-3). Deci nu si-a abandonat copilul ca asa a vrut ea, ci era periculos sa-l tina în casa, ca oamenii lui Faraon l-ar fi ucis. Ea l-a lasat în paza lui Dumnezeu si Dumnezeu i-a salvat viata, folosindu-l la eliberarea evreilor din robia egipteana.

RUGACIUNEA MICULUI CRESTIN

Elevul MURESAN VLAD-CODRIN din clasa a II-a A de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

Ce semnificatie are lectura COSUL, APA SI RUGACIUNEA din manualul de Religie?
RASPUNS: Ca sa pot sa-ti raspund la întrebare, trebuie sa cunoastem continutul acestei lecturi. Se spune ca un tânar care s-a straduit mult sa învete rostul rugaciunii, s-a dus la preot si i-a spus: “Parinte, eu nu simt nici un efect al rugaciunii în viata mea! Învata-ma ce sa fac!”. În loc de sfat direct, preotul l-a pus sa faca urmatorul lucru: sa care apa de la râu la mânastire cu un cos de nuiele murdar. Tânarul umplea cosul cu apa, dar în scurt timp acesta se golea. Spunându-i preotului ca munca sa este zadarnica, acesta l-a îndemnat sa insiste. Cosul se golea însa de apa, de fiecare data… Plângându-se iar parintelui de munca facuta în zadar, acesta i-a spus: “Prietene, lucrarea ta a avut efect: cosul este acum curat. Tot asa se întâmpla si cu rugaciunea. Când te rogi, ai impresia ca ramâi cum ai fost înainte. În realitate, rugaciunea sincera îti curata mereu sufletul”. Iata care este semnificatia acestei lecturi: Când te rogi, ai impresia ca nu simti nici un efect al rugaciunii si ca ramâi cum ai fost înainte. În realitate, rugaciunea sincera îti curata mereu sufletul.

Elevul MARE MARIAN din clasa a II-a B de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Rugaciunea TATAL NOSTRU este cea mai importanta?
RASPUNS: Pentru ca ea a fost alcatuita si rostita de Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevarat si Om adevarat, de aceea aceasta rugaciune se mai si numeste RUGACIUNEA DOMNEASCA.

Eleva BOHONYI VANESA din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce Dumnezeu a creat îngerii?
RASPUNSUL la aceasta întrebare îl da Sfântul Apostol Pavel, astfel: “Oare (îngerii) nu sunt toti duhuri menite sa slujeasca, trimise spre slujire de dragul celor ce trebuie sa mosteneasca mântuirea?” (EVREI 1,14). Fata de Fiul – Iisus Hristos, Care e Domn, îngerii nu sunt decât niste servitori la ordinele lui Dumnezeu.

Eleva CRACIUNESC ANA-MARIA din clasa a II-a A de la aceeasi scoala, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce se teme diavolul de cruce?
RASPUNS: Diavolul când vede crucea – semnul biruintei lui Hristos asupra pacatului si a mortii vesnice, sau când îi vede pe crestini facându-si semnul crucii, acest semn îl duce cu gândul la a doua venire a Domnului si la Judecata din urma, despre care Însusi Domnul nostru Iisus Hristos zice:
-”Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului (Crucea) si vor plânge toate semintiile pamântului si-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (MATEI 24, 30);
-”Atunci va zice celor din stânga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui” (MATEI 25, 41).

Iata, de ce se teme diavolul de cruce. Crucea îi aduce aminte mereu de a doua venire a Domnului si de Judecata din urma, când toti diavolii vor fi trimisi sa se chinuiasca în focul cel vesnic al iadului pentru neacultarea fata de Dumnezeu si pentru toate relele pe care le-au produs oamenilor si lumii întregi.

Elevul SILAGYI DRAGOS-GEORGE din aceeasi clasa, adreseaza profesorului urmatoarea ÎNTREBARE:

De ce trebuie sa mergem Duminica la Biserica?
RASPUNS: Noi trebuie sa mergem Duminica la biserica din urmatoarele motive:
- Duminica este ziua cea dintâi a creatiei lumii;
- Duminica este ziua în care a înviat Domnul din morti, biruind moartea, când a deschis Raiul care a fost încuiat din clipa izgonirii primilor oameni din Eden;
- Duminica, la 50 de zile dupa Învierea Domnului S-a coborât Duhul Sfânt peste Sfintii Apostoli si peste toata lumea, luând fiinta Biserica Crestina si de atunci se savârseste mereu Sfânta Liturghie, numita si Frângerea Pâinii, când pâinea si vinul se prefac în chip tainic în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hrostos;
- Duminica mai este numita si ziua a opta, adica prima dupa sâmbata, care este ziua a saptea;
- Duminica – ziua a opta – simbolizeaza tainic viata vesnica cu Hristos, când toti cei mântuiti vom fi în Împaratia Cerurilor, înaintea tronului Prea Sfintei Treimi.

Iata, cât de mare este însemnatatea Sfintei Duminici si de ce în aceasta zi trebuie sa frecventam biserica!

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD; Tiparita cu binecuvântarea si prefata Prea Fericitului Parinte TEOCTIST – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITA DUPA SEPTUAGINTA, REDACTATA SI ADNOTATA DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCURESTI – 2001;
2. BALAN, Protosinghel Ioanichie – CALAUZA ORTODOXA ÎN BISERICA – I; cu prefata de I. P. S. DANIEL, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei; Editata de Sfânta Mânastire Sihastria – 1991;
3. BRANISTE, Preot prof. Dr. Ene – LITURGICA SPECIALA pentru Institutele Teologice; Tiparita cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCURESTI – 1980;
4. BRIA, Preot Prof. Dr. Ion – DICTIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXA A-Z…; BUCURESTI – 1981;
5. MUHA, Camelia – RELIGIE CRESTIN-ORTODOXA: CAIET PENTRU ELEVI: CLASA A II-A – Camelia Muha, Elena Mocanu. – Iasi; Editura Sf. Mina, 2009;
6. STANILOAE, Preot Prof. Dr. Dumitru – CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU – Tiparita prin straduinta si cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Dr. NESTOR VORNICESCU – Mitropolitul Olteniei; Editura Mitrpoliei Olteniei; CRAIOVA – 1987;
7. STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT: pentru Facultatile de Teologie/ pr. prof. Vladimir Prelipcean, pr. prof. Nicolae Neaga, pr. prof. Gheorghe Barna, pr. prof. Mircea Chialda; îngrij. de ed: pr. prof. dr. Ioan Chirila – Ed. a 4-a, rev. – Cluj-Napoca: Renasterea, 2006;

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Micula Noua cu filia Bercu Nou si Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare.

Iată cum a decurs această întreită ispitire:

1. “Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (MATEI 4, 3). Aceasta este prima ispită: pofta trupului, foamea, ispita de a se vinde sufleteşte Îl îndeamnă să pună trupul înaintea sufletului. Ne-am putea închipui cât de bună trebuia să fie pâinea, după ce petrecuse 40 de zile în post! Iisus, însă a înlăturat această ispită, zicându-i: “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (MATEI 4, 4). Aici, Mântuitorul ne arată că nu pâinea este hrana prioritară, ci cuvântul creator al lui Dumnezeu – citatul este după Septuaginta; în Textul Masoretic: “…ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”, “cuvântul” fiind omis.

2. “Atunci diavolul L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi le va porunci pentru Tine şi ei Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva piciorul tău să ţi-L izbeşti de piatră” (MATEI 4, 5-6). Aceasta este a doua ispită, nu mai puţin atrăgătoare pentru ambiţia omenească obişnuită – problema afirmării de sine, a mândriei şi a slavei deşarte. Aici, ca şi cum diavolul I-ar spune: “Aruncă-Te de pe templu, doar aşa ca să araţi cine eşti Tu, că doar, oare, chiar eşti Fiul lui Dumnezeu?” Ce uimiţi ar fi fost evreii din Ierusalim, văzând pe Iisus aruncându-Se de pe aripa templului, fără să se rănească când ajunge jos! Ce s-ar fi bucurat diavolul, văzându-L pe Iisus făcând lucrul acesta, asemănându-L cu un mare cascador din circ! Toate minunile făcute de Mântuitorul afirmă iubirea Sa faţă de alţii; dar niciodată afirmarea de Sine, mândria, eul, căci lucrul diavolului scoate în evidenţă eul. Această ispită este biruită din nou de Iisus, zicându-i diavolului: “Dar mai este scris: Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (MATEI 4, 7).

3. “Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis: Pe acestea toate ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina. Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti! Atunci diavolul L-a lăsat; şi iată, îngerii s-au apropiat de El şi-I slujeau” (MATEI 4, 8-11). Aceasta a fost cea de-a treia ispită şi cea mai grea – problema puterii, condiţionată de închinarea înaintea diavolului, adică ai toată lumea aceasta cu o condiţie: să te îndepărtezi de Dumnezeu şi să te închini diavolului. Răspunsul Domnului a fost foarte clar: “…scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti!” (MATEI 4, 11).

Diavolul îi făcuse lui Iisus o întreită ofertă:
1. pâinea;
2. miracolul;
3. puterea. Acest episod îi va inspira lui Dostoievski celebra Legendă a Marelui Inchizitor, din romanul Fraţii Karamazov.

În momentul în care Dumnezeu este îndepărtat din centrul nostru de atenţie, deci nu mai îndeplinim poruncile Lui, ne vom face dumnezei falşi şi idoli din ceea ce stăpânim noi, ca aceea să ne stăpânească pe noi.

Problema stăpânirii este o problemă foarte serioasă şi în foarte multe cazuri nu este tratată ca atare. Câţi din cei mici la suflet când ajung conducători, mici sau mari, până la conducători de stat, nu uită că, de fapt, sunt acolo pentru puţină vreme? Puţini! Încep să-se idolatrizeze, crezând că ei sunt cineva, că în veac nu vor mai muri şi uită de toţi ceilalţi. Încep prin asuprirea supuşilor, apoi trec la războaie şi prin viclenie, la asuprirea altor popoare. Studiind istoria, putem constata câte războaie au fost, câte imperii s-au format şi apoi s-au distrus, câţi oameni au fost înfometaţi, omorâţi, îngheţaţi, răniţi, spânzuraţi, arşi de vii, toate aceste orori cauzate de mândria şi lăcomia unor conducători, bolnavi de pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii. În momentul când nu mai slujeşti oamenilor ca pentru Dumnezeu, atunci te faci tu pe tine dumnezeu, fără Dumnezeu. Aceasta este drama tuturor dictatorilor şi a tuturor sistemelor totalitare, care au crezut că sunt dumnezei fără Dumnezeu.

Dacă ne închinăm lui Dumnezeu, ne simţim responsabili faţă de lume.

Ce a făcut Răscumpărătorul? A ascultat El de Satana? Nici vorbă! El nu are cugete multe, ca strămoaşa noastră, ci numai unul şi neschimbat şi anume VOIA SFÂNTĂ A TATĂLUI CERESC. Când ispititorul vrea să îndrepte luarea aminte a Lui spre lucrurile cele de jos, El totdeauna îşi îndreaptă privirea în sus, spre Tatăl şi de la faţa Lui luminoasă trimite răspuns vrăşmaşului. Eva însă i-a îngăduit să meargă înaintea ei, ca o căpetenie şi povăţuitor, l-a urmat pe diavol cu supunere şi şi-a agonisit moarte. Este bine să privim cu atenţie şi cu tărie la smerenia Mântuitorului! El nimic nu spune diavolului de la Sine, deşi este şi Dumnezeu, ci toate le împrumută din cuvântul lui Dumnezeu; îl loveşte, dar cu sabie nefăcută de mână, prin cuvintele: “scris este”, cuvinte care ne pot abate şi pe noi de la părerea de noi înşine şi nădejdea de sine – cu care strămoaşa noastră a intrat în vorbă cu ispititorul şi dându-ne pilda de smerenie – singura armă cu care îl putem birui pe diavol. De aceea, de mare folos pentru noi este să ţinem minte rezerva de sentinţe a Sfintei Scripturi, ca în caz de ispită să le putem întrebuinţa numaidecât pentru respingerea săgeţilor vrăşmaşului, căci Dumnezeu, niciodată nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi să ne apărăm sau să suferim.]  <<va urma>>

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Eleva ZAMFIRESCU LARISA din clasa a VIII-a B de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea întrebare:

Ce vrea sa spuna Domnul Iisus Hristos prin cuvintele din Evanghelia dupa MATEI 10, 11-14?
RASPUNS: Cuvintele din Evanghelia de la MATEI 10,11-14 sunt: “Si în orice oras sau sat veti intra, cercetati cine este vrednic în el si ramâneti acolo pâna ce veti pleca. Si intrând în casa, urati-i zicând: Pace casei acesteia! Si daca este casa aceea vrednica, pacea voastra sa vina peste ea; dar daca nu este vrednica, pacea voastra întoarca-se la voi. Daca cineva nu va va primi, nici nu va va asculta cuvintele, iesind din casa sau din cetatea aceea, scuturati praful de pe picioarele voastre” (MATEI 10,11-14). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învata ca pacea este un dar concret care poate fi oferit sau retras în functie de vrednicia sau nevrednicia beneficiarului.

Elevul MALANCAS MARIUS din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

Ce semnificatie are Sinodul de la Toledo din anul 589?
RASPUNS: Acest Sinod marcheaza introducerea Simbolului de Credinta sau Crezul în liturghia euharistica latina, precum si introducerea  pentru prima data, chiar daca nu oficial, a adaosului FILIOQUE în acest Crez. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 si la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381 (vezi raspunsul la întrebarea elevei BERES DENISA din clasa a VII-a A: Ce sunt Sinoadele Ecumenice?) s-a formulat Simbolul de Credinta si în articolu 8, formulat la Sinodul al II-lea Ecumenic, Sfintii Parinti relateaza: Si întru Duhul Sfânt, Domnul de viata Facatorul, Care de la Tatal purcede, Cel ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si slavit, Care a grait prin prooroci”, specificându-se foarte clar ca Duhul Sfânt purcede numai de la Tatal conform spuselor Mântuitorului (IOAN 15,26). Filioque se traduce “si de la Fiul”, adica este un adaos la articolul 8 din Simbolul de Credinta. La Toledo, regele Reccared al vizigotilor a poruncit ca “în toate bisericile din Spania si Galia Simbolul de la Constantinopol sa fie recitat conform practicilor Bisericilor Rasaritene”. Însa el a adaugat ca “noi trebuie sa propovaduim ca Sfântul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul (FILIOQUE) si este consubstantial cu Tatal si cu Fiul. Pentru Biserica Ortodoxa, dubla purcedere a Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul – sustine patriarhul Fotie – contrazice unitatea Treimii sub monarhia Tatalui si ignora doctrina (dogma sau învatatura de credinta obligatorie pentru mântuire) rationala conform careia în Dumnezeire nu poate exista decât un singur principiu. Cu alte cuvinte adaosul Filioque este o cauza majora a Schismei de la 1054, când Biserica Apuseana se va desparti definitiv de Biserica Rasariteana.

Eleva KALKAN EMILDA din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

Cum Îl naste Tatal pe Fiul?
RASPUNS: Cum Tatal Îl naste din veci pe Fiul si Îl purcede din veci pe Duhul Sfânt, este o taina pe care numai Dumnezeu o stie si care nu se poate explica si demonstra stiintific.

Elevul KALKAN DENIZ din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

Cum Iisus este fara de pacat?
RASPUNS: El este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. S-a zamislit în Fecioara Maria prin puterea si lucrarea Tatalui si a Duhului Sfânt (LUCA 1,35), nu pe cale naturala ca si noi oamenii.

Eleva ARDELEAN LORENA-OANA din clasa a VIII-a A de la aceeasi scoala întreaba:

Cum Se numea Iisus Hristos înainte de Întrupare?
RASPUNS: CUVÂNTUL, dupa cum zice Sfântul Evanghelist Ioan:
-”Întru-nceput(*) era Cuvântul(**) si Cuvântul era la Dumnezeu(***) si Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era era dintru-nceput(****) la Dumnezeu” (IOAN 1, 1-2);
-”Si Cuvântul trup S-a facut si S-a salasluit întru noi; si noi vazutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (IOAN 1, 14).
(*) [Întru dimensiunea interioara - nemarginita si supratemporala - a lui Dumnezeu; în vesnicie; înainte de facerea lumii; anterior oricarei creatii; "mai-nainte de toti vecii].
(**) [Traducerea grecescului LOGOS si latinescului VERBUM. În filosofia elena: puterea creatoare a lui Dumnezeu; ratiunea de a exista a oricarui lucru. În Revelatia Sfântului Evanghelist Ioan este vorba despre Fiul - a doua Persoana a Sfintei Treimi].
(***) [Aici în întelesul: împreuna cu - si cu fata spre - Dumnezeu; PROS (în limba greaca) e o prepozitie dinamica, sugerând nu numai imediata vecinatate, dar si miscarea perpetua, comunianta, a Fiului catre Tatal].
(****) [Daca la IOAN 1,1 prepozitia EN (în limba greaca) traduce relatia LOGOSULUI = CUVÂNTULUI cu eternitatea, aici ea schimba perspectiva si introduce relatia Lui cu timpul; Cuvântul = Iisus Hristos participa nemijlocit la nasterea timpului prin actul Creatiei, dar El ramâne anterior acesteia].

Eleva BÂJAN GABRIELA-LARISA din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

De ce Iisus a acceptat sa moara pentru noi?
RASPUNS: Iisus Hristos a patimit si ca Om, nu din necesitate, ci din bunatatea puternica, transmisa si umanitatii Sale. Oamenii obisnuiti patimesc cu trupul din pricina slabiciunii sufletului (spiritului) lor, de pe urma slabirii legaturii cu Dumnezeu. Deci patimesc fara voie si rabda patimirea cu resemnare si fara nadejdea de a scapa de ea. În patimirile lor sunt amestecate si placerile si patimile lor în sens pacatos, care vin din slabiciunea legaturii cu Dumnezeu si întretin aceasta slabire. Hristos patimeste si ca Om, fara sa fie într-o asemenea slabire a legaturii cu Dumnezeu si fara a fi amestecata în ea vreo placere sau vreo patima, în sens pacatos, deci, pe de o parte fara placerea de a ramâne în patimile pacatoase, pe de alta fara resemnarea de a suporta patimile neplacute, unde nu e nadejdea de a scapa de ele, prin suportarea lor. Hristos rabda patimirile ireprosabile si cu voia Sa cea dumnezeiasca si cu cea omeneasca, dar si cu siguranta ca, rabdându-le, le va birui cu firea Sa omeneasca, deci, din iubirea Sa dumnezeiasca, comunicata si firii omenesti, de a mântui, prin puterea data firii Lui omenesti, pe fratii Sai întru umanitate.

Elevul BERECZKI ALIN din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

De ce Duhul Sfânt lucreaza împreuna cu Tatal si cu Fiul?
RASPUNS: Pentru ca este Dumnezeu adevarat ca si Tatal si Fiul, dupa cum zice Sfântul Apostol Ioan: “Fiindca Trei sunt  Cei ce marturisesc în cer: Tatal, Cuvântul si Sfântul Duh; si Acestia Trei Una sunt” (1 IOAN 5,7).

Eleva BANOCZI HENRIETA din clasa a VIII-a B de la aceeasi scoala întreaba:

Cum purcede Duhul Sfânt de la Tatal?
RASPUNSUL îl gasest la întrebarea colegei tale KALKAN EMILDA.

Eleva FARCAU DALIA FLORINA din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

De ce a doua Persoana dumnezeiasca Se numea Cuvântul?
RASPUNS: Pentru ca Ea este ratiunea de a exista o oricarui lucru. Prin Aceasta a doua Persoana dumnezeiasca, Dumnezeu nu ne-a creat ca pe niste animale, ci fiinte rationale, dupa chipul Sau.

Eleva TAR EVELIN din aceeasi clasa întreaba:

Cât de importanta este Sfânta Scriptura?
RASPUNS: Este cea mai importanta carte din istoria omenirii, ea fiind Cuvântul lui Dumnezeu catre oameni.

Elevul TAMAS RAUL-DACIAN din aceeasi clasa întreaba:

Ce înseamna CONLUCRARE?
RASPUNS: Mântuirea omului se realizeaza prin conlucrare, adica împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu; aceasta se mai numeste SINERGIE.

Elevul TURTUREAN VLAD-RAZVAN din aceeasi clasa întreaba:

Cei care L-au rastignit pe Hristos, au ajuns în rai sau în iad?
RASPUNS: Nu sunt eu în masura sa-i judec. Dupa dreptate, ei ar trebui sa ajunga în iad, dar oricare om care a participat la rastignirea lui Hristos se putea mântui, dupa întemeierea Bisericii, prin Botez. Un exemplu relatat în Sfânta Scriptura este urmatorul: “Iar sutasul, vazând ceea ce se petrecuse, Îl slavea pe Dumnezeu, zicând: Cu adevarat, Omul Acesta drept a fost!” (LUCA 23,47). Acest sutas a fost comandatul militar al celor ce au adus la îndeplinire sentinta de a-L rastigni pe Hristos si la urma iata ce marturie a dat despre El. Dupa Traditie, acesta este sutasul Loghin, care dupa Pogorârea Sfâtului Duh a devenit crestin. Oricare dintre rastignitorii Domnului, daca i-ar fi urmat exemplul, s-ar fi mântuit.

BISERICA SI CREDINTA ÎN ÎNVIERE SI  VIATA VESNICA

Eleva LUNG ANCA-IOANA din clasa a VIII-a A de la Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarele întrebari:

Dumnezeu a crezut ca oamenii nu vor fi credinciosi fara Biserica, de aceea a creat-o?
RASPUNS: Iata cum stau lucrurile în aceasta privinta! În Iisus Hristos umanitatea a realizat si realizeaza aspiratia sa de a transcende (tinde catre infinit), pâna la unirea cea mai deplina cu Dumnezeu – Absolutul personal. Pentru aceasta a trebuit ca unirea cu El sa se faca în trei moduri:
-a) trebuia ca umanul sa se uneasca cu dumnezeirea într-un unic ipostas (sau Persoana), cel al Fiului lui Dumnezeu, pentru oameni, ca acestia, unindu-se cu El ca si cu un om, sa se uneasca în El cu Fiul lui Dumnezeu Însusi, devenind pentru veci fii ai Tatalui ceresc;
-b) pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu trebuia sa se uneasca în mod deosebit cu o Fecioara, luându-si din ea umanitatea curata de pacat, deschisa spiritual total lui Dumnezeu;
-c) oamenii trebuiau sa se uneasca cu Fiul lui Dumnezeu facut Om, ca persoane distincte, asa cum au fost creati de Dumnezeu, neconfundati nici cu Dumnezeu, nici între ei.

Acestea sunt cele trei moduri de transcendere a umanului pâna la unirea cu Dumnezeu, primele doua fiind necesare celui de-al treilea.

Modul din urma se realizeaza prin Biserica (de aceea Iisus Hristos a întemeiat Biserica) în trepte, care se numesc TAINE. Prin Sfintele Taine (Botez, Mirungere, Împartasanie, Spovedanie, Casatorie, Preotie, Maslu) oamenii urca în transcenderea lor pâna la capat, atât spre Dumnezeu, cât si întreolalta, omul aspirând spre amândoua. Prin Sfintele Taine se realizeaza de fapt atât unirea cu Dumnezeu pâna la capat, cât si unirea întreolalta, dar capatul transcenderii nu înseamna si oprirea nemiscata în ea. Niciodata omul nu ramâne nemiscat în transcenderea spre Dumnezeu si spre semenul sau. Vesnic Dumnezeu si semenul sau si chiar sinea proprie, îi ramân mistere, în a caror comunicare nesfârsita se poate patrunde tot mai mult, dar de la un anumit loc fara sa se mai poata iesi din ele, ci odihnindu-se vesnic în ele.

Sfintele Taine nu sunt transcenderi în planul creat, de la o treapta la alta, ci de la creat la Absolutul necreat – Dumnezeu. Tocmai de aceea Dumnezeu a întemeiat Biserica, ca ea sa fie organul prin care El ne încarca de har (energie necreata dumnezeiasca), pentru a ne îndumnezei si pe noi prin acest har.

De ce cei din iad nu-i vad pe cei din rai?
RASPUNS: Din Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (LUCA 16,19-31), aflam urmatoarele: “Si a murit saracul (Lazar) si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Si a murit bogatul si a fost îngropat. Si în iad, fiind el în chinuri, îsi ridica ochii si-l vede de departe pe Avraam si pe Lazar în sânul lui” (LUCA 16,22-23). Deci, cei din iad îi vad pe cei din Rai, iar prin aceasta vedere, chinul lor este si mai mare, stiind ce au pierdut daca nu au facut voia lui Dumnezeu.

De ce fiecare om este muritor, daca numai Adam a pacatuit?
RASPUNS: Sfântul Apostol Pavel zice: “De aceea, asa cum printr-un om a intrat pacatul în lume – si, prin pacat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toti oamenii prin aceea ca toti au pacatuit” (ROMANI 5,12). Pacatul îl desparte pe om de Dumnezeu, ceea ce echivaleaza cu moartea lui sufleteasca (în opozitie cu viata vesnica). Asa precum, daca Adam si Eva nu pacatuiau, noi deveneam nemuritori si cu trupul, tot asa prin pacatul stramosesc, toti am devenit muritori cu trupul.

Ce mentalitate o sa avem la Judecata?
RASPUNS: Persoanele adunate la Judecata în Hristos se vor simti una pe alta distincte, dar se vor si iubi si vor fi iubite de El cu tot ce au imprimat în ele pozitiv în cursul vietii lor din diferite perioade ale istoriei. Ele îsi vor completa reciproc faptele lor bune din istorie si îsi vor raspunde în veci cu iubire pentru tot ce au facut bun una pentru alta, sau fiecare generatie pentru altele. Toata istoria în ceea ce s-a savârsit bun în ea se va învesnici si în toate cele bune ale ei se va vedea împlinirea Cuvântului (Hristos). Îi voi arata vesnica recunostiinta celui ce m-a ajutat în cursul istoriei sa ajung la aceasta vesnica fericire si el va fi fericit de recunostiinta ce i-o arat; si amândoi vom face bucurie lui Hristos, ca ne-am aratat urmând Lui, în binele ce ni l-am facut si în faptul ca acum am descoperit toata iubirea Lui pentru noi. Si nefericit va fi cel care nu va fi vazut de nimeni, ca unul ce nu i-a facut altuia vreun bine. Dar mai nefericit va fi pentru ca prin aceasta n-a rodit în el nici o dragoste pentru nimeni si de caeea nu o va putea simti nici atunci. Acesta va fi în întunericul singuratatii, iar ceilalti în lumina comuniunii.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULTUI SINOD…; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCURESTI – 2001;
2. HADDAD M., Robert – DIN TEOLOGIA CONTEMPORANA – PE URMELE LUI FILIOQUE – în STUDII TEOLOGICE – REVISTA FACULTATILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNA; fondata în anul 1929 de Prof. Dr. Teodor M. Popescu; seria a III-a, anul IV, nr. 3, iulie-septembrie 2008 – BUCURESTI;
3. STANILOAE, Preot Prof. Dr. Dumitru – CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU – Tiparita cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Dr. NESTOR VORNICESCU, Mitropolitul Olteniei; Editura Mitropoliei Olteniei; CRAIOVA – 1987;

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Micula Noua cu filia Bercu Nou si Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

(*)[În sensul că a socotit, a chibzuit, dar numai prin faptul că i-a dat crezare şarpelui fără nici o probă].
(**)[Cuvântul KATANOEO este foarte bogat în sensuri: a pricepe, a înţelege, a remarca, a-şi da seama, a observa, a medita, reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conştient de sine; de aici şi marea putere de seducţie a ispitei.].
(***)[Iată câte noutăţi şi descoperiri deodată! Ceea ce Apostolul a văzut în toată lumea când a zis: ,,...pentru că tot ceea ce este în lume - pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii - nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt'' (1 IOAN 2,16), a găsit Eva într-un biet pom, deoarece se uita la el prin sticla măritoare a propriilor pofte simţuale, printr-o sticlă aburită apoi cu vicleşug prin suflarea şarpelui. Toate acestea, cum observa Sfântul Ioan Gură de Aur, servesc ca dovadă, că femeia, primind un astfel de sfat al şarpelui, a adăugat şi stăruinţa sa prin aceea, că nu s-a îndepărtat îndată de pom, ba încă l-a privit cu luare-aminte din toate părţile. Aşa este în general calea ispitelor:
- la început ea este largă şi are multe ramificaţii din toate părţile;
- apoi devine mai îngustă şi cu mai puţine ramuri;
- în fine, alcătuieşte pentru om un fel de boltă cu perţi pe laturi, aşa încât şi nevrând trebuie să mergi mai departe chiar dacă nu vrei.

Eva cu atât mai curând a ajuns la capătul din urmă, cu cât cugetarea ei era mai vioaie şi dorinţele, ce erau încă nestricate, mai repezi.].

FACERE 3,6: Şi femeia a văzut că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii…(*).

(*)[Aici nu mai e şarpele, ci pofta proprie este cea care continuă ispita. Şarpele zice: ,,Nu, nu veţi muri!'' (FACERE 3,4): pofta continuă: pomul nu numai că nu e ucigător, ci ,,e bun de mâncat'' (FACERE 3,6). Şarpele ispiteşte mai departe: ,,...dar Dumnezeu ştie că-n ziua-n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii (pofta adaogă) şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul'' (FACERE 3,5) - pofta adevereşte şi oarecum vede înfăptuit aceeaşi (dorinţa): e de dorit spre câştigarea priceperii.

Iată câte ispite noi şi câte prilejuri de păcătuire! Şi de ce oare? Toate numai de aceea, că strămoaşa şi-a îndreptat ochii nu acolo, încotro trebuia, nu către Dumnezeu, către cer, ci spre pământ, spre pom. Dacp ea s-ar fi depărtat îndată de locul primejdios, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea. Nu degeaba unul din prooroci numeşte simţurile noastre ferestre, prin care intră în suflet moartea. Acum cu adevărat intră prin ele moartea. Toate acestea le ştia bine Iov, când socotea că e nevoie să pună perdea peste ochii săi, ca să nu privească la cele oprite. Eva nu şi-a pus această perdea şi prin aceasta şi ea singură şi-a mărit peste măsură ispita.

Mult mai grav este faptul că Eva s-a hotărât fără bărbat să facă o astfel de faptă. Adam ar mai fi putut să înţelepţească pe uşurateca femeie, să reţină atenţia ei cea îndreptată spre pământ, dar şarpele nu îngăduie, pofta ochilor cere grabnic împlinirea, pomul, pare, că singur se pleacă cu roadele spre pământ. Mai este timp oare de zăbovit? Trebuie gustat repede din pom şi mai trebuie bucurat şi soţul cu o surpriză.

"A mâncat". Această exprsie arată acţiunea deplină: adică, nu a gustat numai, ci a mâncat ceea ce a luat din pom. Noi nu ştim bine, ce fel de rod a fost acesta, dar se vede, că mâncarea lui a durat nu numai o clipă, ci câtva timp, poate nu puţin, dacă rodul nu a fost mic.

În urma celor relatate, ne vine foarte uşor s-o învinuim pe strămoaşa noastră, ceea ce noi românii de multe ori o facem, folosind o expresie din Ardeal a bărbatului către femeie: ,,O Evă, Evă!'', considerând-o vinovată de acest păcat şi că datorită ei, noi oamenii suportăm toate relele. Dar ca să avem măcar un drept cât de mic la aceasta, trebuie, mai întâi, să dovedim că noi în locul ei am fi făcut mai bine. Dar oare, putem dovedi acest lucru? Nici vorbă! Noi cunoaştem acum toată otrava păcatului şi nu încetăm a ne lăsa ademeniţi de el! Căci, deşi noi nu mai trăim în Eden şi pomul din care Dumnezeu i-a oprit să mănânce nu mai este înaintea noastră, dar ,,pomi ai cunoaşterii binelui şi răului'' sunt mulţi înaintea noastră în toată lumea şi la fiecare din ei se aude vechea poruncă: ,,În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!'. Oare pe câţi dintre noi ne mai opreşte de la păcat această poruncă de prevenire? Strămoaşa noastră numai odată şi-a întins mâna la fructul oprit, iar noi ne întindem de sute de ori în toate zilele vieţii noastre. Nici chiar necazurile care ne vin ca urmare a păcatelor noastre, nu ne mai opresc. Vedem adesea că procedăm cu totul rău; simţim adesea în interiorul nostru moarte şi pierzanie din pricina ,,fructului oprit'' (păcatul) şi cu toate acestea nu încetăm să săvârşim acelaşi păcat. Nu trebuie să fim deci aşa de îndrăzneţi şi fără de minte, ca să cârtim nebuneşte contra strămoaşei noastre, ştiind că şi noi înşine facem mereu acelaşi lucru. Să luăm aminte mai bine cum să ne purtăm în ispite, ca să nu cădem în mrejele vrăşmaşului. Pentru aceasta să ieşim din Eden şi să mergem în pustia Iordanului; căci ce am pierdut în raiul desfătării, aceasta s-a dobândit din nou pentru noi în locaşul plângerii şi al suspinului.]  <<va urma>>

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Elevel BEREŞ DENISA şi MARE LUCIANA din clasa a VII-a A de la Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare, adresează profesorului următoarele întrebări:

În ce a constat legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu pe Muntele Sinai?
RĂSPUNS: Legământul încheiat cu Dumnezeu pe Muntele Sinai constă în:
- Cele 10 Porunci dumnezeieşti (IEŞIRE 20);
- Rânduieli pentru casnici şi ucideri; dreptul la azil (IEŞIRE 21);
- Pedeapsa pentru furt şi alte păcate (IEŞIRE 22);
- Cum se face dreptatea. Despre sărbători. Rânduieli şi porunci pentru intrarea în Canaan (IEŞIRE 23);
- Rânduieli pentru cortul adunării; chivotul mărturiei, masa pâinilor, sfeşnicul cu şapte braţe (IEŞIRE 25);
- Cortul adunării şi cele ale lui (IEŞIRE 26);
- Veşmintele lui Aaron şi ale preoţilor (IEŞIRE 28);
- Ziua odihnei. Daruri pentru Domnul (IEŞIRE 35);
- Rânduielile jertfelor (LEVITIC 1-7);
- Animale curate şi necurate (LEVITIC 11);
- Curăţirea femeilor după naştere ( LEVITIC 12);
- Lepra la oameni şi pe veşminte şi curăţia ei (LEVITIC 13-14);
- Rânduieli pentru necurăţia bărbaţilor şi a femeilor (LEVITIC 15);
- Ziua cea mare a ispăşirii (LEVITIC 16);
- Locul jertfelor. Oprirea de a mânca sânge (LEVITIC 17);
- Oprirea însoţirilor nelegiuite (LEVITIC 18);
- Porunci pentru fiecare zi (LEVITIC 19);
- Păcate şi pedepse (LEVITIC 20) şi multe alte prescripţii menţionate şi în Cărţile NUMERELE sau NUMERII şi DEUTERONOM.

Ce sunt Sinoadele Ecumenice?
RĂSPUNS: Sinodul Ecumenic este forma colegială în care se exprimă episcopatul unicersal în materie de doctrină (învăţătura de credinţă a Bisericii obligatorie pentru mântuire) şi disciplină. Cu toate că episcopul are o destinaţie locală determinată, el are o răspundere colegială în problemele de interes general ale Bisericii. Tradiţia ortodoxă recunoaşte şapte Sinoade Ecumenice şi anume:

SINODUL I ECUMENIC DE LA NICEEA, în Asia Mică (mai-iunie 325) convocat de împăratul Constantin cel Mare în biserica palatului său, la care au luat parte 318 Sfinţi Părinţi – episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentanţii papii Silvestru I (314-335), preoţii Vit şi Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarcă Hosius de Cordoba (Spania), cel care a fost trimis de împăratul Constantin cel Mare la Alexandria pentru a restabili pacea în Biserica Egiptului. Scopul Sinodului a fost formularea explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în opoziţie cu învăţătura preotului erudit – Arie din Alexandria care susţinea că Fiul nu este identic după fire cu Tatăl, fiind subordonat Acestuia ca o creatură de ordin superior a Tatălui. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, diacon de Alexandria, Sinodul decretează că Dumnezeu-Fiul este de o fiinţă (homoousios) cu Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeu-Unul, Care are o singură Fiinţă, există ca Treime, cele ,,trei Persoane” având proprietăţi unice, personale. La acest Sinod s-a formulat o mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de SIMBOLUL DE CREDINŢĂ (primele şapte articole), astfel:

articolul 1: Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute;
articolul 2: Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut, iar nu făcut, Cel ce este de-o Fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut;
articolul 3: Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om;
articolul 4: Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu-Pilat şi S-a îngropat;
articolul 5: Şi a înviat a treia zi după Scripturi;
articolul 6: Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
articolul 7: Şi iară-şi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Simbolul de Credinţă de la Niceea de vine punctul de referinţă al întregii Sfinte Tradiţii Ortodoxe, în special al Sinoadelor Ecumenice următoare. Există părerea că celelalte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decât confirmarea şi explicarea Ortodoxiei de la Niceea. De altfel, Sinoadele Ecumenice ulterioare încep cu rostirea Simbolului de Credinţă de la Niceea din anul 325 şi mai târziu 381. Actele Sinodului nu s-au păstrat, dar marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa VITA CONSTANTINI (Viaţa lui Constantin) face o descriere pe larg a dezbaterilor. Sinodul promulgă (publică) 28 de Canoane, care prevăd, printre altele: – sărbătorirea Pşatelui în zi de Duminică (prima duminică după lună plină după echinocţiu de primăvară), dar nu în acelaşi timp cu Paştele iudaic;

- organizarea Bisericii după provinciile administrative ale Imperiului;
- prezenţa a trei episcopi liturghisitori la hirotonia episcopală;
- căsătoria clericilor înainte de hirotonie, etc.

SINODUL AL II-LEA ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL, ţinut în lunile mai-iunie 381, este convocat de împăratul Teodosie cel Mare, care a domnit între anii 379-395, fără consultarea papei Damas I (366-387), cu intenţia de a pune capăt controversei ariene, care a continuat şi după Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, datorită sprijinului dat de împăratul Constantin cel Mare semiarienilor (împăratul face acest gest din necunoştiinţă de cauză, nefiind pregătit în cele ale Teologiei şi din această cauză îl exilează pe Sfântul Atanasie la Trevers) şi mai ales persecuţiei pe care succesorii lui Constantin – Constanţia (350-361, sora lui Constantin, Constant şi Valens (+378) – o declanşează împotriva ortodocşilor de la Niceea. Sinodul este chemat să se pronunţe în legătură cu două erezii ale timpului:

- una susţinută de Macedonie, episcop al Constantinopolului, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt, susţinând că este o creatură a Fiului;
- alta a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenţa sufletului raţional în Hristos, acesta fiind înlocuit cu Cuvântul. Sinodul reia doctrina de la Niceea asupra Sfintei Treimi – doctrină întărită apoi de teologia trinitară a părinţilor capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula ,,Una şi aceeaşi fire dumnezeiască în trei Persoane” – şi adaugă articolele privitoare la Duhul Sfânt. Împotriva lui Macedonie, cei ,,150 Sfinţi Părinţi” formulează următoarele 5 articole ale Simbolului de Credinţă de la Niceea, astfel:
articolul 8: Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit Care a grăit prin prooroci;
articolul 9: Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;
articolul 10: Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor;
articolul 11: Aştept învierea morţilor;
articolul 12: Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Simbolul de Credinţă formulat la cele două Sinoade Ecumenice din 325 de la Niceea şi 381 de la Constantinopol va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii Creştine. El va fi introdus şi în Sfânta Liturghie şi va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de CREZ NICEOCONSTANTINOPOLITAN. În canonul 3, Sinodul fixează ordinea celor cinci patriarhate, ţinând seama de situaţia politică a vremii. Roma se bucură de o întâietate de onoare, iar Constantinopolul ocupă locul doi, având privilegii egale cu ,,cetatea imperială” Roma.

SINODUL AL III-LEA ECUMENIC DE LA EFES a avut loc în perioada iunie-iulie 431 şi a fost convocat de împăratul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie – patriarh al Constantinopolului şi Chiril al Alexandriei. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit căreia există două persoane distincte (în loc de două firi) în Cuvântul întrupat (Iisus Hristos). Conform ereziei lui, Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de om (antropotokos, în limba greacă), sau cel mult născătoare de Hristos (Hristotokos). La insistenţa lui Chiril, Sinodul format din 153 de episcopi defineşte dogma (învăţătura de credinţă obligatorie pentru mântuire, sau doctrina) despre unirea celor două firi (dumnezeiască şi omenească) în Persoana unică a Cuvântului (Iisus Hristos) şi doctrina despre Fecioara Maria ca NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU; condamnă şi depune pe Nestorie, înainte de sosirea legaţilor papei Celestin I şi a episcopilor din Antiohia, care în cele din urmă acceptă doctrina şi procedura lui Chiril. După condamnarea nestorianismului (Nestorie n-a participat la Sinod), discipolii (adepţii) lui Nestorie se despart de Biserica oficială care era ortodoxă, inclusiv cea apuseană şi formează o Biserică separată în Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului sau Nestoriană din Persia, a depus un efort misionar remarcabil de răspândire a acestei erezii în secolele următoare, dar răspândirea islamului în imperiul mongol şi mai cu seamă masacrul săvârşit de Tamerlan a pus capăt acestui avânt misionar al creştinismului nestorian. Iată, căci duşmanii Maicii Domnului, deşi la început au avut succes, în cele din urmă au fost învinşi.

SINODUL AL IV-LEA ECUMENIC DE LA CALCEDON (8 octombrie – 1 noiembrie 451), convocat de împăratul Marcian (450-457), care a participat la Sinod însoţit de Pulcheria, sora împăratului Teodosie, s-a ţinut în biserica Sfânta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I. Sinodul trebuia să se pronunţe în legătură cu MONOFIZISMUL, erezie care refuza distincţia dintre Persoană (HIPOSTASIS – în greceşte) şi natură (PHYSIS – în greceşte), susţinând căci dacă Hristos e o Persoană, El nu poate avea două naturi sau firi. Erezia este propovăduită de Eutihie, călugăr din Constantinopol, discipol al lui Chiril şi adversar al lui Nestorie, care susţinea că Hristos nu are decât o singură natură (fire – mono physis), cea dumnezeiască, trupul uman fiind luat numai în aparenţă. Un sinod provincial, convocat în anul 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamnă ca eretic pe Eutihie. În apărarea lui Eutihie se ridică Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe împăratul Teodosie al II-lea să convoace un sinod în anul 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur şi de călugări, la care se obţine reabilitarea lui Eutihie şi depunerea lui Flavian. Acest sinod este cunoscut în istorie sub numele de SINODUL TÂLHĂRESC de la Efes. Într-o scrisoare către patriarhul Flavian, papa Leon I condamnă monofizismul, apărând doctrina ortodoxă despre Iisus Hristos, Care ,,pentru noi şi pentru a noastră mântuire, S-a năcut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după fire omenească, ca un singur şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, în două naturi sau firi, unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici separare, distincţia naturilor sau firilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură sau fire păstrând particularitatea ei, ambele concurgând într-o singură formă, o singură Persoană şi o singură ipostasă”. TOMUL papei Leon I către patriarhul Flavian nu a pus sfârşit ereziei monofizite, de aceea împăratul Marcian convoacă un nou sinod, în anul 451 la Calcedon – cunoscut sub numele de Sinodul al IV-lea Ecumenic, la care participă 600 de episcopi. Sinodul nu şi-a însuşit Scrisoarea papei Leon I către patriarhul Flavian, ci a alcătuit o nouă definiţie dogmatică, în care condamnă monofizismul, mărturisind credinţa ,,în două naturi sau firi care se unesc într-o singură Persoană”. Acest Sinod reabilitează pe episcopii Teodoret de Cyr şi Iba de Edesa, înalţă scaunul episcopal de la Ierusalim la rangul de patriarhie, confirmă hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 prin care Patriarhia de Constantinopol ocupă rangul al doilea în Biserică după cea de la Roma, lărgindu-i-de dreptul de jurisdicţie asupra Traciei, Pontului şi Asiei Mici. Dogma hristologică de la Calcedon n-a fost acceptată de Biserica coptă din Egipt, care păstrează monofizismul ca doctrină adevărată, pentru a exprima în acest fel nemulţumirea faţă de dominaţia grecilor în Biserica Orientală. Astfel se formează Bisericile monofizite, negreceşti, împotriva ortodocşilor care acceptă hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon; ele se mai numesc şi Biserici Necalcedoniene.

SINODUL AL V-LEA ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL, mai este numit şi al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. S-a ţinut în perioada mai-iunie 553 şi a fost convocat de împăratul Justinian I (527-565) cu intenţia de a împăca monofizismul cu Ortodoxia, date fiind repercursiunile politice ale respingerii hotărârilor luate de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon de către Biserica Egiptului. O asemenea încercare a mai fost făcută de împăratul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire numit HENOTIKON, propunând o formulă de compromis (întocmită de Acaciu – patriarhul Constantinopolului şi Petru – patriarhul monofizit al Alexandriei), după care numai deciziile anterioare Calcedonului sunt obligatorii pentru credinţă. Împăratul Justinian promulgă un edict (împăratul publicase o lucrare în care enumeră erorile lui Origen, conţinute în lucrarea DESPRE PRINCIPII), prin care condamnă cele ,,Trei Capitole” şi pe cei trei teologi care apăreau a fi propagatorii nestorianismului: – persoana şi opera lui Teodoret de Cyr (între 393-460), prieten al lui Nestorie, care a scris împotriva lui Chiril şi contra Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes;

- scrisoarea lui Iba de Edesa (380-457) în care apără pe Teodor de Mopsuestia şi respinge argumentele lui Chiril.

Opoziţia episcopilor africani şi reacţia papei Vigiliu împotriva modului în care împăratul voia să impună un edict de credinţă, sileşte pe Justinian să convoace un sinod general la care participă 165 de episcopi şi care condamnă cele ,,Trei Capitole”. Cu toate acestea, sinodul se ţine şi anatematizează pe cei ce susţin ce e condamnabil în cele ,,Trei Capitole”. Sinodul se pronunţă în mod clar pentru UNIREA IPOSTATICĂ şi respinge pe cei care confundă sau separă firile după unire. Hristos este în două firi, chiar după ce unirea după ipostas a avut loc. Sinodul aprobă formula liturgică ,,Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost răstignit cu trupul, este Dumnezeu adevărat” şi condamnă învăţăturile susţinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie şi Origen. La început, papa Vigiliu n-a acceptat această condamnare, dar în anul 554 recunoaşte caracterul ecumenic al acestui Sinod.

SINODUL AL VI-LEA ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL, mai este numit şi Sinodul al III-lea Ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit în sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinţa adevărată faţă de erezia monotelismului (,,thelisis” = ,,voinţă”). Erezia a fost pusă în circulaţie de împăratul Heraclius (610-641), într-o mărturisire de credinţă publicată în anul 638, numită EKTESIS, compusă de patriarhul Serghie şi acceptată de papa Honorius (625-638). Învăţătura că Hristos are două naturi sau firi, deşi după întrupare are numai o singură voinţă (monotelism) sau o singură energie (monoenergism) putea să atragă pe monofiziţii moderaţi, dar ea contravenea hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Împăratul Constant al II-lea interzice discuţiile despre cele două voinţe ale lui Iisus Hristos. În aceste condiţii, Ortodoxia este apărată, cu preţul martiriului, de papa Martin I (+655 exilat în Crimeea) şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sinodul, în nprezenţa împăratului şi a legaţilor papei Agaton (678-681), îl condamnă pe patriarhul Serghie şi respinge scrisorile papei Honorius către Serghie acuzându-l de a fi monotelist. Sinodul recunoaşte, în acord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în Iisus Hristos există două voinţe naturale şi două lucrări naturale, firea omenească având voinţa ei proprie, care se supune de bună voie voinţei dumnezeieşti, fiind pe deplin îndumnezeită. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de Sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre Persoana Fiului lui Dumnezeu.

Deoarece Sinoadele Ecumenice din anii 553 şi 680-681 nu s-au ocupat şi de probleme de disciplină şi administraţie bisericească, împăratul Justinian al II-lea convoacă în anul 692, în aceeaşi sală a palatului (trullo – de unde Sinodul va primi şi numele de trullan), un Sinod general cu scopul de a decreta canoane, în completarea celor două Sinoade precedente, al cincilea şi al şaselea, acest Sinod mai primind denumirea şi de SYNODUS QUINISEXT. Sinodul confirmă canonul 28 de la Calcedon, se pronunţă pentru căsătoria preoţilor înainte de hirotonie, critică unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, cum ar fi celibatul preoţilor şi mâncarea de lapte, brânză, ouă în Postul Mare şi stabileşte că Împărtăşania se săvârşeşte din pâine dospită (artos) şi vin.

SINODUL AL VII-LEA ECUMENIC DE LA NICEEA, mai este numit şi al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea şi a avut loc în perioada septembrie-octombrie 787. A fost convocat de împărăteasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunţa în legătură cu cintirea sfintelor icoane. Împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-741) publică un edict în anul 727, prin care interzice cinstirea sfintelor icoane şi reprezentarea picturală în general, considerând aceasta drept idolatrie (cum fac astăzi cultele neoprotestante). Acel curent religios care luptă împotriva cinstirii sfintelor icoane, poară numele de ICONOCLASM care înseamnă distrugerea icoanelor, iar adepţii acestui curent se numesc iconoclaşti, sau ICONOMAHI (luptători împotriva icoanelor). Împăratul numeşte un patriarh iconoclast, iar împotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclaşti, a luat măsura trecerii sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol a provinciei Iliria. Succesorul acestuia, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoacă un sinod în anul 754 la Constantinopol, care condamnă cinstirea sau cultul sfintelor icoane şi pe toţi anti-iconoclaştii, care se mai numeau ICONODULI (cinstitori ai sfintelor icoane), inclusiv pe Sfântul Ioan Damaschinul – apărătorul cel mai aprig al cinstirii sfintelor icoane. Împărăteasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie şi cu acordul papei Adrian I (771-795), convoacă un alt Sinod, tot la Niceea, la care participă 335 de părinţi, Sinod care anulează deciziile celui din anul 754 şi care formulează învăţătura că obiectul cinstirii sfintelor icoane este persoana reprezentată pe icoană, făcând o distincţie între ADORARE sau LATRIE care este rezervată numai lui Dumnezeu şi CINSTIRE sau PROSKYNESIS ce se cuvine sfinţilor. Acest Sinod este cunoscut în Istoria Bisericii Universale ca al VII-lea SINOD ECUMENIC. Acest Sinod n-a fost acceptat de către Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franţa, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) şi CĂRŢILE CAROLINE se pronunţă împotriva CULTULUI ICOANELOR.

Cu toată opoziţia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul şi a călugărilor în general, iconoclasmul persistă datorită persecuţiilor declanşate de împăraţii bizantini. De abia sub împărăteasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit la 11 martie 843, fapt în amintirea căruia s-a instituit sărbătoarea ORTODOXIEI, în prima Duminică din Postul Paştelui. ICONOCLASMUL este ultima EREZIE care a făcut obiectul unui SINOD ECUMENIC.

Biserica Ortodoxă recunoaşte numai şapte SINOADE ECUMENICE.

Importanţa Sinoadelor Ecumenice constă în faptul că:
- prin conţinutul lor dogmatic, ele constituie legătura de unitate cea mai solidă între toate Bisericile locale, în primul mileniu creştin;
- ele au impus autoritatea şi metoda colegială, conciliară, care a menţinut şi slujit ideea ecumenică;
- au redresat şi reconstituit unitatea vizibilă a creştinismului.

Toate hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt parte integrantă a SFINTEI TRADIŢII.

În ce constă Legământul încheiat de Dumnezeu cu întreaga omenire pe Crucea Golgotei?
RĂSPUNS: Prin Legea Veche, evreii au fost robi ai lui Dumnezeu – lucru bun, prin Legământul încheiat de Dumnezeu cu întreaga omenire pe Crucea Golgotei, devenim fiii ai lui Dumnezeu. Legea Veche conştientiza păcatul, Legea Nouă şterge păcatul şi îndumnezeieşte firea omenească a celui ce doreşte acest lucru.

De ce Sfânta Scriptură este cea mai de preţ comoară dăruită de Dumnezeu spre luminarea şi mântuirea neamului omenesc?
RĂSPUNS: Pentru că ea este prin excelenţă CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
2. BRIA, Preot prof. Dr. Ion – DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ – A-Z – Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 1981;
3. ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ – Manual pentru Institutele Teologice; Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte JUSTINIAN – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; vol I (1-1054); Ediţia a II-a, revăzută şi completată; Editura Intitutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1975.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă şi Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare.

De ce Iona trebuia sa le vesteasca ninivitenilor pieirea daca nu se vor pocai?
RASPUNS: Înainte de toate trebuie sa stiti caci Cartea profetului Iona este o prezenta cu totul singulara între operele profetice ale Vechiului Testament si, în felul ei, ciudata. Ea nu cuprinde nici o profetie, ci se rezuma la a fi o istorisire asupra unui personaj care-si spune Iona, care vorbeste la persoana a treia si despre care nu exista nici un indiciu intratextual (adica în interiorul textului) ca ar fi autorul scrierii. Co toate acestea, în cae de-a patra carte a Regilor (4 REGI 14,25) – care este, totusi, o opera istorica – se amintea faptul ca robul lui Dumnezeu Iona, ,,fiul lui Amitai, profetul din Gad-Hefer” i-a transmis regelui Ieroboam al II-lea un anume mesaj din partea lui Dumnezeu. Un ,,Iona, fiul lui Amitai” este pomenit si Cartea proorocului Iona, ceea ce înseamna ca cei doi sunt una si aceeasi persoana. Ce se întâmpla cu acest Iona? Dumnezeu îl trimite în cetatea Ninive, capitala Asiriei, sa-i îndemne pe locuitori la pocainta. Incapabil sa priceapa ca dreptul la mântuire îl au si alte popoare din afara Israelului, Iona se sustrage poruncii divine si se îmbarca pe o corabie, cu intentia de a se refugia în Tarsis, tocmai la capatul lumii. Se isca însa o furtuna pe mare, iar corabia sta gata sa se scufunde. Spre a-i îmblânzi pe zei, corabierii îl arunca pe Iona în mare, dar acesta este înghitit de un chit, în al carui pântece sta trei zile si trei nopti, dupa care este scuipat pe tarm. Ajuns în Ninive, profetul anunta o catastrofa iminenta, dar locuitorii – si regele însusi – se pocaiesc, Dumnezeu îi iarta, Iona se întristeaza, Dumnezeu îl mustra.

Elevul VINCZE FERENC din clasa a IV-a C de la aceeasi scoala, întreaba:

Cine este Mântuitorul?
RASPUNS: Domnul nostru Iisus Hristos, Care, Dumnezeu fiind, S-a facut si Om adevarat pentru noi si a noastra mântuire.

Eleva VERES GABRIELA-CYNTIA din aceeasi clasa întreaba:

De ce profetii îi mustrau pe evrei si prevesteau nenorociri asupra lor?
RASPUNS: Pentru ca în anumite momente din istoria lor, evreii s-au abatut de la credinta cea dreapta în Dumnezeu.

SFÂNTA TAINA A CASATORIEI

Elevul DAVID LUCAS-ALEX din clasa a VI-a A de la Scoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare adreseaza profesorului urmatoarea întrebare:

Cum devine prin Casatorie barbatul cu femeia un singur trup?
RASPUNS: Casatoria este una din legile esentiale ale naturii umane, stabilite de Dumnezeu de la începutul existentei omului, dupa cum aflam din Sfânta Scriptura: ,,Si a zis Dumnezeu: Nu este bine sa fie omul singur pe pamânt; sa-i facem om pe potriva lui (adica , ca si cum el ar sta fata-n fata cu propria sa imagine)… Atunci Domnul Dumnezeu a adus asupra lui Adam un somn adânc, si el a adormit; si a luat una din coastele lui si locul ei l-a plinit cu carne. Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefacut-o (Literal: a zidit-o, adica a folosit-o ca materie pentru o constructie elaborata) în femeie si a adus-o la Adam. Si a zis Adam: De data aceasta iata os din oasele mele si carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru ca a fost luata din barbatul ei. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si cei doi vor fiun trup” (FACERE 2,18,21-24). Aceste cuvinte au fost rostite si de Mântuitorul Hristos, la care El mai adauga: ,,…asa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (MATEI 19,5-6). Aceasta unire într-un singur trup, trebuie înteleasa în sensul de vocatie a barbatului si a femeii de a trai împreuna pâna la moarte si de a deveni roditori.

Eleva DONCA IOANA-CARMEN din clasa a VI-a A de la aceeasi scoala, întreaba:

De ce slujba logodnei si a Cununiei se oficiaza în biserica?
RASPUNS: Logodna este o slujba bisericeasca premergatoare Cununiei. Prin aceasta slujba, Dumnezeu, prin preot binecuvinteaza angajamentul celor doi tineri ca se vor casatori. Logodna este legata de Casatorie, iar despre Casatorie Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos si în Biserica” (EFESENI 5,32), Pavel aratând legatura organica dintre Hristos si Biserica, astfel: ,,…Hristos a iubit Biserica si pe Sine S-a dat pentru ea” (EFESENI 5,25).

Elevul IOSIF TUDOR-ANDREI din aceasi clasa si de la aceeasi scoala, întreaba:

Daca un barbat îsi omoara femeia, pacatuieste grav?
RASPUNS: Crima prin excelenta este un pacat foarte grav. Când Cain l-a omorât pe fratele sau Abel, Dumnezeu i-a zis: ,,Glasul sângelui fratelui tau striga spre Mine din pamânt” (FACERE 4,10), deci Dumnezeu califica crima ca PACAT STRIGATOR LA CER. Gravitatea acestui pacat este cu atât mai mare, cu cât un om ucide un membru al familiei, în cazul întrebarii tale – sotia, care este prin Taina Casatoriei un singur trup cu barbatul.

Daca nasii nu-si îndeplinesc datoriile fata de fini, ce se întâmpla?
RASPUNS: Nasii sunt martori si garanti ai celor doi tineri care se casatoresc. Ei vor raspunde înaintea lui Dumnezeu la Judecata de modul cum si-au îndeplinit misiunea pe care si-au asumat-o.

Elevul BRÂNDUSAN FLORIN din clasa a VI-a B de la Scoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea întrebare:

De ce preotul la Cununie rosteste cuvintele: ,,Se cununa robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N)…”?
RASPUNS: Aceste cuvinte constituie momentul principal din partea vazuta a Tainei, ele rostindu-se dupa invocarea de catre preot a harului Duhului Sfânt ca sa se coboare si sa-i uneasca pe cei doi într-un singur trup.

Eleva ROMANIUC CRISTINA din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala, întreaba:

De ce lumânarile aprinse la Cununie sunt simbol al curatiei mirilor?
RASPUNS: Prin aceasta se arata ca ei trebuie sa se prezinte în fata Sfântului Altar curati trupeste si sufleteste, precum flacara de la lumânarea de ceara curata.

Elevul ROGNA RAUL din aceeasi clasa si de la aceeasi scoala întreaba:

De ce Sfânta Taina a Cununiei este precedata de logodna?
RASPUNSUL îl gasesti la întrebarea pusa de eleva DONCA IOANA-CARMEN din clasa a VI-a A.

Elevul BURYA THOMAS-PATRICK din clasa a VI-a A de la aceeasi scoala întreaba:

Daca mirii sunt catolici, nasii trebuie sa fie tot ortodocsi?
RASPUNS: Nasii trebuie sa fie ortodocsi si casatoriti la cununiile ortodoxe. Rolul nasilor este de a-i mentine pe tineri în credinta ortodoxa. Daca nu au acest scop când sunt chemati de miri ca sa le fie nasi, nasesc degeaba. Ori daca nasii ortodocsi îi cununa pe doi tineri catolici, ei nu-si ating scopul, numai în cazul când i-ar putea convinge pe miri sa devina ortodocsi, lucru foarte greu de realizat.

REVELATIA DUMNEZEIASCA: SFÂNTA SCRIPTURA SI SFÂNTA TRADITE

Eleva CATOIU PATRICIA din clasa a VII-a A de la Scoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu” din Satu-Mare, adreseaza profesorului urmatoarea întrebare:

De ce Revelatia Dumnezeiasca supranaturala se gaseste numai în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie?
RASPUNS: Deoarece numai aceste doua izvoare contin adevarurile de credinta pe care ni le-a transmis Dumnezeu: Sfânta Scriptura – în scris si Sfânta Traditie si pe cale orala si pe calea scrisului, mai ales ca Mântuitorul n-a scris, ci numai a propovaduit pe cale orala. Pe de alta parte, Sfânta Scriptura nu cuprinde toate adevarurile de credinta si morale, celelalte fiind cuprinse în Sfânta Traditie.

Elevul CHERECHES VALENTIN din aceeasi clasa întreaba:

De ce durata de timp în care s-a scris Sfânta Scriptura este asa de lunga?
RASPUNS: Nu putea fi mai scurta. Vechiul Testament începe cu primele 5 Carti scrise de Moise, dintre care prima este FACEREA sau GENEZA si se încheie cu perioada foarte apropiata venirii în lume a Mântuitorului, durata de timp fiind aproximativ 1400 de ani, iar Noul Testament se încheie în jurul anului 100. Mai multe detali gasesti scriind pe google: BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA PE ÎNTELESUL TUTUROR.

Elevul CORODAN GHEORGHE din aceeasi clasa întreaba:

De ce Sfânta Scriptura este cea mai de pret comoara daruita de Dumnezeu oamenilor?
RASPUNS: Pentru ca ea este o colectie de carti sfinte, scrise de prooroci, apostoli si alti oameni alesi, sub inspiratia Duhului Sfânt si cuprinde adevaruri de credinta, norme de purtare, precum si unele relatari istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor pentru a fi scrise, pastrate si transmise credinciosilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevaruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus si Cuvântul lui Dumnezeu.

Elevul ANDREICA SEBASTIAN din clasa a VII-a B de la aceeasi scoala întreaba:

De ce Sfânta Scriptura s-a scris într-un interval de 1500 de ani?
RASPUNSUL îl gasesti mai sus la întrebarea pusa de elevul Chereches Valentin din clasa a VII-a A.

Eleva BARAT CHIARA-LAVINIA din aceeasi clasa întreaba:

De ce Hristos vrea ca cei ce vor crede în El, sa devina mostenitori ai Împaratiei lui Dumnezeu?
RASPUNS: Daca El nu ar fi dorit acest lucru, nu s-ar fi facut Om pentru noi si a noastra mântuire si nici nu s-ar fi rastignit. Mai pe scurt: El doreste acest lucru din IUBIRE.

Eleva CHICIUDEAN DENISA-LAURA din aceeasi clasa întreaba:

De ce Psalmii, Cântarea Cântarilor si Plângerile lui Ieremia exprima trairile sufletului credincios în relatia cu Dumnezeu?
RASPUNS: Aceste carti sunt poetice. Daca poezia face sa tresara anumite sentimente în sufletul omului si în relatiile lui cu semenii, cu atât mai mult poezia si muzica religioasa exprima trairile sufletului credincios în relatia lui cu Dumnezeu.

Elevul CIUPAC DENIS din aceeasi clasa întreaba:

Care sunt traditiile false în raport cu Sfânta Traditie?
RASPUNS: În primul rând TRADITIILE SUPERSTITIOASE, care sunt foarte multe. De exemplu, din Sfânta Tradite, Biserica Ortodoxa a mostenit Rânduiala slujbei de Înmormântare. Abaterea de la aceasta rânduiala, este o traditie falsa, ca de exemplu, punerea pe pieptul mortului a unei bancnote de 50 sau 100 lei, ca daca va avea bani la el, va trece mai usor Vamile Vazduhului. La trecerea în vesnicie nu ne ajuta banii, ci faptele. Acea bancnota de 50 sau 100 lei ajuta sufletul celui decedat, daca ea este data la saraci, nu sa fie pusa sa putrezeasca în pamânt. Un alt exemplu, la noi în Ardeal, dupa ce mirii au primit Sfânta Taina a Cununiei în Biserica, când intra în sala de ospat, înaintea usii sunt asteptati de niste babe tipuritoare, îi pune sa se învârta pe lânga o masa, cum au facut la Cununie, iar babele striga si-i stropesc cu apa, zicând:
“I-o stropesc cu busuioc, Dumnezeu le de-a noroc, I-o stropesc cu ninta creata, Dumnezeu le deie viata” si apoi trag niste iuituri de numa numa.

Iata exemple de traditii false. Un exemplu foarte grav de traditie falsa o fac unii preoti, care le ghicesc credinciosilor cu probleme în carti, prin deschiderea de carti sfinte, cu scopul de a stoarce bani de pe ei.

Elevul COLDER CIPRIAN din aceeasi clasa întreaba:

De ce Sfintei Traditii i s-au adaugat si false traditii?
RASPUNS: Datorita slabiciunii firii omenesti si dorintei de afirmare, de a iesi în evidenta cu ceva; cu un cuvânt, din MÂNDRIA omului.

Eleva DENK ROXANA din aceeasi clasa întreaba:

De ce Revelatia Dumnezeiasca supranaturala se gaseste în Vechiul Testament?
RASPUNS: Revelatia Dumnezeiasca supranaturala se gaseste atât în Sfânta Scriptura (Vechiul si Noul Testament), cât si în Sfânta Traditie, în alta parte nu poate fi gasita.

Eleva GHISE DIANA din aceeasi clasa întreaba:

Prin ce sunt transmise învataturile sfinte?
RASPUNS: Învataturile sfinte cuprinse în Sfânta Scriptura si în Sfânta Traditie sunt transmise prin intermediul Bisericii. Ar fi o mare greseala sa se creada ca atât Sfânta Scriptura, cât si Sfânta Traditie ar putea exista fara Biserica, fiindca si una si alta se afla în cea mai strânsa legatura cu comunitatea crestina, care este Biserica. Luând fiinta în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, ea era absolut necesata, pentru ca Apostolii sa aiba cui preda Revelatia în Hristos. Fara Biserica, Sfânta Traditie n-ar fi putut exista, încetând de a mai fi practicata si transmisa, dar nici Biserica n-ar fi putut exista fara Sfânta Traditie, caci ca aplicare continua a continutului Revelatiei, Sfânta Traditie este un ATRIBUT al Bisericii. Biserica explica Sfânta Scriptura în continutul ei autentic prin Traditia apostolica, pastrata de ea neschimbata; dar la rândul ei, Traditia apostolica a format si mentinut Biserica, iar Biserica are menirea sa pazeasca continutul Scripturii în sensul lui autentic, pe care i l-a transmis Traditia apostolica. Pe de alta parte, Scriptura exista, e aplicata si interpretata de Biserica. Însasi Scriptura n-ar fi existat fara Biserica, caci canonul Scripturii a fost stabilit în Biserica. Scriptura nu s-a scris în afara Bisericii, ci în Biserica, iar Biserica este cea care a dat marturie despre autenticitatea apostolica a Scripturii. Nu Biserica a luat fiinta prin mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat nastere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei parti din Traditia apostolica, deci a unei parti a Revelatiei.

Eleva KOOS ARABELLA din aceeasi clasa întreaba:

De ce Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie sunt obligatorii pentru mântuire?
RASPUNS: Pentru ca Traditia apostolica a luat fiinta odata cu Biserica si Biserica odata cu Traditia apostolica, dar Scriptura ia fiinta dupa întemeierea Bisericii si, desigur, în sânul Bisericii si aceasta garanteaza de la început ca Scriptura este o parte autentica a Sfintei Traditii. Biserica se misca în interiorul Revelatiei, deci al Sfintei Scripturi si al Sfintei Traditii, iar Sfânta Traditie e vie în Biserica, caci aceasta împletire dintre Sfânta Scriptura, Sfânta Traditie si Biserica este rezultatul lucrarii Duhului Sfânt.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD – Tiparita cu binecuvântarea si prefata Prea Fericitului Parinte TEOCTIS, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITA DUPA SEPTUAGINTA, REDACTATA SI ADNOTATA DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCURESTI – 2001;
2. BARNA, Pr. Prof. Gheorghe; CHIALDA, Pr. Prof. Mircea; NEAGA, Pr. Prof. Nicolae si PRELIPCEAN, Pr. Prof. Vladimir – STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT – Pentru Facultatile de Teologie; Tiparit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului; Editia a IV-a îngrijita de Pr. Prof. dr. Ioan Chirila; Editura RENASTEREA; Cluj-Napoca – 2006;
3. BRANISTE, Preot Prof. Dr. Ene – LITURGICA SPECIALA pentru Institutele Teologice – Tiparita cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Iustin ….; Editura Institutului Biblic…; BUCURESTI – 1980;
4. BRIA, Preot Prof. Dr. IOAN – DICTIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXA A-Z – Tiparit cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institului Biblic…; BUCURESTI – 1981;
5. TODORAN, Preot Prof. Dr. Isidor si ZAGREAN, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan – DOGMATICA ORTODOXA – manual pentru Seminariile Teologice – editia a treia; Tiparita cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului BARTOLOMEU, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului; Editura RENASTEREA; Cluj-Napoca – 2000.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare