Câtă vreme a trăit, viaţa sa minunată a trecut neobservată. Părintele Paisie era grec, însă alte date despre el nu se cunosc. A fost preaslăvit datorită vieţii sale duhovniceşti înalte. Timp de patruzeci de ani nu a băut vin şi nu a mâncat mâncare cu untdelemn şi, în general, a făcut asceză aspră la Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Schitul Kavsocalivia.

Odată Stareţul Paisie îi spunea unui monah că Rugăciunea lui Iisus la cei desăvârşiţi înlocuieşte toate celelalte rugăciuni. Ucenicul său, părintele Eftimie, stătea undeva lângă ei şi când a auzit aceasta, a început să cugete întru sine:
“Adică canonul de rugăciuni pe care îl citim, diferitele rugăciuni şi troparele adresate Domnului, împărătesei Cerurilor şi Sfinţilor nu sunt rugăciuni? Oare astfel de rugăciuni nu ajung la Domnul?”. Şi de aceea nu credea cele spuse de Stareţul său acelui monah.
În acea clipă însă sufletul părintelui Eftimie a fost luminat de o lumină nespusă. Mintea i-a fost răpită la cele înalte, fără ca el să-şi dea seama unde se afla. Atunci i s-au descoperit lucruri minunate. A fost răpit în extaz, aşa cum se întâmplă celor care se îndeletnicesc cu Rugăciunea minţii, şi pentru un oarecare interval de timp răpirea minţii şi legătura conştiinţei sale cu cele contemplate era atât de puternică, încât nu mai simţea nimic în jurul său.

Atunci a auzit un glas spunând:
- Ridică-te şi vezi ce se întâmplă!

Părintele Eftimie s-a ridicat şi, aşa cum spunea el însuşi, nu simţea deloc greutatea trupului. În aceeaşi clipă Focul care se găsea înlăuntrul său i-a spus:
- Eftimie, crezi acum acestea pe care le spune Stareţul tău sau mai stărui în necredinţa de mai înainte?
- Cred, Doamne! a răspuns părintele Eftimie.
- Iată despre ce vorbeau ei! Iată cum este rugăciunea lor! De aceea să crezi în ceea ce au spus!

Când părintele Eftimie şi-a venit întru sine, lumina continua să-l împresoare, iar inima îi tresălta de bucurie. A văzut că bătrânii încă mai discutau. După puţin timp, şi-a dat seama că ochii îi rămăseseră nemişcaţi. Multă vreme şi-a frecat ochii şi şi-a mişcat pleoapele cu degetele, însă ele rămâneau nemişcate. L-a cuprins deznădejdea când a văzut că pleoapele nu voiau să revină la starea lor de mai înainte.

Atunci şi-a adus aminte de Maica Domnului, de Tămăduitoarea tuturor bolilor. Cu lacrimi fierbinţi şi cu un glas rugător, care pornea dintr-un suflet îndurerat, a rugat-o pe Maica Domnului să-l vindece. Şi îndată Nădejdea celor deznădăjduiţi l-a vindecat, făcând ca pleoapele să se mişte ca şi mai înainte.

(extrase din Patericul Maicii Domnului – p. 193-194)

Părintele Sofronie spunea despre Stareţul Siluan: “Stareţul era un om de o smerenie profundă şi adevă­rată atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Dorea să fie mai prejos decât toţi, saluta primul şi cerea binecuvântare de la cei ce aveau harul preoţiei… Pe toate acestea le făcea fără nici o politeţe sau linguşire… Cunoştea «cât de mult îi iubeşte Domnul pe oamenii Săi» şi din dra­goste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni cinstea şi res­pecta pe fiecare om”.

Stareţul a fost un om al rugăciunii neîncetate. “Chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus îndulcea sufletul său. Se bucura atunci când auzea de la ceilalţi părinţi că rostind această Rugăciune ne putem ruga peste tot şi întot­deauna, în timpul oricărei lucrări şi în orice situaţie şi că în timpul slujbelor bisericeşti este bine să rosteşti această Rugăciune. Iar când din pricina ascultării sau a bolii este cu neputinţă să mergi la biserică, atunci această Rugăciune înlocuieşte slujbele. Stareţul se ruga mult şi cu fierbinţeală, pentru că sufletul său era cuprins de o durere profundă şi de aceea cerea cu stăruinţă Celui puternic să-l mântuiască.

A trecut astfel puţin timp, cam vreo trei săptămâni, într-o noapte, în timp ce se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Rugăciunea a intrat în inima sa şi a început să lucreze acolo zi şi noapte. Atunci însă nu a înţeles măreţia acestui dar pe care îl primise de la Maica Domnului”.

(extrase din Patericul Maicii Domnului – p. 192-193)

- Într-o zi eram apăsat de greutatea unei mari mâhniri. M-am închis în chiliuţa mea, m-am aşezat pe scaun şi adunându-mi mintea, m-am dăruit rugăciunii ca să mă eliberez. Nu ştiu cât a ţinut această rugăciune făcută cu multă smerenie, dar la un moment dat am simţit înlăuntrul meu mângâiere şi m-am umplut de lumină, aşa cum se întâmplă întotdeauna în astfel de situaţii, iar inima mea a fost inundată de dragoste dumnezeiască şi am ieşit din sine. Mă aflam înăuntrul unei lumini intense, iar înaintea mea se întindea o câmpie nesfârşită ca marea, fără să se vadă nicăieri orizontul. Mi se părea că mergeam spre răsărit, însă nu călcam pe pământ, nici nu simţeam vreo greutate sau îngrădire. Eram îmbrăcat în hainele mele sărăcăcioase. Mergeam cu iuţime şi mă întrebam cum de se poate face aceasta fără efort, ce este ceea ce mi se întâmplă şi încotro mă îndreptam. Apoi am început să mă gândesc cum aveam să mă întorc înapoi, de vreme ce nu ştiam unde merg şi ce este acolo.

La un moment dat, m-am oprit şi am privit în jur cu nedumerire, însă fără să mă tem. Înaintea mea, la o oare-care distanţă, am auzit nişte voci şi m-am îndreptat acolo în grabă ca să-i întâlnesc pe cei care vorbeau şi să-mi spună ce se petrecea cu mine. Am ajuns lângă o adâncitură în pământ, unde era amenajat un loc pentru coborâre. De acolo am văzut ieşind un general, care se purta cu mine cu multă familiaritate şi care mi se părea foarte cunoscut.

- Bine ai venit, Părinte Iosif! mi-a spus acela. Vino să te închini! Te aşteptam.
Eu mă sfiam şi mă ruşinam, pentru că eram îmbrăcat cu hainele mele vechi, rupte şi nespălate. Acela însă s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi am coborât pe nişte scări frumoase, care coborau în spirală. Dedesubtul nostru se auzea o melodie frumoasă.

Când am ajuns jos – nu mi s-a părut că am coborât prea mult – am văzut o sală uriaşă, care părea mai degrabă pridvorul unei biserici, pentru că existau acolo străni foarte frumoase, pline de tineri luminoşi, care erau de aceeaşi vârstă şi frumuseţe şi care cântau acea cântare pe care o auzisem mai înainte. Văzând toate acestea, m-am oprit şi nu mai puteam face nimic, ci numai admiram măreţiile de acolo şi ascultam acea frumoasă melodie a psalmodiei. Povăţuitorul meu m-a lăsat acolo şi a intrat înăuntru înspre răsărit, unde se vedea biserica propriu-zisă. Acei tineri mă îndemnau să intru în una din străni şi se purtau cu mine cu atâta familiaritate, încât părea că mă cunosc de multă vreme şi că sunt prietenii mei cei mai apropiaţi. Dinăuntru, din biserica propriu-zisă, se auzea o altă cântare, care era închinată Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu. Eu voiam să mă lase să stau acolo undeva pe pardoseală şi să privesc această măreţie, însă în acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat generalul care mă adusese până acolo. Acela m-a strigat cu bucurie:

- Vino, Părinte Iosif! Vino înăuntru! Mergem să te închini.
Dar eu tremuram şi nu mă mişcăm din loc. Acela însă m-a luat de mână şi trecând printre acei tineri luminoşi, am ajuns la uşă. Când a deschis-o şi m-a tras înăuntru, am rămas nemişcat văzând în faţa mea acea nespusă măreţie, care nu ştiu dacă era biserică sau Cerul cu tronul lui Dumnezeu. Toată privirea, toată fiinţa mea s-a umplut de acea slavă şi lumină cu adevărat necreată şi negrăită.

Atunci am văzut înaintea mea minunata catapeteasmă a acestei măreţe biserici, din care ieşea toată slava şi măreţia, aşa cum izvorăşte lumina din soare. Apoi am zărit două icoane mari, de-a dreapta şi de-a stânga Uşilor împărăteşti, una a Domnului nostru Iisus Hristos şi alta a Prea Curatei Maicii Sale şezând pe tron, care ţinea pe genunchii ei pe Domnul cel mai înainte de veci ca Prunc. De îndată ce am putut să privesc mal bine, căci fusesem robit cu totul de cele văzute, am văzut că nu erau icoane, ci însuşi Domnul şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vii. Iar Preasfântul Prunc a strălucit atât de mult, încât dintr-o dată s-a făcut tăcere. Apoi au început să cânte preaslăviţii ofiţeri.

Atunci povăţuitorul meu mi-a făcut semn să mă apropii ca să mă închin şi m-a întors către Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu şi Mângâietoarea tuturor creştinilor. Nu mi-am dat seama dacă m-am mişcat şi cât, dar în vreme ce eram întors spre Maica Domnului şi încercam să admir slava şi măreţia ei, povăţuitorul meu, care se vedea că avea multă familiaritate şi îndrăzneală, cu un ton rugător şi cu o voce foarte clară – pe care şi acum mi-o amintesc -, a spus către Maica Domnului:

- Stăpâna lumii, arată slava ta robului tău ca să nu se înece în mâhnire!
Atunci – ce să spun eu netrebnicul şi mai nevrednic decât toţi oamenii? – preasfântul ei chip a strălucit ca soarele şi am văzut-o clar, nu ca în icoană, ci vie şi întreagă – după puterea mea – pe Stăpâna şi împărăteasa tuturor ţinând în braţele ei pe Mântuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, plin de Har şi de măreţie.

De îndată ce am privit acea slavă dumnezeiască a Stăpânei noastre, nu am mai putut sta în picioare, ci am căzut la pământ şi am început să plâng şoptind:

- Stăpâna mea, Stăpâna mea, nu mă părăsi!
Atunci am auzit fericita, izvorâtoarea de miere şi mai presus de toată mângâierea vocea sa care a spus povăţuitorului meu:

- Ia-l şi du-l acum la locul său să se nevoiască! Şi spune-i să aibă nădejdea lui în mine!
Am simţit atunci că cineva mă atinge pe umăr şi încercând să mă scol, m-am trezit la locul meu, stând pe scaun aşa cum eram mai înainte şi rugându-mă, iar faţa mea era udată de lacrimi.

De atunci atâta dragoste şi evlavie simţeam faţă de Stăpâna noastră, încât numai numele ei mă umplea de bucurie duhovnicească. Cuvintele: “Să aibă nădejdea lui în mine” au fost de atunci înainte singura mea mângâiere.

(extrase din Patericul Maicii Domnului – p. 427-430)

Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, un patrician cu numele Simeon avea o soție foarte credincioasă și evlavioasă, pe nume Victoria. Ea păstra în casa sa icoana Maicii Domnului numită “Dulcea Sărutare”. Venind trimișii împăratului, au cerut să le dea icoana sau să o arunce. Atunci Victoria, silită fiind de bărbatul ei, care și el era împotriva icoanelor, a luat icoana și a dus-o la malul mării. După ce a făcut multe rugăciuni a luat icoana și a pus-o pe mare, dar icoana stătea dreaptă pe mare și a început să se depărteze. Văzând această minune femeia s-a închinat și a mulțumit Maicii Domnului, apoi s-a întors la casa sa.

Icoana a plutit în largul Mării Marmara și Elespont, apoi în Marea Egeei și venind la Sfântul Munte s-a apropiat de limanul Mănăstirii Filoteu. Maica Domnului a descoperit starețului despre venirea icoanei. Acesta, adunând obștea mănăstirii au coborât la malul mării, unde au aflat icoana strălucind cu lumină dumnezeiască. Apropiindu-se starețul, a luat icoana în brațele sale și, când a pășit pe uscat, în locul acela a izvorât un izvor, a cărui apă face multe minuni până în ziua de astăzi.

Făcând procesiune cu icoana, au dus-o în mănăstire și au așezat-o în biserică. În fiecare an, în Săptămâna Luminată se face procesiune cu icoana până la malul mării.

Despre această icoană se spune că ar fi una din cele 70 făcute de Sfântul Apostol Luca. Ea revarsă multe minuni asupra celor care îi cer ajutorul cu credință.

După trecerea mai multor ani, Ștefan, Craiul Serbiei s-a ridicat împotriva împărăției bizantine și a cucerit Macedonia, Tesalonicul și Sfântul Munte. În acea perioadă, la Mănăstirea Filoteu au venit foarte mulți călugări bulgari. Într-un an, făcându-se obișnuita procesiune în lunea din Săptămâna Luminată, călugării au luat cu ei mâncare și băutură mai multă decât era necesar. Ajungând la malul mării, după ce au făcut agheasmă și alte rugăciuni, s-au așezat să mănânce și să bea din cele aduse. Dar, din ispita vrăjmașului, au consumat mai multă băutură și, fiind obosiți, după slujba de noapte și procesiune, au adormit. Când s-au trezit, s-au dus să ridice icoana și să pornească spre mănăstire. Dar Maica Domnului, vrând să-i înțelepțească, a făcut ca icoana ei să fie foarte grea, încât nu au mai putut-o mișca din loc. Venindu-și în sine și cunoscând greșeala, s-au rugat cu lacrimi Maicii Domnului să-i ierte. Iar Preabuna Stăpână a făcut să se ușureze din nou icoana și astfel au putut-o duce în mănăstire.

Pe când se afla în mănăstire un paracliser cu numele Ioanichie, care avea mare evlavie la Maica Domnului, acesta de câte ori aprindea candela la icoana ei, zicea și acestea: “Pentru ce, o, Stăpână, toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie iar mănăstirea noastră duce lipsă de toate; până și grâul îl cumpărăm?”. Într-una din nopți, după ce a aprins candela a stat mult timp în fața icoanei și s-a rugat cu lacrimi.

După un timp, fiind doborât de oboseală, l-a cuprins somnul și în timpul somnului vede pe mângâietoarea celor îndurerați, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că se apropie de el și-i zice: “Copilul meu, Ioanichie, pentru ce mă superi mereu zicând că toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie, numai mănăstirea aceasta duce lipsă de toate? Cunoaște, deci, că eu mă îngrijesc de toate nevoile mănăstirii și știu de ce are nevoie. Iar stareții și întâi-stătătorii să nu se îngrijească prea mult de cele pământești și astfel să neglijeze mântuirea lor. Deci, de acum să încetezi să mă mai superi cu cuvintele tale, că eu port grijă de mănăstirea aceasta și de mântuirea sufletului tău”.

Acestea auzind Ioanichie s-a trezit înspăimântat, dar și plin de bucurie. Căzând înaintea icoanei Preasfintei Stăpâne, i-a cerut iertare cu lacrimi în ochi și apoi a spus fraților despre ajutorul Maicii Domnului.

Altădată, venind un străin în mănăstire s-a închinat în biserică. Ajungând la icoana Maicii Domnului și văzând atâtea bijuterii și odoare din aur agățate de icoană de către cei care primiseră ajutor de la aceasta, și-a pus în minte să le fure. După slujba Utreniei, când au ieșit toți din biserică, el s-a ascuns într-o strană mai retrasă. Nevăzând pe nimeni, paracliserul a plecat încuind ușa. Rămânând singur în biserică, străinul a luat toate odoarele de la icoana Maicii Domnului și deschizând o ușă mai mică, care era închisă prin interior, a ieșit din biserică și a plecat spre limanul Ivirului, unde s-a urcat pe corabia care transporta închinătorii. Mergând o parte din drum, corabia s-a oprit în mijlocul mării rămânând neclintită, fiind ținută de o mână nevăzută. Cu toate că vântul îi era prielnic, corabia nu se mișca.

După câteva ore, când paracliserul a deschis biserica a văzut că lipseau odoarele de la icoana Maicii Domnului. Înștiințându-l imediat pe stareț, acesta a trimis trei călugări să ia o barcă și să alerge în urma corăbiei care ducea închinătorii, căci și-a dat seama că numai străinul acela furase odoarele. Deci, pe când cei din corabie se aflau în nepricepere, au ajuns și călugării cu barca. Când i-a văzut, străinul și-a dat seama că pentru el au venit și, văzând și minunea cu oprirea corăbiei, a venit și a căzut în genunchi înaintea părinților, cerându-le iertare și înapoindu-le cele furate. Părinții au luat odoarele, l-au iertat pe cel ce se pocăia și s-au întors în mănăstire slăvind pe Preasfânta Stăpână. Iar corabia a plecat mai departe, nefiind împiedicată de nimeni.

Odată, venind un închinător evlavios la mănăstire, a fost dus să se închine la sfintele moaște, precum și la icoana Maicii Domnului. Aici, paracliserul i-a spus o parte din multele minuni făcute de Maica Domnului. Apoi a fost dus la arhondaricul mănăstirii să se odihnească. Pe la miezul nopții s-a trezit și a vrut să meargă să îngrijească de calul cu care venise. Dar fiind somnoros și văzând ușa de la balcon deschisă, a crezut că este ușa de la intrarea în arhondaric și, călcând fără de grijă, a căzut de la balcon de la etajul trei. În timp ce cădea a strigat: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi!”. Și îndată a văzut înaintea lui o călugăriță, care l-a prins și l-a lăsat pe pământ, fără să pățească nimic și s-a făcut nevăzută. Atunci creștinul a mulțumit din suflet Maicii Domnului și ducându-se la poarta mănăstirii a bătut să i se deschidă. Auzind ierodiaconul Meletie vocea celui care striga, s-a dus și l-a înștiințat pe părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Venind au deschis poarta și recunoscând pe cel care striga l-au întrebat ce s-a întâmplat și cum a ajuns în afara porții. Iar el, povestindu-le cu lacrimi în ochi cele întâmplate slăvea pe Preasfânta Fecioară. Apoi mergând în biserică s-a închinat la icoana Maicii Domnului și a dăruit mănăstirii calul cu care venise, iar în următorul an a adus o candelă de argint, care se află agățată în fața icoanei până în ziua de azi, amintind de minunea făcută.

Un creștin din Enu cu numele de Paraora avea femeia stearpă. Mulți ani nu a putut avea copii. Odată, venind creștinul la Mănăstirea Filoteu a luat puțin untdelemn de la candela din fața icoanei Maicii Domnului și ducându-se acasă a miruit pe soția sa, care, în scurt timp a rămas însărcinată și la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. Drept mulțumire, creștinul a venit și a dăruit un catâr mănăstirii.

Minunile care se fac la icoana Maicii Domnului sunt nenumărate. Aici am scris doar o mică parte din ele.

În mănăstire se mai află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită «Gherontissa», care a venit în chip minunat din Nigrița.

Mănăstirea Filoteu a fost ajutată mult de domnitorii români Vlad Călugărul, Neagoe Basarab și Constantin Mavrocordat.

Pe lângă multele odoare, mănăstirea are o bucată din Lemnul Sfinte Cruci, iar dintre sfintele moaște amintim: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, părticele de la Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie și Sfânta Muceniță Marina.

Numărul călugărilor din mănăstire și din afara ei este de 90.

de Monah Pimen Vlad – Sfântul Munte Athos Grădina Maicii Domnului – Editura Bunavestire Bacau 2008

În secolul al XVI-lea, mănăstirea a fost distrusă de către pirați. Voievodul Moldovei, Petru Rareş, a răscumpărat de la turci toate metoacele pe care aceştia le răpiseră şi a refăcut mănăstirea, dimpreună cu biserica mare. Turcii au dat voie să se refacă mănăstirea, dar cu condiţia să nu fie mai mare decât fusese înainte. De aceea Mănăstirea Caracalu are incinta foarte mică. Zidirea ei s-a făcut în felul următor:

Petru Rareş, voievodul Moldovei, a trimis pe unul din spătarii săi de încredere la Sfântul Munte zicându-i: “Să mergi la Sfântul Munte şi să zidești Mănăstirea Caracalu”. Şi dându-i aur din destul l-a slobozit pentru a împlini porunca.

Ajungând spătarul Petru, căci aşa îi era numele, la Sfântul Munte şi văzând sărăcia în care erau mănăstirile a început să facă milostenie. Dând în dreapta şi în stânga, aurul s-a împuţinat. Atunci s-a apucat şi a făcut mai întâi arsanaua mănăstirii, zidindu-i un turn înalt de pază. Apoi s-a apucat de refacerea mănăstirii, dar aurul s-a terminat în curând, lucrările fiind doar la jumătate. Aflând voievodul Moldovei de cele întâmplate, i-a trimis răspuns spătarului, zicându-i: „Eu ţi-am dat aur din destul; dacă nu vei termina mănăstirea, unde îţi stau picioarele acolo îţi va sta şi capul!”.

Auzind spătarul acest cuvânt s-a înfricoşat şi, trimiţând răspuns în Moldova, a poruncit să i se vândă moşiile iar aurul să-i fie trimis în Sfântul Munte. Făcând aşa a reuşit să termine mănăstirea, după care a rămas şi el în mănăstire primind haina monahală sub numele de Pahomie.

Se spune că şi Petru Rareş înainte de moarte s-a tuns în călugărie, luând şi el tot numele de Pahomie.

În pridvorul bisericii mari al mănăstirii, în partea stângă se află pictaţi voievodul Petru Rareş şi boierul Petru, fiind amândoi îmbrăcaţi în haine călugăreşti, în biserică, la iconostasul din dreapta se află icoana Sfinților Apostoli Petru şi Pavel, icoană făcătoare de minuni.

Printre multele odoare Mănăstirea Caracalu are o bucată din Lemnul Sfintei Cruci, capul Sfântului Apostol Vartolomeu, părticele de la Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Ioan cel Milostiv, Sfântul Mucenic Pantelimon şi de la mulţi alţi sfinţi.

Numărul călugărilor ce se nevoiesc pe tot teritoriul mănăstirii este de 60.

de Monah Pimen Vlad – Sfântul Munte Athos Grădina Maicii Domnului – Editura Bunavestire Bacau 2008

Se spune că la început, mănăstirea a fost închinată Sfântului Ierarh Nicolae, dar datorită multor minuni făcute de Sfinții Arhangheli, părinții mănăstirii i-au schimbat prăznuirea, cinstindu-i pe aceștia. Vom aminti câteva minuni făcute de Sfinții Arhangheli:

Un tânăr oarecare și-a pus în gând să vină și să se închinovieze la Mănăstirea Dohiariu. A intrat în Sfântul Munte pe uscat, venind prin pădure. După rânduiala lui Dumnezeu a găsit o comoară. Acoperind cu grijă locul a venit în mănăstire și a spus starețului despre comoară. Atunci starețul chemând doi călugări începători le-a spus cele despre comoară și i-a trimis împreună cu tânărul să aducă comoara.

Luând o barcă, s-au dus pe mare pe lângă Sfântul Munte până în dreptul unde se afla comoara. După ce au luat-o, a intrat diavolul în inima lor și și-au pus în gând să-l omoare pe tânăr și să păstreze comoara pentru ei. Deci, luând o piatră mare au legat-o cu o funie de gâtul tânărului și, neținând seamă de lacrimile lui, l-au aruncat în mare. Apoi, ascunzând bine comoara, au venit în mănăstire.

Dar între timp ce se întâmplase? Când a intrat paracliserul în Sfântul Altar să aprindă candelele a aflat pe tânăr plin de apă și cu piatra legată de gât. Înspăimântându-se, a chemat pe stareț care l-a întrebat pe tânăr de cele întâmplate. Atunci tânărul cu lacrimi în ochi a spus: „După ce le-am arătat părinților comoara și au luat-o, mi-au legat această piatră de gât și m-au aruncat în mare. Neavând nici o nădejde de scăpare am strigat către Dumnezeu și către Maica Lui cea Preasfântă. Atunci am văzut doi tineri luminoși, în care am recunoscut pe Sfântul Arhanghel Mihail și îngerul meu păzitor, care mi-au zis să nu-mi fie frică și, apucându-mă cu mâinile lor, într-o clipeală de ochi m-am aflat aici, în Sfântul Altar”.

Auzind toate acestea, starețul a poruncit călugărilor să păstreze în taină cele întâmplate, până vor veni cei doi călugări. Deci, ajungând ei în mănăstire, fără să știe nimic de cele întâmplate, s-au dus la stareț și i-au spus:

- Părinte stareț, tânărul acela a fost un mincinos pentru că, după ce am ajuns la uscat, a fugit de noi și nu l-am mai aflat și nici de comoară nu știm nimic.

Atunci starețul, văzând viclenia și împietrirea lor, i-a luat și i-a dus în biserică unde era adunată toată obștea și, arătându-le pe tânăr, i-a întrebat cu asprime:

- Cine este acest tânăr și de ce are această piatră legată de gât?

Când au văzut pe tânăr, cei doi au rămas fără de glas. După ce i-a mustrat bine, a trimis pe oarecare din frați împreună cu ei să aducă comoara pe care o ascunseseră nu departe de mănăstire. Apoi pe cei doi i-a alungat din mănăstire pentru răutatea lor.

Altădată, atacând pirații mănăstirea și voind să intre înlăuntru să o jefuiască, când au ajuns la poarta mănăstirii au văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail călare pe cal și având o sabie în mână, îndreptându-se spre ei și îngrozindu-i. Fiind cuprinși de frică, s-au întors alergând și neavând vreme să se urce în bărcile lor au sărit în mare, preferând să se înece decât să cadă în mâinile Arhanghelului.

Dintru început, Mănăstirea Dohiariu suferea mult din cauza lipsei de apă. Văzând părinții că nu există altă ieșire, s-au gândit să construiască un canal pe care să aducă apă în mănăstire. Dar asta costa foarte mult. Din această cauză starețul era în nedumerire și nu știa cum să facă, neavând bani suficienți pentru acest lucru.

Într-o noapte, i s-au arătat în vis Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și i-au zis: „Pentru ce ești neliniștit și vrei să te ostenești atât de mult? Vino, că îți vom arăta noi unde este apă”. Și mergând în stânga bisericii au lovit cu bastoanele lor într-o stâncă de unde a început să se audă un zgomot ca de un pârâu în curgere. După aceasta s-au făcut nevăzuți de la ochii lui.

Dimineața, chemând câțiva călugări le-a spus toate acestea și i-a pus să sape. și, după spusa nemincinoasă a Sfinților Arhangheli, au aflat apă bună și curată. Izvorul există și astăzi, făcând multe minuni celor care beau din el cu credință.

Într-un paraclis lipit de peretele trapezei se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită «Gorgoupicousa», adică «Grabnic Ascultătoare». Icoana este pictată pe perete. Prima minune ce s-a săvârșit a fost următoarea:

Un trapezar cu numele Nil avea obiceiul să folosească prin trapeză o făclie aprinsă, care scotea un fum negru și neplăcut. Trecea întotdeauna cu ea pe lângă icoana Maicii Domnului, afumându-o. Într-una din zile, pe când trecea pe lângă icoană, i-a vorbit Maica Domnului din icoană, zicându-i să nu mai îndrăznească să-i afume cinstita ei icoană cu acel fum înecăcios și neplăcut. Dar Nil nu a luat aminte la cele spuse lui de Preacurata Maică și continua cu obiceiul său. Atunci Maica Domnului i-a vorbit din nou cu asprime: „Călugăr nevrednic de această numire, oare ai să mai continui mult cu obrăznicia ta, afumându-mi chipul?”. Și odată cu aceste cuvinte ale Maicii Domnului a orbit și călugărul Nil.

După ce a primit această pedeapsă, trapezarul s-a căit mult pentru îndărătnicia lui și a făcut pocăință mult timp înaintea icoanei Maicii Domnului, rugând-o să-l ierte. Preacurata Stăpână, care este plină de milostivire și de dragoste, nu l-a trecut cu vederea și l-a învrednicit să audă din nou preadulcele ei glas, care ieșea de la icoană:

- Nile, am primit pocăința ta și Bunul Dumnezeu te-a iertat dăruindu-ți iarăși vederea. Spune, deci, fraților că eu sunt îngrijitoarea și ocrotitoarea mănăstirii. Toți cei care vor avea nevoie de ajutor să alerge către mine și nu-i voi trece cu vederea. Drept aceea, să se numească această icoană a mea «Grabnic Ascultătoare».

După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, Nil și-a recăpătat vederea, mulțumindu-i și slăvind-o pe Preacurata Stăpână. În fața acestei icoane se cântă zilnic Paraclisul Maicii Domnului.

Prin secolul al XVI-lea un oarecare preot Gheorghe din Adrianopoli s-a vindecat bând din Agheasma Sfinților Arhangheli. Drept recunoștință, a venit și s-a făcut călugăr, aducând cu el și toată averea pe care a dăruit-o mănăstirii, care în acel timp se afla într-o stare materială foarte grea. Mai apoi, domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu a răscumpărat moșiile mănăstirii, care fuseseră răpite de turci și au rezidit biserica, care fusese dărâmată până la temelii de un cutremur.

Înăuntrul bisericii, în partea stângă, este îngropat episcopul Teofan, fost episcop în Moldova, care și-a petrecut ultimii ani din viață în această mănăstire. Pe peretele din dreapta se află pictați Alexandru Lăpușneanu, doamna Ruxandra și fiii lor.

Mănăstirea Dohiariu a fost ajutată și de alți domnitori români, precum Vlad călugărul, Radu cel Mare și Radu Paisie.

În această mănăstire se află o bucată de piatră din Golgota, o parte din piatra care a fost atârnată la gâtul tânărului de care am amintit, o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul și multe părticele de sfinte moaște.

Numărul călugărilor care se nevoiesc aici este în jur de 30.

de Monah Pimen Vlad – Sfantul Munte Athos Gradina Maicii Domnului – Editura Bunavestire Bacau 2008

Alegerea Sfântului Gheorghe ca ocrotitor al mănăstirii s-a petrecut astfel: După ce au construit biserica, nu reuşeau să ajungă la o înţelegere în cinstea cărui sfânt să o sfinţească. Unul dorea să o închine Maicii Domnului, altul Sfântului Nicolae şi celălalt Sfântului Gheorghe. Neajungând la nici o înţelegere au hotărât să lase pe Dumnezeu să aleagă. Au pregătit un lemn după mărimea icoanei şi l-au pus în biserică, încuind-o. Apoi s-a retras fiecare la chilia sa, rugându-se toată noaptea ca să hotărască Dumnezeu cărui sfânt să închine biserica. În timpul nopţii, au văzut cu toţii o lumină puternică în biserică. Când s-au dus dimineaţa, o minune preaslăvită: pe scândura care fusese goală, se afla chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Atunci cu toţii au îngenunchiat şi s-au închinat Sfântului Gheorghe, slăvind pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi.

După un timp, la mănăstire a venit un stareţ cu obştea sa şi au povestit următoarea minune. El era stareţ la Mănăstirea lui Fanuel din Palestina, aproape de Lida, patria Sfântului Gheorghe. Într-una din zile, pe când făceau slujba în biserică, au văzut chipul Sfântului Gheorghe că s-a desprins de pe icoană şi s-a ridicat în văzduh, făcându-se nevăzut. Văzând această minune, s-au rugat cu lacrimi Sfântului Gheorghe să le arate de ce i-a părăsit. Atunci Sfântul Gheorghe s-a arătat stareţului şi i-a zis: “Nu te întrista pentru aceasta, dar să ştii că în acest loc vor năvăli barbarii şi vor distruge totul, pentru păcatele locuitorilor. De aceea, dacă voieşti, vino la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos, unde m-am dus eu şi mi-am ales un locaş pe care să-l ocrotesc. De acum înainte aceea va fi casa mea”.

După aceste cuvinte, Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut, iar stareţul împreună cu obştea au venit în Sfântul Munte, la Mănăstirea Zografu, unde au aflat chipul Sfântului Gheorghe ce plecase de la ei. Aici, zidind mai multe chilii, au rămas împreună cu ceilalţi vieţuitori.

Odată, un episcop grec, care se îndoia de minunea Sfântului Gheorghe, venind la mănăstire, a intrat în biserică şi fără evlavie s-a apropiat de icoana Sfântului Gheorghe. Intinzându-şi mâna, a atins cu degetul nasul Sfântului Gheorghe, zicând: “Aceasta este icoana care s-a pictat singură?”. Iar când a vrut să-şi retragă mâna, nu a mai putut, căci degetul i-a rămas lipit de nara Sfântului Gheorghe. Văzând aceasta, părinţii mănăstirii au încercat să-l ajute, dar fară nici un folos. Atunci episcopul, căindu-se pentru necredinţa lui, s-a rugat Sfântului să-l ierte; împreună cu el s-au rugat şi părinţii mănăstirii. După multă rugăciune, Sfântul Gheorghe s-a arătat unuia dintre călugări şi i-a zis că, pentru neevlavia şi necredinţa lui, să i se taie vârful degetului, care va rămâne lipit de icoană drept mărturie. Neavând altă scăpare, episcopul a fost nevoit să rabde tăierea degetului, care a rămas lipit de icoană până în ziua de azi.

De la această icoană ce s-a zugrăvit singură, mănăstirea şi-a luat denumirea de Zografu. Această icoană se află în biserică la iconostasul din dreapta şi este îmbrăcată în argint de credincioşii din Petrograd. În biserică, la iconostasul din stânga mai este o icoană a Sfântului Gheorghe, făcătoare de minuni.

Despre această icoană se spune că a venit la mănăstire în următorul chip: într-una din zile s-a arătat pe valuri icoana Sfântului Gheorghe, aproape de Mănăstirea Vatopedu. Vestea despre apariţia icoanei s-a răspândit în tot Athosul. Icoana a fost luată de pe apă de părinţii de la Vatopedu care doreau să o ducă la mănăstirea lor, însă stareţii de la celelalte mănăstiri se împotriveau, dorind să o aibă fiecare pentru mănăstirea sa. Neajungând la nici o înţelegere, s-au hotărât să lege icoana pe un catâr şi apoi să lase liber catârul să meargă unde va fi voia Sfântului Gheorghe. Povăţuit de Sfântul Gheorghe, catârul s-a îndreptat spre Mănăstirea Zografu şi, oprindu-se pe un deluşor din faţa ei, a căzut mort. Atunci părinţii, luând cu bucurie icoana, au dus-o în biserică şi făcând priveghere de toată noaptea, au pus-o la loc de cinste.

A doua zi, când paracliserul a mers să aprindă candelele, nu a mai găsit icoana în biserică. Înspăimântat, a mers la stareţ şi i-a spus despre dispariţia icoanei. Atunci stareţul împreună cu toată obştea au început să o caute. După multe căutări au aflat-o în locul unde a fost adusă de catâr la început. Luând-o cu multă evlavie au dus-o din nou în biserică, dar în următoarea zi, s-a întâmplat la fel. Acest lucru s-a repetat de trei ori. Făcând multă rugăciune, părinţilor li s-a descoperit că pe locul acela trebuie să construiască o biserică. După începerea lucrărilor noii biserici, icoana nu a mai plecat, ci a rămas în locul în care se vede şi astăzi.

În mănăstire mai este încă o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dăruită de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

După ce Ştefan a luat domnia Moldovei şi a văzut pericolul turcesc, era în nedumerire, gândindu-se cum să le facă faţă turcilor, care erau câtă frunză şi iarbă. Văzând că de la ţările vecine, Ungaria, Polonia, Rusia şi papa de la Vatican primea numai promisiuni pe care nu le-au împlinit niciodată, şi-a întors faţa către Dumnezeu, ştiind că numai de acolo îi va veni ajutorul. După multe rugăciuni, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe călare pe un cal alb şi i-a zis: “Nu-ţi pierde curajul! Îndrăzneşte şi-i vei birui pe turci şi pe toţi cei care se vor atinge de ţara Moldovei, dar să faci în felul următor: să pregăteşti toată oastea cu post, spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Apoi să iei icoana cu chipul meu pe care o are mama ta şi să o porţi înaintea oştirii. Iar eu îţi voi fi de ajutor întotdeauna. După ce vei termina cu războaiele şi ţara va fi în pace, să duci această icoană în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Zografu, care este casa mea”.

Ştefan a făcut după spusele Sfântului Mucenic Gheorghe şi astfel, Moldova a rămas liberă sub domnia lui. Despre acest lucru minunat au povestit şi turcii care au fost luaţi prizonieri. Ei spuneau că vedeau întotdeauna înaintea oştii lui Ştefan un ostaş călare pe un cal alb şi înfricoşat la vedere, care băga frica în ei şi-i punea pe fugă. Înainte de moarte, Ştefan cel Mare şi Sfânt a trimis icoana cu Sfântul Mucenic Gheorghe la Mănăstirea Zografu, unde se păstrează şi astăzi la loc de cinste şi face nenumărate minuni.

Ştefan cel Mare şi Sfânt a ajutat mult această mănăstire: biserica este ctitoria sa; trapeza, arhondaricul, precum şi arsanaua de la mare, care a avut port închis pentru corăbii, au fost făcute tot de el. Au fost perioade când în Mănăstirea Zografu jumătate din obşte era formată din monahi români, iar într-un timp, a fost condusă de un stareţ român.

Şi alţi domnitori români, precum Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, Ieremia Movilă, Bogdan al III-lea, Alexandru Lăpuşneanu şi Antioh Cantemir, au contribuit la refacerea şi la menţinerea mănăstirii.

In Mănăstirea Zografu vieţuia cu frică de Dumnezeu un monah pe nume Cozma. Într-una din zile, pe când se afla în altarul bisericii mari şi se ruga, a auzit o voce de la icoana Maicii Domnului “Ascultă-toarea”, care era pictată pe perete: “Dacă vei pleca în pustie, vei spori mult duhovniceşte”. După ce a multumit cu lacrimi Maicii Domnului, a luat binecuvântare de la staret şi s-a retras la linişte, într-o peşteră mai îndepărtată. Acolo a vietuit, nevoindu-se după puterile lui. Avea obiceiul să citească de mai multe ori pe zi Acatistul Maicii Domnului. Intr-una din zile, pe când citea Acatistul, şi rostea cu evlavie “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”, a auzit de la icoana Maicii Domnului numită “Acatist sau Prevestitoarea” pe care o avea cu el următoarele: “Bucură-te şi tu, Bătrânule!”. Auzind aceste cuvinte, Bătrânul s-a înfricoşat dar Maica Domnului a continuat: “Nu te teme, du-te în mănăstire şi spune călugărilor să nu deschidă astăzi poarta, iar cei care sunt mai slabi în credinţă să se ascundă, că vin duşmanii mei şi ai Fiului meu”.

In acea perioadă, cruciaţii distrugeau totul în calea lor. Pe tronul Bizanţului domnea Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), care urcase pe tron cu ajutorul Papei, iar patriarh al Constantinopolului era Ioan Vekkos, un adept al unirii cu Roma Catolică. Ajungând în Sfântul Munte, acei urători de adevăr au început să prigonească şi să ucidă pe călugări, forţându-i să-l accepte pe papă în calitate de conducător al Bisericii.

După multe răutăţi săvârşite în Muntele Athos, cruciaţii se apropiau de Mănăstirea Zografu, tocmai când pustnicul Cozma luase poruncă de la Maica Domnului să vestească călugărilor despre venirea lor. Ajungând la mănăstire, Bătrânul a văzut icoana care îi vorbise în chilia sa că atârnă acum deasupra porţilor mănăstirii. Luând-o în braţe, a mers la stareţ şi i-a vestit toate.

Atunci stareţul, adunând obştea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla şi i-a întărit prin cuvinte duhovniceşti. Cei care erau mai fricoşi au fugit şi s-au ascuns în pădure, iar stareţul împreună cu 25 de călugări s-au închis într-un turn, luând cu ei şi icoana care îi vorbise Bătrânului. Nu după mult timp, au apărut cruciaţii şi au cerut să li se deschidă poarta mănăstirii, dar stareţul le-a răspuns: “Plecaţi de aici, noi nu avem împărtăşire cu voi, iar papei nu ne vom supune niciodată”. Soldaţii papei, forţând porţile şi intrând în mănăstire, au adunat de jur-împrejurul turnului lemne şi crengi uscate şi le-au dat foc, arzându-i de vii.

După plecarea cruciaţilor, călugării care stătuseră ascunşi s-au întors în mănăstire şi au aflat în turnul în care arseseră călugării numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări, dar înnegrită de fum.

În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un Paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului în care au aşezat icoana Maicii Domnului “Acatist sau Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu “Hairiovo”, adică “Bucură-te”.

Nu departe de mănăstire se află Schitul Zografului, ce este locuit în prezent de doi călugări. Cu ani în urmă, aici se retrăgeau cei doritori de linişte, fiind un loc potrivit pentru aceasta.

În mănăstire se găsesc părticele din moaştele mai multor sfinţi, precum: Noul Mucenic Ştefan, Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Avxentie, Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie.

Obştea Mănăstirii Zografu cuprinde 20 de călugări, iar în afara mănăstirii se nevoiesc în jur de 10 călugări.

de Monah Pimen Vlad – Sfantul Munte Athos Gradina Maicii Domnului – Editura Bunavestire Bacau 2008

Se spune în viața Sfântului Pavel că, atunci când a venit în mănăstire și a cerut să fie făcut călugăr, starețul i-a spus: „Când îți va sta pieptenul în barbă , atunci te voi face călugăr”, căci Sfântul Pavel era spân (în Sfântul Munte este interzisă închinovierea tinerilor fără barbă). Atunci sfântul, luând un pieptene, l-a înfipt în pielea obrazului, zicând starețului: „Iată că îmi stă pieptenul în barbă!”. Văzând starețul dragostea lui pentru Dumnezeu și cunoscând cu duhul că va fi mare, l-a primit și l-a călugărit.

În această mănăstire, s-a întâmplat o uimitoare minune atunci când au venit cruciații trimiși de papa de la Roma și au cerut călugărilor să slujească cu preoții catolici și să-l pomenească pe papă la slujbe. O parte din preoții mănăstirii, fiind mai fricoși și uitând de mucenicii care au răbdat chinuri pentru Hristos, au acceptat să slujească cu catolicii. În momentul în care slujeau Liturghia într-un paraclis al mănăstirii, s-a surpat bolta Sfântului Altar și, căzând peste ei i-a ucis, atât pe catolici, cât și pe ortodocși. Până în momentul de față, paraclisul nu a mai fost reparat, fiind lăsat în ruină, drept mărturie pentru minunea care s-a făcut.

În fiecare an, la prăznuirea Sfinților 40 de Mucenici (hramul mănăstirii), în timpul Sfintei Liturghii creșteau în jurul Sfântului Altar 40 de ciuperci, care se luau și se împărțeau credincioșilor ca binecuvântare. Din anul când s-a slujit cu catolicii, ciupercile nu au mai răsărit niciodată.

Voievozii și boierii români, care au contribuit la refacerea și întreținerea mănăstirii au fost: Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Alexandru Coconul, vameșul Păun, postelnicul Ioan, negustorul brașovean Radu. Cu sprijinul lui Alexandru Lăpușneanu și a doamnei Ruxandra a fost renovată și pictată biserica mare. Pe ușile sculptate, se văd stemele Moldovei și țării Românești.

În momentul de față, mănăstirea are 40 de călugări, iar pe teritoriul mănăstirii se nevoiesc în jur de 20 de călugări printre care, la o chilie, și un călugăr român.

Mănăstirea are cea mai mare bucată din lemnul Sfinte Cruci, cu urmele unui piron cu care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Dintre multele sfinte moaște care se află aici, amintim de cele de la Sfinții 40 de Mucenici, Sfinții Mercurie, Teodor Tiron şi Teodor Stratilat.

de Monah Pimen Vlad – Sfantul Munte Athos Gradina Maicii Domnului – Editura Bunavestire Bacau 2008