Întreaga activitate de finanţist şi diplomat a lui Nicolae Titulescu a fost dirijată de forţe oculte francmasonice, al căror slujitor diplomat era, aducând României prejudicii incalculabile [HRISTEA, Ieronim - op. cit., pag. 286]. Astfel: -a) În luna august 1914 a început primul război mondial. România fiind o ţară mică, nu s-a implicat în acest conflict [Idem]. La 17 august 1916, la insistenţele Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei, care garantau alipirea la patria-mamă a teritoriilor vremelnic ocupate de Habsburgi: Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul şi Bucovina, România a semnat un tratat cu cele patru mari puteri [Idem].

Urmare a acestui tratat, la 27 august 1916, România a declarat război Habsburgilor, renunţând la neutralitatea care durase doi ani (1914-1916) [Idem]. Primul război mondial a constituit preludiul Revoluţiei bolşevice din Rusia şi a asigurat condiţiile declanşării acestei revoluţii [Idem]. Liderii revoluţiei plecaseră în Rusia cu ceva bani din băncile francmasonice, respectiv Troţki primise de la băncile americane 20 de milioane de dolari, iar Lenin primise de la băncile europene 55 de milioane de mărci germane. Aceste sume erau un mezelic faţă de amploarea acţiunii şi cineva s-a gândit că pentru bolşevici ar fi o mană cerească Tezaurul României, care deţinea valori de aproape 2 miliarde de dolari (la valoarea din 1917) [Ibidem; pag. 286-287].

Armatele române au trecut Carpaţii şi în scurtă vreme au eliberat o treime din teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi [Ibidem; pag. 287]. Miraculos, celelalte fronturi în care luptau armatele aliate ale Angliei, Italiei, Franţei şi Rusiei au devenit inactive şi România s-a trezit singură în faţa armatelor germane, habsburgice, bulgare şi turceşti. În câteva săptămâni România a pierdut Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, fiind obligată să se retragă în Moldova şi să fortifice linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi şi braţul Sfântul Gheorghe al Dunării [Idem].

Comentariu personal de actualitate: Trăim aceleaşi vremuri ca atunci, războiul fiind acum de nuanţă pur economică. În aceste condiţii, Capitala României şi Tezaurul Băncii Naţionale au fost mutate la Iaşi, în temeiul Decretului Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916 [Idem].

<<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagia

• ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună chiar şi-n casă cu cel scos de la împărtăşire, să se afurisească” (CANONUL 10 APOSTOLIC) 38);
• ,,Dacă cineva fiind cleric, s-ar ruga împreună cu clerici caterisiţi, să se caterisească şi el” (CANONUL 11 APOSTOLIC) 39);
• ,,Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagoga (adunarea) iudeilor sau ereticilor spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească” (CANONUL 64 APOSTOLIC) 40);
• ,,Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruiesc în eres” (CANONUL 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 41);
• ,,Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitire, ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici, pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un anumit timp. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (CANONUL 9 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343) 42).
  

În ceea ce priveşte CANONUL 10 APOSTOLIC, tâlcuirea sau explicarea lui, este următoarea:

,,Prin afurisire sau excomunicare, orice creştin era pus în afara Bisericii. Această pedeapsă se dădea pentru păcate grele sau pentru altfel de abateri de la disciplină, care în fond nu erau altceva decât tot păcate, pentru că pedepsele pe care le aplică Biserica, se justifică numai prin gravitatea păcatului pe care îl implică unele fapte ale creştinilor. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis în nici o formă să păstreze legături cu membrii Bisericii şi nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgenţă a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicată de Biserică şi deci o abatere de la disciplina bisericească a celor ce nu respectau hotărârile conducerii bisericeşti. De altfel, izolarea în care era pus cel afurisit, are înţelesul de stare în care respectivul trebuie să mediteze asupra păcatului săvârşit şi să se pocăiască, pentru a se face vrednic să fie reprimit în Biserică, căci afurisirea nu însemna osândă veşnică, ci o pedepsire mai aspră, prin care nu se urmăreşte totuşi moartea păcătosului, ci, după cuvântul Scripturii ,,să se întoarcă şi să fie viu”, adică să se reabiliteze. Nesocotirea de către ceilalţi creştini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greşelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut să se ridice. În legătură cu afurisirea sau excomunicarea, mai observăm că, în Biserica veche ea avea şi înţelesul de oprire temporară de la Sfânta Împărtăşanie sau de la cuminecare ,,comunicatio” – de unde şi cuvântul ,,Excomunicatio – excomunicare”. Se ştie că şi în Sfintele Canoane este folosită uneori în acest sens (CANOANELE 27, 52 TRULAN; 47 IOAN PUSTNICUL)” 43).

Tâlcuirea sau explicarea CANONULUI 11 APOSTOLIC este următoarea:

,,Se impune pentru clericii de orice grad să urmeze, faţă de clericii caterisiţii, aceeaşi rânduială la care sunt obligaţi toţi credincioşii afurisiţi, fiindu-i oprit fiecărui cleric să se roage împreună cu clericii caterisiţi şi în primul rând să liturghisească cu aceştia” 44). Acest canon şi mai ales tâlcuirea şi explicarea lui ar trebui să-i pună pe gânduri pe preoţii, care la anumite evenimente au slujit împreună cu ex-preotul ortodox şi actual ,,preot” greco-catolic Vasile Goje din Ardud, care în 1998 a fost caterisit de Prea Sfinţia Sa Iustinian Chira, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pentru ÎNALTĂ TRĂDARE, deoarece în ianuarie 1998 a părăsit credinţa ortodoxă, trecând la cea greco-catolică, producând tulburări mari în localitate, la fiecare Sfântă Liturghie oficiată în Ardud trebuind să participe forţe ale Poliţiei şi Jandarmeriei judeţului Satu-Mare.

Nu putem trece cu vederea tâlcuirea CANONULUI 64 APOSTOLIC care este următoarea: “În Biserica veche, datorită antagonismului în care se găseau creştinii cu ereticii şi cu necreştinii, s-a impus în mod spontan un separatism religios faţă de aceştia. De altfel e de la sine înţeles, că dacă anumite relaţii comune cu ereticii şi cu necreştinii nu puteau fi evitate sau interzise, apoi relaţiile cu caracter strict religios, care ar fi de natură să-i aducă în situaţia de a se ruga împreună – nu puteau fi îngăduite; căci într-adevăr, rugăciunea împreună cu ereticii înseamnă o recunoaştere implicită a credinţei lor, fapt care este contrar poziţiei principale pe care s-a situat Biserica faţă de eretici şi necreştini. Ea singură este depozitarea adevărului mântuitor revelat şi ea singură, prin mijloacele harului sfinţitor, poate asigura mântuirea credincioşilor. Recunoaşterea valorii soteriologice a practicii religioase ale unor religii şi ale ereticilor, înseamnă implicit recunoaşterea netemeiniciei poziţiei pe care s-a situat Biserica faţă de necreştini şi eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii şi afurisirii să se roage cu ereticii şi necreştinii, fie în locaşurile de cult ale acelora, fie înafară. Acelaşi lucru este interzis şi laicilor, sub pedeapsa afurisirii” 45).

În ceea ce priveşte tâlcuirea CANONULUI 6 AL SINODULUI AL CINCILEA LOCAL DE LA LAODICEEA DIN ANUL 343, aflăm următoarele: “Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul, Care a spus: “Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este” (MATEI 12,30; LUCA 11,23), părinţii dispun categoric ca ereticii, care stăruie în erezie, să nu fie admişi în Biserică” 46).

Tâlcuirea CANONULUI 9 AL Sinodului mai sus amintit, este următoarea: ,,Interzicând vizitarea cimitirelor ereticilor, părinţii sancţionează pe cei botezaţi cu oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie şi cu prelungirea termenului de catehumenat, până la pocăinţă, acelor ce nu respectă această dispoziţie” 47).

Note:
38) Ibidem; pag. 14;
39) Idem;
40) Ibidem; pag. 40;
41) Ibidem; pag.217;
42) Ibidem; pag.218.
43) Ibidem; pag. 14.
44) Idem.
45) Ibidem; pag. 40.
46) Ibidem; pag. 217.
47) Ibidem; pag. 218.

<<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

De fapt această împărţire tradiţională a neortodocşilor în eretici şi schismatici, nu este suficient de întemeiată, întrucât schismaticii sunt în fond eretici, deoarece schisma lor începe tocmai prin nesocotirea sau lepădarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică.

De fapt neacceptarea învăţăturii tradiţionale despre Biserică este principala cauză a tendinţei de dispersare (fărâmiţare) a ereziilor, căci în ultimă instanţă, înţelegerea greşită a tuturor problemelor eclesiologice a fost şi rămâne izvorul tuturor ereziilor 32).

De altfel, nici din punct de vedere practic, Biserica nu a făcut o deosebire prea riguroasă între eretici şi schismatici, punând uneori Taine ale ereticilor ca valide şi neprimind ca atare Tainele schismaticilor. Aşa încât în categoria schismaticilor ne mai rămânând decât sporadice grupuri de indivizi izolaţi, se pare că nici nu mai are vreo consistenţă şi vreun temei vechea împărţire a neortodocşilor în eretici şi schismatici, fiindcă este clar că toţi cei răzleţi într-un fel sau altul de Biserica Ortodoxă sunt în fond eretici.

Deci ar trebui să nu mai fie folosit cuvântul SCHISMATIC, ci numai acela de ERETIC pentru a-i designa pe credincioşii neortodocşi 33). Ar fi însă împotriva spiritului irenic al Evangheliei şi a lucrărilor bisericeşti ca cei îndepărtaţi de la calea adevărului să fie şi mai tare împinşi spre rătăcire prin abandonarea lor şi aceasta pentru că pe de altă parte cele mai multe grupări creştine neortodoxe au păstrat – cel puţin – ceea ce se numeşte “vestigia ecclesiae”, adică urme sau elemente ale Bisericii celei adevărate 34).

În această situaţie cea mai potrivită numire pentru organizaţiile religioase creştine neortodoxe este aceea de Biserici sau organizaţii religioase ETERODOXE, toţi creştinii neortodocşi formând masa ETERODOCŞILOR 35). Chiar dacă schimbăm în virtutea spiritului irenic denumirea ereticilor şi schismaticilor în eterodocşi, nu trebuie să uităm câteva prescripţii canonice, care sub nici un aspect nu pot fi trecute cu vederea. De exemplu, Canonul 45 Apostolic prevede următoarele: “Episcopul sau prezbiterul (preotul) sau diaconul, dacă s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească 36).

Tâlcuirea Canonului 45 Apostolic este următoarea: “Ereticii sunt afurisiţi, adică excomunicaţi din Biserică şi sunt interzise relaţiile obşteşti cu ei; cu atât mai mult este oprit ca membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu aceştia şi este o infracţiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre clerici. Canonul prevede pedeapsa afurisirii, în sensul de suspendare din funcţiune, în cazul clericilor care s-ar ruga împreună cu ereticii şi pedeapsa caterisirii pentru acei clerici pentru acei clerici care le-ar îngădui clericilor eretici să slujească cele sfinte sau ar sluji împreună cu ei.

Dacă prima abatere ar găsi vreo explicare şi poate fi tratată cu indulgenţă, apoi cea de-a doua reprezintă un act de trădare a Bisericii şi trebuie sancţionat ca atare, căci ce înseamnă intercomuniunea “in sacris” cu ereticii? Nimic altceva decât a face o cauză comună cu aceştia” 37). <<va urma>>

NOTE:
-31) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N – DREPT CANONIC ORTODOX, LEGISLAŢIE ŞI ADMINISTRAŢIE BISERICEASCĂ, vol. II; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti – 1990; pag.331;
-32) Idem;
-33) Idem;
-34) Idem;
-35) Ibidem, pag. 332;
-36) FLOCA, arhidiacon prof. Dr. Ioan N. – CANOANELE BISERICII ORTODOXE – note şi comentarii; 1992; pag. 32;
-37) Ibidem, pag. 32-33.

de Preot Gheorghe Salagian

Prin viaţă suntem trecători şi tot ceea ce rămâne în urma noastră sunt lucrurile şi faptele bune care ne mântuiesc, câştigând prin ele viaţa veşnică – “Viaţa pământească îi este dată omului să-şi pregătească veşnicia. Viaţa de aici este doar o şcoală în pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.” - Nicodim, primul Patriarh al României.

Adam a fost primul om făcut de Dumnezeu. Adam a fost soţul Evei şi tatăl lui Cain, Abel, Set şi al altor fii şi fiice. El este părintele neamului omenesc.

Dumnezeu, din iubire, i-a creat pe oameni pentru ca aceştia să se bucure de toate celelalte lucruri bune şi frumoase făcute de El. Mai întâi, Dumnezeu a făcut întreaga creaţie, apoi, la sfârşit, l-a făcut pe Adam. În limba ebraică, “Adamah” înseamnă pământ.

A fost numit astfel, deoarece Dumnezeu l-a făcut din pământ, omul fiind, prin trupul său, o părticică din lumea întreagă şi, aşa cum orice om încearcă să aibă grijă de corpul său, tot astfel trebuie să aibă grijă şi de lumea întreagă. Dar Dumnezeu nu l-a făcut pe om doar din pământ, ci a mai suflat asupra lui şi “suflare de viaţă” (Facerea 2), adică i-a dat duh, suflet. Prin urmare, omul este alcătuit din trup şi din suflet şi, aşa cum avem grijă de trupul nostru, tot astfel e nevoie de grijă permanentă şi pentru suflet. De aceea omul nu poate fi fericit doar dacă este mulţumit şi trupeşte, şi sufleteşte.

Adam, primul om, a greşit neascultând porunca dată de Dumnezeu şi astfel au apărut păcatul şi moartea, (vezi Facerea, 3) Adam şi Eva şi, împreună cu aceştia, toată creaţia, lumea întreagă, au căzut sau, mai bine zis au decăzut. Răul a intrat astfel în oameni şi în lume. Dar Dumnezeu, asemeni unui tată atotiubitor, doreşte mântuirea oamenilor, chiar dacă aceştia nu L-au ascultat. Prin smerenie, bunătate, credinţă şi fapte bune, orice om se poate mântui cu harul Domnului.

De aceea Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a venit în mijlocul oamenilor, pentru a-i învăţa să se roage, se fie buni unii cu alţii, să trăiască în iubire şi, astfel, să se mântuiască. Adam şi Eva, cei dintâi oameni, sunt prăznuiţi la 18 decembrie.

“Precum în Adam toţi, mor, tot astfel în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22)

de Magda Leon – Ce inseamna numele meu?

Nume ce ne aminteşte că adevărata podoabă, care îi dă omului frumuseţe şi valoare, este sufletul; bunătatea ori răutatea sufletului arătând frumuseţea sau urâţenia dinlăuntru - “Doar prin suflet se arată atât frumuseţea, cât şi urâţenia omului” (Clement Alexandrinul).

În Sfânta Scriptură sunt menţionate mai multe femei purtând acest frumos nume (Facerea 4,19 şi 36,2).

- Ada a fost soţia lui Lameh, unul dintre urmaşii lui Cain, fiul lui Adam şi al Evei.

- Ada s-a numit şi soţia lui Isav, nepotul marelui Patriarh Avraam.

Începând cu 1948, comuniştii au aflat drum liber în România pentru introducerea modelului stalinist în toate componentele societăţii. Prin mijloace economice şi politice, dar mai ales violente, reprezentanţii comunişti au acţionat nestingherit împotriva tuturor acelor forţe care militau pentru pluralism şi democraţie, adepţii lor fiind în marea lor majoritate exterminaţi fizic.

După cum reiese din documentele Conferinţei din octombrie 1945, Partidul Comunist a luptat împotriva proprietăţii particulare în economie. Un pas semnificativ a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost naţionalizate 1060 de întreprinderi industriale şi miniere.

În noiembrie 1948 controlul statului s-a extins asupra tuturor instituţiilor, inclusiv şi a Bisericii Ortodoxe Române prin Departamentul Cultelor, iar după 30 august 1948 şi printr-un nou organ înfiinţat: Departamentul Securităţii Statului. Statul şi-a extins controlul pe lângă instituţii, în toate celelalte domenii de activitate. Deoarece au sperat să obţină mari profituri, după 1949 comuniştii şi-au intensificat prezenţa lor în lumea satelor, spre a-i sili pe ţărani prin toate mijloacele – de cele mai multe ori violente, să intre în gospodăriile colective.

Începe COLECTIVIZAREA, un proces punctat de grave abuzuri şi violenţe, care au trezit numeroase nemulţumiri în rândul ţăranilor. <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Fericit este cel care citeşte şi cei ce ascultă cuvântul acestei profeţii şi păstrează cele scrise într-însa!; pentru că vremea e aproape. Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia [Provincia romană Asia, în vestul Asiei Mici, a cărei capitală era Efesul. Bisericile din ea (enumerate în versetul 11) sunt selectate în funcţie de cifra 7, simbolul plenitudinii şi al universalităţii.]: Har vouă şi pace de la Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine [Întreita dezvoltare a numelui Yahve, în jurul definiţiei din IEŞIRE 3,14: "Zisu-i-a Dumnezeu lui Moise: Eu sunt Cel-ce-Este (Text fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia este concentrată în celebra tetragramă YHWH - care se poate citi IAHVE sau, mai rar, IEHOVA, al cărui nucleu este verbul "a fi".

Textul ebraic are câteva variante de traduceri: "Eu sunt Cel ce Sunt" - Fiinţă prin Ea Însăşi; "Eu sunt fiindcă Sunt" - care conţine în Sine propria-I cauzalitate şi chiar "Eu sunt Cel ce voi fi" - Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive. Septuaginta preferă sensul "Eu sunt Cel ce Este" - Dumnezeu există în Sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor; aşa traduce şi Biblia de la Ierusalim, revendicându-şi aplicarea unei riguroase sintagme ebraice".)] şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său, şi de la Iisus Hristos, Martorul Cel credincios, Cel Întâi-Născut din morţi ["Pârga celor adormiţi" (1 CORINTENI 15,20); primul fruct al învierii, garanţia că toate celelalte vor veni după El.] şi Domnul împăraţilor pământului. Celui ce ne iubeşte şi prin sângele Său ne-a dezlegat de păcatele noastre şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (APOCALIPSĂ 1,1-6) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD....].

***

Într-un articol publicat în revista “România Mare”, Ileana Vulpescu scria că istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu [HRISTEA, Ieronim - op.cit., pag. 280]. Nu cred că în ultimii şaizeci de ani a existat în România o personalitate mai mediatizată şi mai idolatrizată decât fostul diplomat Nicolae Titulescu: cel mai strălucit elev din Craiova, cel mai grozav student din Franţa, ilustru profesor universitar, cel mai dinamic diplomat al mileniului, gândirea sa fiind un izvor de aleasă inspiraţie pentru descifrarea şi judecarea istoriei, un exemplu de abordare lucidă şi constructivă a treburilor lumii şi o pledoarie pentru soluţii care să dea sens şi continuitate devenirii, care să lase comunităţii noastre şansa de a intra în mileniul trei [Idem].

Citatul de mai sus nu a fost extras din Cartea roşie a lui Mao Tzedun, ci dintr-un ……. cuvânt introductiv semnat de dl. Theodor Meleşcanu la cartea Nicolae Titulescu – politica externă a României [Idem]. Osanalele înălţate lui Lenin, Mao Tzedun, Kim Ir Sen, Ho Şi Min şi alţii, pălesc în faţa celor înălţate mongoloidului român. Coriştii care-l venerau nu au dorit să spună nici o vorbă despre adevăratul Nicolae Titulescu, despre diplomaţia antiromânească şi consecinţele ei, deşi le cunoşteau foarte bine [Idem].

N. Titulescu s-a născut la Craiova, în ziua de 4 martie 1882. A urmat cursurile liceale la Craiova, iar Facultatea de Drept la Paris, unde şi-a luat doctoratul. A fost conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi în 1917, pentru a doua oară ministru de finanţe în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, între anii 1927 şi 1930 şi din nou în 1935 membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor, iar în 1930 şi în 1931 preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, ministru al afacerilor externe între 1927 şi 1928, pentru a doua oară ministru plenipotenţiar la Londra între 1928 şi 1932. Între 1932 şi 1936 a fost din nou ministru al afacerilor externe a României. A decedat în Franţa la Cannes, la 17 martie 1941, fiind înhumat în cimitirul rusesc, în cimitirul poporului pe care l-a venerat după sovietizare [Ibidem, pag. 280-281].

Descriindu-l pe Nicolae Titulescu, Henri Prost spunea: “Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, cu un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim luxul ameţitor în care se complăcea, toate acestea arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul său comportament” [Ibidem, pag. 281]. Potrivit secretarului său “…În meseria lui, Nicolae Titulescu era însă serios şi chibzuit – numai astfel putea să-şi satisfacă capriciile costisitoare (cum fac şi azi politicienii de la putere – nota autorului). Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice acţiune a adversarului şi ştia să ceară onorarii. L-am văzut încasând 2-3 mii de lei pentru o pledoarie, iar un proces pentru toate instanţele nu-l angaja cu mai puţin de zece mii de lei. Nici Take Ionescu nu încasa onorarii mai mari decât dânsul. Avea un dar firesc de a le pretinde, care nu lăsa loc la replici” [Idem].

În goana disperată după un ciolan suculent, Nicolae Titulescu a sărit dintr-o barcă în alta, după cum se întrezăreau perspectivele. În cei douăzeci de ani cât a deţinut funcţii în ţară şi în afara ţării, fără nici o jenă a activat şi la Partidul Conservator al lui Take Ionescu şi în Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi în Partidul Liberal al Brătienilor şi în Partidul Naţional Ţărănesc. Noroc că în vremea aceea erau mai puţine partide [Ibidem, pag. 283]. Atunci când Nicolae Titulescu şi-a dat seama că zilele guvernului Averescu-Take Ionescu sunt numărate, că vor veni la guvernare liberalii şi că guvernarea acestora va fi lungă, i-a întors spatele celui mai sincer şi mai demn prieten, omului care l-a lansat în viaţa politică: lui Take Ionescu şi a sărit în barca liberală [Ibidem, pag. 283-284].

Conduita faţă de Take Ionescu nu a fost nici începutul, nici sfârşitul meschinăriilor lui Nicolae Titulescu. Pentru a câştiga favoarea regelui Carol al II-lea, pierdută când îşi dăduse arama pe faţă şi făcuse şi unele declaraţii francmasonice prorepublicane, Titulescu, fără scrupule, a căutat şi a reuşit să speculeze criza în care se afla familia regală. Carol al II-lea încercase în repetate rânduri şi sub orice formă să o convingă pe regina Elena să plece din România, întrucât prezenţa ei deranja convieţuirea cu Elena Lupescu Wolf şi compromitea morala Suveranului. Titulescu i-a oferit regelui un ingenios schimb de servicii: regele îi va încredinţa portofoliul afacerilor externe, iar el se obliga, apelând la patriotismul reginei, să o determine pe aceasta să părăsească ţara. Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe regină să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său, viitorul rege Mihai. Roadele acestei acţiuni le va culege România mai târziu, aşa cum vom vedea [Ibidem, pag. 286]. <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagia

De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.

3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.

Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o lege românească sau lege strămoşească. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i legea românească şi strămoşească, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.

Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.

Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia “Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba, chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său tăicuţu, fără a înceta să-l vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru Dumnezeu drăguţu, simţind coborârea Lui la comunicare iubitoare cu sine.

În acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia Măicuţa Domnului, văzând-o Măicuţă nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe Măicuţa Domnului tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun măicuţă.

Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia Maica Domnului; grecii spun Maica lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu zeu, ca toate celelalte popoare, ci Domnul Dumnezeu, care s-a prescurtat în Dumnezeu. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeu Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar l-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.

Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.

Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în colindele lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Între altele pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-l va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în Legenda Mănăstirii Argeş. În ea Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum este numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte cu noi este Dumnezeu: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.

Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este omul lui Dumnezeu. Omul rău este un păgân, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este nebun. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un om urât. Omul bun este omul comunicativ. Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e urât. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri mi-e urât. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.

Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o lumină prin rânduiala ei. De aceea îi spune lume, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o gură de rai, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduială. Omului i se cere “să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea este făcută lume printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.

Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.

În toată rânduiala lumii este prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii “fară Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i “bate Dumnezeu”. Încercări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.

Poporul român crescut spiritual în mistica ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului, este un popor care se bucură de lumină, căci lumina este în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual; expresia bunătăţii sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumină. De aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zâmbeşte luminos în bucuria comuniunii.

Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, aşa cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul. Numai în comuniune se înaintează la nesfârşit în această nobleţe şi în descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între Persoanele Sfintei Treimi. <<sfarsit>>

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos. În icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe. În Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei. În icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. În catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi – ci de la conceperea ei.

În catolicism tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă de Madona, pe când în Ortodoxie ea este numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.

În legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli.

Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite prezentarea ei şi prin icoană care expune într-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.

În respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre El cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?

În Vechiul Testament nu se înfăţişa Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.

În general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovnicesc spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.

În Occident s-a introdus pentru prima dată în crezul niceo-constantinopolitan, expresia nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia întregită teologic prin formula “tamque ex uno principio” – “ca dintr-un singur izvor” tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel Herbert Mühlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. “Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir-Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. “Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir-Akt) al Tatălui şi Fiului, în El însuşi”(1).

Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele, Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta.

Nota:
(1) Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Münster Verlag, p. 157 şi 159.

de Parintele Dumitru Staniloae – Revista “Teologie si Viata” Nr. 4-8, 1991

Partea I – Iconologia Cincizecimii si a Sfintei Treimi

Partea II – Iconologia Cincizecimii si a Sfintei Treimi

Cateheză despre Iconologia Cincizecimii si a Sfintei Treimi sustinuta de Prof. Sorin Dumitrescu la Manastirea Antim in data de 24.05.2010

sursa