Întrebarea care se pune este urmatoarea: Au vreun motiv mai deosebit unii dintre sectari sa se sustraga cinstirii zilei de Duminica si astfel sa osândeasca pe cei care o tin? Raspunsul este urmatorul: Au! Acesti sectari nu recunosc pe Hristos Cel înviat, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, precum nu-L recunosc nici pe Cel despre Care Sfântul Apostol Pavel zice: “Dar când a venit plinirea vremii (=Termenul hotarât de Dumnezeu pentru ca realitatea divina a planului Sau mântuitor sa devina realitate concreta), Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobândim înfierea” (GALATENI 4,4-5).

Dupa cum nu cinstesc pe Maica Domnului, nu cinstesc nici Ziua Învierii Domnului – Duminica. Recurgerea la cinstirea sabatului iudaic este si aceasta una dintre cele mai de seama blasfemii la adresa Mântuitorului Hristos, care Îl priveste pe Hristos cosmic.

Pentru a-si atinge scopul, sectarii nu se dau în laturi de la falsificarea textelor scripturistice. Astfel, adventistii au strecurat o rastalmacire, într-o editie româneasca a Bibliei, în felul urmator: “Deci, dar, ramâne înca repaus de sâmbata pentru poporul lui Dumnezeu” (EVREI 4,9). Traducerea în editia Sfântului Sinod (ca si în alte editii straine) suna în felul urmator: “Asadar, poporului lui Dumnezeu i s-a lasat o alta sarbatoare de odihna” (EVREI 4,9), în Editia Jubiliara a Sfântului Sinod, dupa Septuaginta. Acelasi lucru scrie si în cealalta versiune a Biliei. Nu poate fi vorba, în mod sigur, de repausul de sâmbata ca zi de 12 ore, ci de repausul cel ceresc care asteapta pe cei ce sunt vrednici de poporul lui Dumnezeu, dupa cum, tot Sfântul Apostol Pavel zice: “Prin urmare, sa ne straduim a intra în acea odihna, pentru ca nimeni sa nu cada dupa aceeasi pilda a neascultarii” (EVREI 4,11). Tot gresit au si versetul 8 din acelasi capitol, unde au înlocuit Iosua cu Iisus, ca sa însele poporul. În traducerea corecta, textul biblic este urmatorul: “Ca daca odihna le-ar fi adus-o Iosua, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit dupa aceea de o alta zi de odihna” (EVREI 4,8).

Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel spune ca si crestinii trebuie sa se sileasca a intra în acel repaus ceresc, astfel: “Asadar, atâta vreme cât ne-a fost lasata fagaduinta de a intra întru odihna Sa, sa ne temem ca nu cumva cineva dintre voi sa para ca n-a mai prins-o din urma (Duminica lui Pavel: întregul proces al mântuirii se desfasoara din mers, ca într-o întrecere la alergari). Pentru ca si noua ca si lor li s-a binevestit, dar lor cuvântul propovaduirii nu le-a fost de nici un folos, deoarece, în cei ce l-au auzit, el nu s-a unit cu credinta. Pe când noi, cei ce am crezut, noi suntem cei ce intram întru odihna, dupa cum s-a zis: Juratu-M-am întru mânia Mea: Întru odihna Mea nu vor intra!, cu toate ca lucrurile erau încheiate înca de la întemeierea lumii, fiindca astfel a zis undeva despre ziua a saptea: Si în ziua a saptea S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale. Dar aici, în acest loc, înca o data: Întru odihna Mea nu vor intra!” (EVREI 4,1-5). Cât despre adevarata zi de pazit, ramâne Ziua Învierii – Duminica.

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD…;
-2. MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie – CREDINTA STRAMOSEASCA ÎN FATA OFENSIVEI ANTIHRISTICE SECTARE – Editura PRO-VITA VALEA PLOPULUI – Prahova, 1998.

Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian

Iisus este Domnul şi al sâmbetei, precum este Domn şi Stăpân al tuturor, în sensul că nimeni nu poate să I Se împotrivească. Evreii căutau să-L omoare fiindcă dezlega sâmbăta, făcând din ea o zi de rând, iar nu una stfel:

Şi pentru aceasta Îl prigoneau Iudeii şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta (l-a vindecat pe slăbănogul de la Lacul Betezda sau Vitezda). Iar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez. Deci pentru aceasta căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu” (IOAN 5,16-18).

Mântuitorul Hristos a arătat în fapt, prin Învierea Sa, că Legea cea Nouă, Legea harului începe prin Sângele Lui vărsat pentru eliberarea tuturor oamenilor de sub robia Satanei. Aşadar, Duminica este în ziua celei de-a doua zidiri a lumii, ziua de sărbătoare inaugurată de Hristos în Legea harului.

Dar chiar înainte de această pecetluire a zilei Duminicii, este bine să observăm punctul de vedere al Mântuitorului cu privire la sâmbătă. Când a venit tânărul cel bogat (MATEI 19,16-23), dornic să afle de la Mântuitorul cum să dobândească viaţa de veci, şi Domnul atrăgându-i atenţia asupra poruncilor, acela a întrebat: ,,Care porunci?” Domnul i le-a amintit şi Evanghelia indică între ghilimele din rândul acestor porunci din Decalog numai câteva, între care nu pomeneşte porunca sâmbetei; aceasta, tocmai că Mântuitorul nu a socotit-o folositoare pentru dobândirea vieţii de veci.

Zadarnic anatematizează doamna E. Whitte pe cei ce nu vor păzi sâmbăta, acest lucru l-ar fi spus chiar Mântuitorul când încă era pe pământ, dacă considera că este de o mare importanţă pentru creştini acest lucru. Ziua de sărbătoare pentru creştini, se înţelege, este ziua Duminicii – Ziua Învierii Domnului – Ziua bucuriei. Sabatul a fost numai umbra Duminicii.

Când adventiştii se referă la Sfântul Apostol Pavel că ar fi predicat numai sâmbăta, trag greşit concluzia că el o socotea ziua cea sfântă. Ca şi Mântuitorul, grăia, propovăduind cuvântul, când lumea era adunată. Aşadar, îi putea găsi adunaţi şi atunci le grăia. Când era vorba de porunci precise, Sfântul Pavel nu pomeneşte nimic de sâmbătă: ,,Pentru că porunca: să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb…”(ROMANI 13,9); iar colosenilor le spune răspicat: ,,Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sâmbete; ele sunt o umbră a celor viitoare, dar trupul e a lui Hristos” (COLOSENI 2,16-17). Iată toate sărbătorile vechi au căzut, fiind doar o umbră a sărbătorilor care vor veni prin Hristos, care au venit şi pe care Sfânta şi Dreapta Biserică Ortodoxă, batjocorită de secte cu o ură satanică şi antihristică le ţine cu toată dragostea pentru Hristos Cel Răstignit Vinerea şi Înviat DUMINICA.

BIBLIOGRAFIE:
- 1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
- 2. MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie – op.cit.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

-a) sabatul în Vechiul Testament şi la evrei;
-b) atitudinea Mântuitorului faţă de sabat;
-c) motivul respingerii cinstirii Duminicii de către sectari;
-d) temeiurile cinstirii Duminicii în Ortodoxie.

A. SABATUL ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI LA EVREI

Practicile religioase ale Bisericii fac parte şi din patrimoniul nostru spiritual de aproape 2000 de ani de creştinătate. Astfel, Biserica sărbătoreşte încă de la început Ziua Duminicii, nu Sabatul, care este o poruncă specifică pentru evrei. Mai întâi, se cade a şti că Domnul S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrarea ce o săvârşise la întemeierea lumii. Şi El a hotărât ca în ziua aceasta să nu se lucreze; deci să se ţină sărbătoare. Nicăieri, însă, în Vechiul Testament nu găsim pomenită pe nume ziua sâmbetei, ci ,,ziua a şaptea”. Lucrul principal pe care l-a statornicit Dumnezeu a fost ca omul să lucreze şase zile, dar în ziua a şaptea să înceteze lucrul, pentru: a mulţumi lui Dumnezeu, rugăciune şi odihna trupului muncit într-o săptămână. Evreii au ajuns cu timpul ca să zică Sabatului – Sâmbătă. Drepţii Vechiului Testament nu pomenesc de sâmbătă. Dumnezeu le dă evreilor porunca:

,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei (nu zice de ziua sâmbetei), ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi; în ele fă-ţi toate treburile, dar în ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului Tău; în ea să nu faci nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care poposeşte la tine, fiincă-n şase zile a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, marea şi toate ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (IEŞRE 20,8-11).

Din această relatare biblică reiese că, Dumnezeu îi dojenea pentru un lucru aşezat odată şi uitat, mai ales după greaua robie de patru sute de ani din Egipt, când ei nu erau cruţaţi de loc de stăpânirea lui Faraon. Îi mustra că trăiau ca păgânii. Prin urmare le aduce aminte de ziua odihnei. Că ei au numit-o sâmbătă, nu constituie un temei ca noi creştinii să ţinem ziua aceasta, cum socot adventiştii.

Noul Testament, de altfel, nu ne obligă la aceasta. Pe vremea când umbla Mântuitorul cu trup pe pământ, exista sâmbăta la evrei, cu nume special şi ei o păzeau străşnicie, încât, uneori deveneau habotnici. Şi Mântuitorul a intrat în conflict foarte adesea cu aceşti habotnici legiuitori. Aproape în fiecare sâmbătă Domnul săvârşea o vindecare, o minune, bunăoară, cu prilejul intrării Sale în sinagogi, când vestea Evanghelia, iar fariseii şi cărturarii se făceau pară de foc pentru aceasta.

În toate aceste prilejuri, Mântuitorul mustră pe toţi strâmbătorii Legii lui Dumnezeu, ruşinându-i, iar gloatele se bucurau, după cum reiese din următoarea relatare biblică:

,,Şi învăţa Iisus în una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta! Şi şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s-a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, drept răspuns a zis către mulţime: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns: Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei? Şi zicând El acestea, toţi cei care-I stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate faptele săvârşite de El” (LUCA 13,10-17).

Ce părere aveţi domnilor adventişti?

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-2. MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie – CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ ÎN FAŢA OFENSIVEI ANTIHRISTICE SECTARE – Editura PRO-VITA VALEA PLOPULUI – Prahova; 1998.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU.
Această Sfântă Taină este folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală trupească sau sufletească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Pentru aceasta se cuvine preoţilor să sfătuiască pe toţi creştinii, care vor cere a li se săvârşi această Taină, ca mai întâi să-şi cerceteze cugetul şi să se mărturisească la duhovnic. Apoi, adunându-se şapte preoţi sau trei numai, în biserică sau în casă, se îmbracă cu epitrafile şi feloane; se aşează o masă, pe care se pune un vas cu făină de grâu şi în mijlocul lui o candelă cu untdelemn curat; în făină se înfig şapte beţişoare înfăşurate pentru ungere. Lângă vas se aşează lumânări şi Sfânta Evanghelie. Şi stând preoţii în jurul mesei, preotul-protos cădeşte masa şi toată biserica sau casa şi pe cei de faţă, apoi, stând în faţa mesei şi căutând spre răsărit, trece la RÂNDUIALA PROPRIU-ZISĂ a Tainei.

PREOTUL: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin. Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
PREOTUL: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăşmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ţi întoarce faţa de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăşmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăşmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău!
Auzi-mă, Doamne, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău!
Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aliluia! Aliluia! Aliluia!.

PREOTUL: Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăm.
CÂNTĂREŢII: Doamne miluieşte.
PREOTUL: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule cu harul Tău.
CÂNTĂREŢII: Doamne miluieşte.
PREOTUL: Pe Preasfânta Curata, Preabinecuvântata, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii să o pomenim.
CÂNTĂREŢII: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
PREOTUL: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm.
CÂNTĂREŢII: Ţie Doamne!
PREOTUL: Că Ţie Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.
CÂNTĂREŢII: Amin.

Aliluia, Aliluia, Aliluia. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă Doamne, că s-au tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca Unui Stăpân, noi păcătoşii, robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăşmaşii noştri; că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi, lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintelele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-voi şi mai vârtos decât zăpada mă vei albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsare de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.  Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Canonul
Cântarea 1-a, glasul al 4-lea:

Irmos: Noianul (adâncul) Mării Roşii cu urme neudate pedestru trecându-l ,,Israel cel de demult, cu mâinile lui Moise în chipul Crucii, puterea lui Amalic în pustie a biruit”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău (la Maslu de obşte: pe robii Tăi).
Cu untdelemnul îndurării Tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele şi trupurile oamenilor şi păzind prin untdelemn pe credincioşi, Însuţi şi acum, prin untdelemn, miluieşte pe cei ce caută scăpare la Tine.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
De mila Ta, Stăpâne, este plin tot pământul; pentru aceasta, cu untdelemnul Tău cel dumnezeiesc fiind unşi astăzi, cerem cu credinţă să ni se dea nouă mila Ta cea mai presus de minte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Iubitorule de oameni, Care ai poruncit cu milostivire Apostolilor Tăi să plinească ungerea Ta cea sfântă peste robii Tăi cei neputincioşi, pentru rugăciunile lor, miluieşte-ne pe toţi cu ungerea Ta.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Una curată, ceea ce ai îmbogăţit adâncul păcii cu rugăciunile tale cele de-a pururea către Dumnezeu, izbăveşte pe robul tău de toate neputinţele şi necazurile, ca neîncetat să te slăvească pe tine.

Cântarea a 3-a:

Irmos: Se veseleşte de Tine Biserica Ta, Hristoase, strigând: ,,Tu eşti puterea mea, Doamne, şi scăparea şi întărirea”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Tu Însuţi, Cel ce eşti minunat şi milostiv pentru oamenii cei credincioşi, dă, Hristoase, acestuia, ce boleşte cumplit, harul Tău de sus.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Stâlparea cea de măslin ai arătat-o odinioară spre încetarea potopului, prin milostivirea Ta cea dumnezeiască; mântuieşte, Doamne, prin untdelemnul Tău cel sfânt şi pe acesta ce pătimeşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu luminarea luminii celei dumnezeieşti, luminează cu mila Ta, Hristoase, pe acesta ce prin ungere vine acum, cu credinţă, spre mila Ta.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Caută de sus cu bunăvoinţă, Maica Făcătorului a toate, şi cu rugăciunile tale dezleagă suferinţa cea amară a acestuia ce boleşte.
Sedealnă (glasul al 8-lea): Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, Îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi; că la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har.
Podobie: Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe binecredincioşii creştini, dăruindu-le lor biruinţă asupra celui potrivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Sedealnă (glasul al 4-lea): Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi, Însuţi, Stăpâne al tuturor şi Doamne, dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău; îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit şi-l izbăveşte de păcate, Hristoase, ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască.

Cântarea a 4-a:

Irmos: Văzându-Te Biserica înălţat pe Cruce de voie pe Tine, Soarele dreptăţii, a stat întru rânduiala sa, cu cuviinţă strigând: ,,Slavă puterii Tale, Doamne!”.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Mântuitorule, Cel ce eşti mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har, care curăţeşte lumea, îndură-Te şi miluieşte pe acesta ce-şi unge, cu credinţă în Dumnezeirea Ta, rănile cele trupeşti.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Însemnând acum pe robii Tăi cu bucuria peceţii Tale, fă, Stăpâne, simţurile lor intrare de netrecut şi de necuprins pentru toate puterile cele potrivnice.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cel ce ai poruncit ca cei bolnavi să cheme pe sfinţiţii Tăi slujitori şi să se tămăduiască prin rugăciunile lor şi prin ungerea cu untdelemnul Tău, Iubitorule de oameni, mântuieşte cu mila Ta pe acesta ce pătimeşte.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară preasfântă, ceea ce eşti acoperământ tare şi păzitoare, liman şi zid, scară şi turn, miluieşte şi tămăduieşte pe acest bolnav, că la tine a alergat.

Cântarea a 5-a:

Irmos: Tu, Doamne al meu, Lumină în lume ai venit, Lumină sfântă, care întorci din întunericul necunoştinţei pe cei ce Te laudă cu credinţă.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Cel ce eşti adâncul milei, Bunule, miluieşte, Milostive, cu mila Ta cea dumnezeiască, ca un îndurat, pe acesta ce pătimeşte.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Cel ce sfinţeşti de sus în chip tainic sufletele şi trupurile noastre, prin semnul dumnezeiesc al peceţii Tale, Hristoase, cu mila Ta tămăduieşte pe toţi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Preabunule Doamne, Cel ce cu dragostea Ta cea negrăită ai primit ungere cu mir de la desfrânata, îndură-Te de robul Tău.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ceea ce eşti întru totul lăudată, curată, preabună stăpână, îndură-te de cel ce se unge cu untdelemnul cel dumnezeiesc şi miluieşte pe robul tău.

Cântarea a 6-a:

Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă, Doamne, strigă Biserica către Tine, de sângele diavolilor curăţindu-se cu sângele cel curs din coasta Ta, prin milostivire.
Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău.
Iubitorule de oameni, Cel ce ai arătat prin cuvintele Tale ungerea împăraţilor prin untdelemn şi ai desăvârşit aceasta prin semnul peceţii Tale pentru arhierei, miluieşte, ca un îndurat şi pe acesta care pătimeşte.

Demonii cei cumpliţi să nu se atingă de acesta ce-şi însemnează simţurile cu ungere dumnezeiască, Mântuitorule, ci îl apără pe dânsul cu acoperământul slavei Tale.

Tinde mâna Ta din înălţime, Iubitorule de oameni, şi, sfinţind untdelemnul Tău acesta, Mântuitorule, dă-l robului Tău spre sănătate şi izbăvire de toate bolile.

Maica Făcătorului, te-ai arătat în casa Dumnezeului ău măslin roditor, prin care lumea s-a umplut de milă. Pentru aceasta mântuieşte cu mângâierea rugăciunilor tale pe acesta ce pătimeşte.

CONDAC, glasul al 2-lea

Cel ce eşti Izvorul milei, Preabunule, izbăveşte de toată suferinţa pe aceştia ce cad cu credinţă fierbinte la mila Ta cea negrăită, Îndurate, şi, uşurându-le neputinţele, dă-le dumnezeiescul har de sus.

VA URMA.

Preot Prof. Gheorghe Salagian

1. Cipul din actele biometrice nu este pecetea finala, ci unul din pasii premergatori acesteia.

2. Cei care nu se opun implementarii actelor de identitate electronice si nu vad un pericol in acceptarea lor, trebuie sa fie constienti ca savarsesc un pacat impotriva evidentei Apocalipsei[1] si se fac partasi, mai mult sau mai putin, acestui sistem care incepe sa semene din ce in ce mai mult cu fiara apocaliptica[2].

3. Dupa cum ne invata Sfanta Scriptura si Sfintele Canoane, avem datoria de a primi pe oricine vine la spovedanie cu duh umilit si dorinta de indreptare. Asadar nu excludem pocainta si indreptarea celor ce au acceptat actele cu cip.

4. Daca penitentul nu renunta la actele cu cip, dupa ce a fost mai inainte duhovniceste catehizat si mustrat, noi, manastirea Petru Voda, nu ne putem asuma ca acesta sa fie dezlegat la spovedanie, decat daca renunta la aceste acte si accepta canonul de indreptare[3].

5. In privinta acelei inregistrari video postate pe internet, in care cineva intreaba cum sa procedeze cu sotia care are un act cu cip, tinem sa facem precizarea ca acea inregistrare nu trebuia facuta publica, deoarece era un sfat personal, menit sa castige pocainta si trezirea constiintei penitentului, si nu reprezinta un sfat general valabil. Epitimia pentru pacate difera de la fiecare individ in parte. Chiar daca la inceput se face afirmatia, aparent grava, ca sotul sa isi paraseasca sotia, totusi se revine cu precizarea ca sotia sa fie adusa spre catehizare si spovedanie. Un duhovnic iscusit acorda canonul si mustrarea in functie de starea sufleteasca a fiecaruia. Pentru acel suflet era poate necesara o astfel de mustrare. Asadar, mustrarea si canonul celui ce primeste acte cu cip, se face particular, dupa cum hotaraste duhovnicul si in functie de situatie.

6. Precizam iarasi ca prin aceasta pozitie a noastra nu intentionam sa facem nici un fel de scindare in Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, ci cerem sa ni se dea voie sa purtam mai departe lucrarea Duhului celui ce a spus candva: “Iata si securea zace la radacina pomilor; deci tot pomul care nu face roada buna se taie si in foc se arunca.” (Mt. 3:10) si sa ne temem de mustrarea Celui ce a spus “fata cerului stiti sa o socotiti; iar semnele vremilor nu puteti” (Mt. 16:3). Chiar daca nu mai este intre noi un Sfant Apostol Pavel, nu mai avem un dumnezeiesc ierarh ca Vasilie cel Mare, ca Grigorie Palama, sau ca Ioan Maximovici, si pentru aceea si situatia este cu atat mai greu de judecat, avem incredere insa ca bunul Dumnezeu va pazi turma Sa si ca Pastorul cel Bun cunoaste oile Sale si ele Il cunosc pe El si asculta glasul Lui (Ioan 10:14).

Arhimandrit Justin Parvu,
staret al Manastirii Petru Voda

Sursa
____

[1] 1 Thessaloniceni 5:20.
[2] Nu putem, de asemenea, sa trecem cu vederea prorociile Sfintilor, mai vechi sau mai noi, care pun egal intre lucrarile fiarei apocaliptice si masurile antihristice si antiumane ale statului global contemporan.
[3] Nu putem dezlega unele pacate, iar pe altele nu.

Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Dar celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (IOAN 1,11-13).

Iubiţi credincioşi!

Aflându-ne din nou lângă un trup neînsufleţit, care va fi dat pământului până la ce-a de-a doua venire a Domnului, de la început este bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu: adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh – făpturi cereşti. Cei ce devin fii ai lui Dumnezeu, I Se asimilează Cuvântului, Care S-a întrupat din fecioară fără bărbat. Ca făpturi cereşti, petrecem o vreme în corturi pământeşti, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: ,,Fiindcă noi ştim că dacă acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (2 CORINTENI 5,1). Locuinţa noastră pământească este trupul firesc, fizic, trecător, în paralelă cu trupul duhovnicesc, nepieritor, pe care-l vom dobândi la învierea morţilor, după cum tot Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: ,,Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc” (1 CORINTENI 15,44). De la Dumnezeu ieşim: ,,Ştim că noi suntem din Dumnezeu şi că întreaga lume zace sub puterea Celui-Rău” (1 IOAN 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e CĂRAREA.

Unii însă nu se mai întorc.

Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăşmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine: ,,Vai celor ce numesc răul bine şi binele, rău, celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric, celor ce fac amarul dulce şi dulcele, amar!” (ISAIA 5,20) şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăşmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea – moartea – rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Aici e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se cobora de la Ierusalim la Ierihon (LUCA 10,30), adică a lui Adam cu toţi urmaşii lui, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar S-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut să ştim: ce suntem, cine ne sunt Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, Cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momeli? …Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

UN TOVARĂŞ NEVĂZUT

Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe ea; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află cei care să meargă pe ea:

Intraţi pe poarta cea strâmtă; că largă este poarta – şi lat este drumul ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce intră prin el; şi strâmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce îl află” (MATEI 7,13-14).

Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zori două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată ,,lumea” pe care o înşeală el:

Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea (nu universul – kosmos, ci oamenii ca lume – oikoumene) o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el” (APOCALIPSĂ 12,9).

Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Pe beţiv, îl amorţeşte cu acul băuturii, pe desfrânat – cu plăcerea acestui păcat, pe cel lacom – cu iubirea de arginţi, hărnicia în zi de duminici şi sărbători şi cu lăcomia pântecelui, pe eretic – cu plăcerea de a asculta şi propovădui învăţături false, străine de Biserica lui Hristos. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc: ,,Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Aşa grăieşte Cel ce are şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Îţi ştiu faptele, că-ţi merge numele că trăieşti, şi eşti mort” (APOCALIPSĂ 3,1), dar sunt numai trupuri: ,,Dar Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup; aşadar, zilele lor să fie o sută douăzeci de ani” (FACERE 6,3). Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, unii de loc, alţii doar din auzite, dar fără să-i intereseze, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu Preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă – CALEA MÂNTUIRII. De aceea, Fiul, a doua Persoană a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a arătat CĂRAREA. Prin urmare, CALEA MÂNTUIRII e chiar CĂRAREA pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate: ,,…că pildă v-am dat, ca voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi” (IOAN 13,15) şi dându-ne îndrăzneală. Pe CĂRAREA MÂNTUIRII încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare generaţie de oameni, până la sfârşitul veacului (MATEI 28,20): Dumnezeu Însuşi cu Sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni… . Fără Hristos şi fără Biserică, fără Sfinţi, fără Cruce, fără Îngeri şi fără Maica Domnului, nu vom fi niciodată pe CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
2. BOCA, Ieromonah Arsenie – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. TIMOTEI SEVICIU, Episcopul Aradului şi Hunedoarei; Ediţia a V-a îngrijită de Preot Conf. Dr. SIMION TODORAN şi Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU; Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului – 2006.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Predică la o înmormântare

• ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună chiar şi-n casă cu cel scos de la împărtăşire, să se afurisească” (CANONUL 10 APOSTOLIC) 38);
• ,,Dacă cineva fiind cleric, s-ar ruga împreună cu clerici caterisiţi, să se caterisească şi el” (CANONUL 11 APOSTOLIC) 39);
• ,,Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagoga (adunarea) iudeilor sau ereticilor spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească” (CANONUL 64 APOSTOLIC) 40);
• ,,Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruiesc în eres” (CANONUL 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 41);
• ,,Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitire, ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici, pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un anumit timp. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (CANONUL 9 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 42).
  

În ceea ce priveşte CANONUL 10 APOSTOLIC, tâlcuirea sau explicarea lui, este următoarea:

,,Prin afurisire sau excomunicare, orice creştin era pus în afara Bisericii. Această pedeapsă se dădea pentru păcate grele sau pentru altfel de abateri de la disciplină, care în fond nu erau altceva decât tot păcate, pentru că pedepsele pe care le aplică Biserica, se justifică numai prin gravitatea păcatului pe care îl implică unele fapte ale creştinilor. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis în nici o formă să păstreze legături cu membrii Bisericii şi nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgenţă a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicată de Biserică şi deci o abatere de la disciplina bisericească a celor ce nu respectau hotărârile conducerii bisericeşti. De altfel, izolarea în care era pus cel afurisit, are înţelesul de stare în care respectivul trebuie să mediteze asupra păcatului săvârşit şi să se pocăiască, pentru a se face vrednic să fie reprimit în Biserică, căci afurisirea nu însemna osândă veşnică, ci o pedepsire mai aspră, prin care nu se urmăreşte totuşi moartea păcătosului, ci, după cuvântul Scripturii ,,să se întoarcă şi să fie viu”, adică să se reabiliteze. Nesocotirea de către ceilalţi creştini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greşelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut să se ridice. În legătură cu afurisirea sau excomunicarea, mai observăm că, în Biserica veche ea avea şi înţelesul de oprire temporară de la Sfânta Împărtăşanie sau de la cuminecare ,,comunicatio” – de unde şi cuvântul ,,Excomunicatio – excomunicare”. Se ştie că şi în Sfintele Canoane este folosită uneori în acest sens (CANOANELE 27, 52 TRULAN; 47 IOAN PUSTNICUL)” 43).

Tâlcuirea sau explicarea CANONULUI 11 APOSTOLIC este următoarea:

,,Se impune pentru clericii de orice grad să urmeze, faţă de clericii caterisiţii, aceeaşi rânduială la care sunt obligaţi toţi credincioşii afurisiţi, fiindu-i oprit fiecărui cleric să se roage împreună cu clericii caterisiţi şi în primul rând să liturghisească cu aceştia” 44). Acest canon şi mai ales tâlcuirea şi explicarea lui ar trebui să-i pună pe gânduri pe preoţii, care la anumite evenimente au slujit împreună cu ex-preotul ortodox şi actual ,,preot” greco-catolic Vasile Goje din Ardud, care în 1998 a fost caterisit de Prea Sfinţia Sa Iustinian Chira, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pentru ÎNALTĂ TRĂDARE, deoarece în ianuarie 1998 a părăsit credinţa ortodoxă, trecând la cea greco-catolică, producând tulburări mari în localitate, la fiecare Sfântă Liturghie oficiată în Ardud trebuind să participe forţe ale Poliţiei şi Jandarmeriei judeţului Satu-Mare.

Nu putem trece cu vederea tâlcuirea CANONULUI 64 APOSTOLIC care este următoarea: “În Biserica veche, datorită antagonismului în care se găseau creştinii cu ereticii şi cu necreştinii, s-a impus în mod spontan un separatism religios faţă de aceştia. De altfel e de la sine înţeles, că dacă anumite relaţii comune cu ereticii şi cu necreştinii nu puteau fi evitate sau interzise, apoi relaţiile cu caracter strict religios, care ar fi de natură să-i aducă în situaţia de a se ruga împreună – nu puteau fi îngăduite; căci într-adevăr, rugăciunea împreună cu ereticii înseamnă o recunoaştere implicită a credinţei lor, fapt care este contrar poziţiei principale pe care s-a situat Biserica faţă de eretici şi necreştini. Ea singură este depozitarea adevărului mântuitor revelat şi ea singură, prin mijloacele harului sfinţitor, poate asigura mântuirea credincioşilor. Recunoaşterea valorii soteriologice a practicii religioase ale unor religii şi ale ereticilor, înseamnă implicit recunoaşterea netemeiniciei poziţiei pe care s-a situat Biserica faţă de necreştini şi eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii şi afurisirii să se roage cu ereticii şi necreştinii, fie în locaşurile de cult ale acelora, fie înafară. Acelaşi lucru este interzis şi laicilor, sub pedeapsa afurisirii” 45).

În ceea ce priveşte tâlcuirea CANONULUI 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343, aflăm următoarele: “Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul, Care a spus: “Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este” (MATEI 12,30; LUCA 11,23), părinţii dispun categoric ca ereticii, care stăruie în erezie, să nu fie admişi în Biserică” 46).

Tâlcuirea CANONULUI 9 AL Sinodului mai sus amintit, este următoarea: ,,Interzicând vizitarea cimitirelor ereticilor, părinţii sancţionează pe cei botezaţi cu oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie şi cu prelungirea termenului de catehumenat, până la pocăinţă, acelor ce nu respectă această dispoziţie” 47).

Note:
38) Ibidem; pag. 14;
39) Idem;
40) Ibidem; pag. 40;
41) Ibidem; pag.217;
42) Ibidem; pag.218.
43) Ibidem; pag. 14.
44) Idem.
45) Ibidem; pag. 40.
46) Ibidem; pag. 217.
47) Ibidem; pag. 218.

<<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

V-aţi cam speriat. Aţi citit Apocalipsa lui Ioan, şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume: şi balaurul roşu în chipul socialismului, şi fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei, şi fiara cu două coarne în chipul ereziilor. Şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva Creştinismului! Chiar şi de-ar fi aşa, fraţilor. Chiar şi dacă în vremea noastră iadul şi-a ridicat toate oştirile împotriva lui Hristos, adevăratul creştin trebuie să privească fără teamă înainte, cu credinţă şi nădejde tare în Cel ce singur este Nebiruit. Nu le-a zis Domnul următorilor Săi atunci când erau doar o mână de oameni în mijlocul uriaşei împărăţii romane: nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32)? Şi aceste cuvinte proroceşti s-au împlinit. Următorii lui Hristos au biruit împărăţia romană şi multe alte împărăţii de pe pământ, cucerind totodată cea mai însemnată împărăţie: împărăţia cerurilor.

Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa – fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei în Hristos câte un balaur, înarmat cu toate armele pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas totdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut.

Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Citiţi cu luare aminte ce spune vizionarul apocaliptic: cum toate fiarele, toţi şerpii şi toţi începătorii minciunii se vor ridica împotriva Mielului lui Dumnezeu, şi cum Mielul lui Dumnezeu îi va birui pe toţi. Aceştia vor face război cu Mielul, şi Mielul îi va birui pe ei, că este Domnul domnilor si Împăratul împăraţilor.

Ce vreţi mai mult decât această chezăşie a biruinţei lui Hristos? Fiindcă Hristos este înfăţişat aici ca Miel. În războaiele pământeşti pentru avere şi stăpânire nu s-a ştiut niciodată dinainte cine va birui, şi totuşi mulţi ostaşi se luptă de amândouă părţile cu vitejie şi cu nădejde - iar noi ducem luptă duhovnicească, căreia i s-a chezăşuit biruinţa dinainte de către însuşi  Dumnezeu, şi i s-a prorocit, şi i s-a prevestit, şi i s-a întărit până în ziua de astăzi prin foarte multe biruinţe ale Nebiruitului Hristos asupra tuturor apostolilor minciunii şi organizaţiilor întunericului.

Să fie aceasta cea din urmă? Cine ştie! Fiindcă El a zis: ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu. Să fie acesta cel din urmă război pentru Hristos şi împotriva lui Hristos? Măcar de-ar fi! Măcar de-ar fi cel din urmă: tocmai de aceea să ne bucurăm şi să ne veselim! Fiindcă deşi în acest ultim război lupta va fi cea mai crâncenă, şi cununile slavei vor fi cele mai strălucitoare. Cel din urmă război va însemna cea din urmă şi cea mai măreaţă biruinţă a Mielului. Care dintre creştini nu ar dori cu inima să fie părtaş tocmai acestei biruinţe a biruinţelor?

Nu vă temeţi, deci: biruinţa credinţei lui Hristos este chezăşuită mai neîndoielnic decât temeliile lumii. El, după a Sa voie, amână biruinţa cea de pe urmă – poate pentru ca s-o poată vedea, din cer şi de pe pământ, un cât mai mare număr de ochi omeneşti şi să se poată veseli de ea un cât mai mare număr de inimi.

(Sf. Nicolae Velimirovici – Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi)

Întrebare: Prea Cuvioase Pãrinte Egumen, cum priviti Sfintia Voastrã miscarea de apropiere interreligioasã la care iau parte si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe ?

Rãspuns: Din capul locului se vede cã aceastã miscare este dirijatã de romano-catolici. Începe cu declaratiile de la Assisi si se sfîrseste la Roma. Întrevãd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca si conducãtor al tuturor crestinilor, ci si al tuturor religiilor. Aceastã afirmatie a mea este întãritã dacã luãm în considerare si alte actiuni asemãnãtoare ale Vaticanului cum ar fi pozitia dominantã pe care si-o asumã Papa în negocierile crestinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situatia Locurilor Sfinte. Este clar cã Papa încearcã sã preia conducerea spiritualã a Europei Unite, nu doar a tuturor “bisericilor si confesiunilor crestine” (lucru cu neputintã deocamdatã astãzi),  sã-si asigure primatul într-o Europã polimorfã religios.

Sunt caracteristice în acest sens si declaratiile pe care le-au fãcut conducãtorii Uniunii Europene, Jaques Santer si Romano Prodi, vorbind despre “un cîmp comun de colaborare al cultelor cu societatea civilã” pentru întruparea ideilor unei Europe noi “atît în viata politicã cît si în laturile ei religioase”.

Vaticanul încearcã sã cîstige de fiecare datã cît poate mai mult:

• prin uniatie: atragerea nemijlocitã a ortodocsilor si a altor crestini rãsãriteni (monofiziti, anticalcedonieni);
• prin dialogul cu ortodocsii: recunoasterea Bisericii Romano-Catolice de cãtre ortodocsi drept Bisericã sorã avînd credintã apostolicã, Taine valide si succesiune apostolicã;
• prin participarea si organizarea, la Vatican, a declaratiilor si rugãciunilor interreligioase pentru pace: urmãreste primatul între toate religiile.

Roma întrevede cã, datoritã înfrumusetãrii si aggiornament-ului crestinismului apusean, romano-catolicismul poate iesi din dificultãtile în care se aflã, instituind un soi de ideologie panreligioasã cu colorit crestin. În acest scop papa încearcã sã se impunã ca si conducãtor al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu pozitia teologicã a Vaticanului conform cãreia “orice bun care existã în afara Bisericii Romano-Catolice îi apartine virtual”.

Întrebare: Nu credeti cã în aceastã miscare generalã este necesarã si prezenta Ortodoxiei, astfel încît evolutia aceasta sã nu fie monopolizatã de romano-catolici?

Rãspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamã Biserica noastrã Ortodoxã care niciodatã nu înceteazã a fi una, sfîntã, soborniceascã (adicã universalã, ecumenicã, n.n.) si apostoleascã, singura cale sigurã spre mîntuire. Din aceastã cauzã astfel de “necesitãti” sunt de neînteles. Credinta noastrã purã se înstrãineazã atunci cînd este folositã în spatele acestor declaratii pe care conducãtorii ortodocsi n-ar trebui sã le sustinã nici mãcar cu prezenta lor.

Întrebare: Sfintia Voastrã, în special, ca si cleric ortodox si cunoscãtor al Dreptului Canonic, cum vedeti împreunã-rugãciunea cu reprezentantii altor religii? Este permisã de cãtre Sfintele Canoane si de traditia Bisericii noastre?

Rãspuns: În cazul acesta nu avem de-a face cu o împreunã-rugãciune în sensul participãrii tuturor la o rugãciune comunã, deoarece fiecare reprezentant religios se roagã pe rînd la Dumnezeul sãu. Împreunã-rugãciune sãvîrsesc ierarhii ortodocsi cu romano-catolicii si cu alti crestini eterodocsi. Desigur cã si aceastã împreunã-rugãciune este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Dar nici rugãciunea reprezentantilor diferitelor religii în acelasi loc, cu rîndul si pentru acelasi scop nu poate fi acceptatã de cãtre constiinta crestinã ortodoxã din mai multe motive:

• Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentantii celorlalte religii sunt mincinosi. Profetul David spune cã “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5 – traducere dupã Septuaginta) si cã “urechi au si nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hindusii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeitãti. Sintoistii cred în sufletele înaintasilor si cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budistii au un dumnezeu impersonal. Iudeii si musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinta în Dumnezeul Treime si în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, crestinii ortodocsi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importantã Celui cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situatii amintesc de “New Age” si de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situatie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci si a Vechiului Testament.
• Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeti sã ia parte la asa ceva? Este cunoscut faptul cã profetii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai multi dintre acestia au fost alungati si ucisi din acest motiv.
• Ar fi acceptat vreodatã Sfintii Apostoli si nenumãratii Sfinti Martiri si Mãrturisitori ai credintei noastre o astfel de participare? Cum îndrãznim noi astãzi sã actionãm împotriva lor, a Profetilor, a Apostolilor, a Martirilor si a Sfintilor nostri Pãrinti?

Întrebare: Multi teologi accentueazã cã Ortodoxia este ecumenicã (i.e. universalã). Nu credeti cã a sosit timpul ca în zilele noastre sã se impunã aceastã dimensiune a Ortodoxiei?

Rãspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxã este ecumenicã (i.e. universalã). Una este, însã, ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) si alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxã este ecumenicã, dar nu ecumenistã. Si rãmîne ecumenicã, cîtã vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinãtãtii Bisericii si se propune si celorlalti, fãrã sã se împartã sau sã se ajusteze dupã conceptiile omenesti. Deoarece, asadar, Biserica noastrã Ortodoxã este ecumenicã si deoarece întreaga lume are cu adevãrat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sã se mentinã ecumenicã si sã nu cadã în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-si pãstra identitatea ei, ci si pentru a ajuta cu adevãrat lumea.

Întrebare: Care credeti cã sunt consecintele probabile ale ecumenismului în sînul poporului credincios?

Rãspuns: Consecintele unor astfel de manifestãri si declaratii sunt numeroase si neplãcute, nu numai pentru credinciosii Bisericii ci si pentru ai celorlalte culte. Astãzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masã toate informatiile din lume pot ajunge si în cel mai îndepãrtat colt. Credinciosii ortodocsi practicanti si cu cunostintã bisericeascã vie care urmeazã hotãrît “credinta încredintatã odatã pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3), aceste manifestãri si declaratii le produc indignare, întristare si gînduri de a pãrãsi o Bisericã ce îngãduie asa ceva, cu intentia de a mãri numãrul credinciosilor schismatici zelotisti si sã loveascã astfel si mai mult Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã.

Celor credinciosi doar cu numele, ecumenismul le produce slãbirea si diluarea constiintei dogmatice si un si mai mare dezinteres pentru credinta si viata ortodoxã, cîtã vreme toate religiile sunt la fel. În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar cautã un rãspuns la diferite probleme, îi încurajeazã sã accepte solutii de la diferite eresuri si religii. Se stie cã în Grecia existã mai mult de 500 de astfel de miscãri religioase si crestine si cã tot mai multi ortodocsi le devin adepti. Ca sã nu amintesc decît de miscãrile religioase extrem orientale si de penticostalii la a cãror adunare în Atena vin pentru a asculta predica cam 500-600 de ortodocsi sau fost-ortodocsi. Cum vor putea duhovnicii si preotii sã interzicã credinciosilor ortodocsi sã meargã la astfel de adunãri cîtã vreme ierarhi ortodocsi iau parte nu doar la rugãciuni intercrestine, ci si interreligioase?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena, aratã în articolul sãu “Liturghia comunã ecumenistã” din ziarul “Elefhterotupia” (25.X.1995) cã aceste miscãri ridicã o serioasã problemã pastoralã. Aceastã parodie de liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice unde au cîntat ortodocsii, au slujit latinii, si au fost împãrtãsiti toti, inclusiv protestantii prezenti, cu ostia de cãtre episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Sã vã mai citez si un pasaj care vizeazã direct subiectul nostru:

Cu evlavie treceau prin fata icoanei Maicii Domnului, multi aprinzînd chiar  lumînãri: ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani, budisti, sintoisti, cîtiva cu religie nedeclaratã, dupã cum si atei convinsi.(…) Atmosfera din bisericã era “ca un pod ce ducea de la pãmînt la cer” desi unul se închina la Hristos, alul la Mahomed, altul la Buda s.a.m.d.(…) Aceeasi senzatie am mai avut-o acum trei ani înainte, într-un centru budist din Kioto… Tot asa si acolo, budistii, localnicii se prosternau în fata unei statui, aprindeau tãmîie, identicã cu cea folositã de cresinii apuseni, ardeau lumînãri fiecare la Dumnezeul sãu….

Încheind rãspunsul meu vreau sã subliniez faptul cã prin astfel de actiuni, dãm senzatia necrestinilor cã suntem unul si acelasi lucru cu ei, cã nu are importantã cã ei nu sunt crestini si cã mîntuirea se aflã si în alte religii. Cum vor mai cãuta credinciosii altor religii mîntuirea în Hristos sau ce înteles va mai avea pentru ei propovãduirea ortodoxã a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S.Damaschin al Elvetiei se face referintã la dialogul ortodocsi-musulmani. Citez: “O bisericã sau o moschee – locul în care omul îsi cunoaste nimicnicia sa – tintesc ambele spre aceeasi valorizare spiritualã a omului” (Epistepsis, m.494, p.23). Aceastã frazã ne-a socat si ne intereseazã opinia Sfintiei Voastre.

Rãspuns: Din pãcate, aceastã frazã, ca si altele de altfel ale P.S. Damaschinos sau ale altor teologi ortodocsi si eterodocsi care se ocupã cu musulmanii, exprimã spiritul sincretist în care se tine dialogul. Eu personal mã îndoiesc profund cã o bisericã si o geamie (sau o sinagogã sau orice alt locas religios monoteist) pot conduce pe om la aceeasi stare duhovniceascã. Vreau sã cred cã astfel de fraze s-au rostit din gresealã si cã nu exprimã convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacã ar exprima credinta celor care le publicã, îmi pare rãu sã o spun, au cãzut din credinta crestinã. Dar este nepermis sã fie rostite astfel de cuvinte chiar din gresealã. Cu credinta Bisericii nu ne jucãm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovãduieste Coranul cu toate rãtãcirile lui, unde nu se cinsteste si nu se propovãduieste credinta în Dumnezeu Treimic, unde “credinciosii” nu se împãrtãsesc cu Sfintele Taine si nu primesc harul dumnezeiesc prin ele si nu devin mãdulare ale trupului lui Hristos, cum pot ei sã aibã aceeasi stare duhovniceascã cu ortodocsii dintr-o bisericã în care se cinsteste Sfînta Treime? Dacã am lua în serios chiar si numai cuvintele slujbei ce se zice la înnoirea unei biserici ortodoxe n-am putea sã mai spunem asa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravã trebuie sã ne strãduim sã pãzim sistematic si cu grijã credinta noastrã. Dacã astfel de conceptii domnesc înseamnã cã se propovãduieste “o altã evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune cã “cel ce va crede si se va boteza se va mîntui iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Marcu 16,16) si cã “nu este în altcineva mîntuirea (decît în Iisus Hristos) cãci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie sã ne mîntuim noi” (Fapte 4,12).

Întrebare: Ati atins deja tema dialogului si as vrea sã vã întreb ce credeti despre dialogurile intercrestine?

Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã este considerat “de lucru”, e utilizat în practicã drept întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos, ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul, Sofronie al Ierusalimului s.a.

Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.

Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?

Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un minimalism dogmatic?
Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã dialogurile.

Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali, iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi, cealaltã familie fiind anticalcedonienii.

Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos sã rãmînã neatinsã si fãrã patã, Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?

Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand [...] si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.

Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?

Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus, cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.

Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia, asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã vreme  au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.

Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta de sine ortodoxã. Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii, consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã) si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã), vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr, astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã Biserica cea nevãzutã.

Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem indirect de la  eclesiologia noastrã ortodoxã?

Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã, o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.

Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?

Rãspuns: Existã diferente între înnoire si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale. Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul credintei. Acest tip de “înnoire” Biserica l-a îndepãrtat ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.

Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic  “de o fiintã” de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã de cãtre Bisericã, ca exprimînd  adevãrul vesnic si ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea. Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire, considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale Traditiei si alterarea lor.

Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe):

Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii sfintei noastre credinte si Traditii.

Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?

Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti, mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã porunca Domnului: “cine va mãrturisi întru Mine înaintea oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu Care este în ceruri”(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune “oricine Mã va mãrturisi” ci “oricine va mãrturisi întru Mine“. Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini. O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.

Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri, dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã învãtãtura Sf. Maxim Grecul?

Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?

În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.

Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?

Rãspuns: Hristos “ieri, azi si în veci este acelasi” iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi  de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã de cele învãtate de la  pãrintii credinciosi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor, Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: “veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi”(Ioan 9,32). De aceea ne este de folos sã “tinem adevãrul în iubire”(Efeseni 4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt. Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe.

Vã multumesc.

Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.

De fapt această împărţire tradiţională a neortodocşilor în eretici şi schismatici, nu este suficient de întemeiată, întrucât schismaticii sunt în fond eretici, deoarece schisma lor începe tocmai prin nesocotirea sau lepădarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică.

De fapt neacceptarea învăţăturii tradiţionale despre Biserică este principala cauză a tendinţei de dispersare (fărâmiţare) a ereziilor, căci în ultimă instanţă, înţelegerea greşită a tuturor problemelor eclesiologice a fost şi rămâne izvorul tuturor ereziilor 32).

De altfel, nici din punct de vedere practic, Biserica nu a făcut o deosebire prea riguroasă între eretici şi schismatici, punând uneori Taine ale ereticilor ca valide şi neprimind ca atare Tainele schismaticilor. Aşa încât în categoria schismaticilor ne mai rămânând decât sporadice grupuri de indivizi izolaţi, se pare că nici nu mai are vreo consistenţă şi vreun temei vechea împărţire a neortodocşilor în eretici şi schismatici, fiindcă este clar că toţi cei răzleţi într-un fel sau altul de Biserica Ortodoxă sunt în fond eretici.

Deci ar trebui să nu mai fie folosit cuvântul SCHISMATIC, ci numai acela de ERETIC pentru a-i designa pe credincioşii neortodocşi 33). Ar fi însă împotriva spiritului irenic al Evangheliei şi a lucrărilor bisericeşti ca cei îndepărtaţi de la calea adevărului să fie şi mai tare împinşi spre rătăcire prin abandonarea lor şi aceasta pentru că pe de altă parte cele mai multe grupări creştine neortodoxe au păstrat – cel puţin – ceea ce se numeşte “vestigia ecclesiae”, adică urme sau elemente ale Bisericii celei adevărate 34).

În această situaţie cea mai potrivită numire pentru organizaţiile religioase creştine neortodoxe este aceea de Biserici sau organizaţii religioase ETERODOXE, toţi creştinii neortodocşi formând masa ETERODOCŞILOR 35). Chiar dacă schimbăm în virtutea spiritului irenic denumirea ereticilor şi schismaticilor în eterodocşi, nu trebuie să uităm câteva prescripţii canonice, care sub nici un aspect nu pot fi trecute cu vederea. De exemplu, Canonul 45 Apostolic prevede următoarele: “Episcopul sau prezbiterul (preotul) sau diaconul, dacă s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească 36).

Tâlcuirea Canonului 45 Apostolic este următoarea: “Ereticii sunt afurisiţi, adică excomunicaţi din Biserică şi sunt interzise relaţiile obşteşti cu ei; cu atât mai mult este oprit ca membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu aceştia şi este o infracţiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre clerici. Canonul prevede pedeapsa afurisirii, în sensul de suspendare din funcţiune, în cazul clericilor care s-ar ruga împreună cu ereticii şi pedeapsa caterisirii pentru acei clerici pentru acei clerici care le-ar îngădui clericilor eretici să slujească cele sfinte sau ar sluji împreună cu ei.

Dacă prima abatere ar găsi vreo explicare şi poate fi tratată cu indulgenţă, apoi cea de-a doua reprezintă un act de trădare a Bisericii şi trebuie sancţionat ca atare, căci ce înseamnă intercomuniunea “in sacris” cu ereticii? Nimic altceva decât a face o cauză comună cu aceştia” 37). <<va urma>>

NOTE:
-31) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N – DREPT CANONIC ORTODOX, LEGISLAŢIE ŞI ADMINISTRAŢIE BISERICEASCĂ, vol. II; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti – 1990; pag.331;
-32) Idem;
-33) Idem;
-34) Idem;
-35) Ibidem, pag. 332;
-36) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N. – CANOANELE BISERICII ORTODOXE – note şi comentarii; 1992; pag. 32;
-37) Ibidem, pag. 32-33.

de Preot Gheorghe Salagian