subscribe: Posts | Comments | Email

Cinstirea Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxa

0 comments
Cinstirea Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxa
11 Flares Filament.io Made with Flare More Info'> 11 Flares ×
Print Friendly

,,Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (IOAN 3,16).

1. PREÎNCHIPUIREA SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT.

DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI, ne introduce în ambianţa duhovnicească a acestui măreţ eveniment istoric, dar nu înainte de a cunoaşte semnificaţia şi puterea Crucii, ca ,,armă împotriva diavolului”. Cu multe zile înaintea acestui praznic, Biserica prăznuieşte Crucea Domnului în numeroase cântări. Cele mai multe cântări şi rugăciuni vorbesc despre evenimente din Legea Veche care, într-un chip tainic, preînchipuiau Crucea, ca de exemplu: -,,Cruce însemnând Moise cu toiagul peste Marea Roşie, a despărţit-o în două, trecând poporul israelit, iarăşi acelaşi introducându-se lovind-o a împreunat împotriva carelor lui Faraon, însemnând nebiruita armă”.

Această cântare cu care încep Catavasiile Crucii, ne duce cu gândul la ieşirea evreilor din robia Egiptului şi a trecerii lor prin Marea Roşie, căci Domnul a grăit către Moise şi i-a zis: -,,Spune-le fiilor lui Israel să se întoarcă şi să-şi aşeze tabăra în faţa Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, în prejma lui Baal-Ţefon. Acolo, lângă mare, acolo să tăbărâţi. Că Faraon îi va spune poporului: Fiii aceştia ai lui Israel s-au rătăcit prin ţară; i-a închis pustiul… Eu însă voi învârtoşa inima lui Faraon, iar el se va pune pe urmele lor. Şi Mă voi preamări Eu în Faraon (adică înfrântul Faraon va fi cel ce instrumentează slava biruitorului Dumnezeu) şi-n toată oastea lui şi vor cunoaşte egiptenii, toţi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul!” (IEŞIRE 14,2-4).

I s-a dat de ştire regelui Egiptului că poporul evreu a fugit. Atunci inima lui Faraon şi a slujitorilor lui s-a schimbat în privinţa poporului, iar ei au zis: -,,Ce am făcut, că i-am lăsat pe fiii lui Israel să se ducă şi de-acum nu vor mai munci pentru noi?…” (IEŞIRE 12,5).

Şi-a înhămat deci Faraon carele de război şi şi-a luat poporul cu sine. A luat 600 de care alese şi toată călărimea egiptenilor şi căpeteniile lor; iar Domnul a învârtoşat inima lui Faraon, regele Egiptului şi pe a slujitorilor lui şi au alergat pe urmele fiilor lui Israel; dar fiii lui Israel ieşiseră cu mâna-naltă, care însemna gest de libertate; plecasră fluturând din mâini… . Au alergat după ei egiptenii cu toţi caii şi carele lui Faraon, cu călăreţii şi cu toată oastea lui şi i-au ajuns când ei şi-au aştenut tabăra la mare, lângă Pi-Hahirot, în faţa lui Baal-Ţefon. Şi dacă Faraon s-a apropiat, fiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi i-au văzut pe egiptenii tăbărâţi înapoia lor; şi s-au înspăimântat foarte tare fiii lui Israel şi au strigat către Dumnezeu şi i-au zis lui Moise: -,,Oare nu erau morminte-n ţara Egiptului? de ce ne-ai adus să murim aici, în pustie? Ce-ai făcut tu cu noi, că ne-ai scos din Egipt? Oare nu asta-ţi spuneam noi în Egipt, zicând: Lasă-ne să robim egiptenilor? Că mai bine era să le fim robi egiptenilor, decât să murim în pustia aceasta!” (IEŞIRE 14,11-12).

Moise însă a zis către popor: -,,Nu vă temeţi! Ţineţi-vă bine şi veţi vedea mântuirea pe care Domnul o va face astăzi asupră-vă: pe egiptenii pe care-i vedeţi astăzi nu-i veţi mai vedea în veacul vecilor. Domnul se va lupta pentru voi; vouă nu vă rămâne decât să fiţi liniştiţi” (IEŞRE 14,13-14).

În ceea ce priveşte versetele amintite, Sfinţii Părinţi aseamănă robia păcatelor noastre cu robia israeliţilor în Egipt; Faraon este vrăşmaşul mântuirii noastre – diavolul; din robia lui nu putem scăpa decât folosind arma nebiruită a Crucii.

Atunci a zis Domnul către Moise: -,,Ce strigi către Mine? Spune-le fiilor lui Israel să pornească!, iar tu ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna asupra mării şi despic-o!: să treacă fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat! Iată, Eu voi învârtoşa inima lui Faraon şi pe a tuturor egiptenilor, ca să se ia după ei; şi întru el, în Faraon, ca şi-n toată oastea lui şi-n călăreţii lui va fi ca Eu să Mă preamăresc; şi atunci când Eu Mă voi preamări în Faraon şi-n carele lui şi-n călăreţii lui, atunci vor cunoaşte Egiptenii, toţi vor cunoaşte, că Eu sunt Domnul!” (IEŞIRE 14,15-18).

Atunci îngerul lui Dumnezeu care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, s-a mutat (ridicându-se prin văzduh) şi mergea în urma lor; şi s-a mutat şi stâlpul şi norul de dinaintea lor şi le-a stat în urmă (,,Îngerul Domnului” şi ,,stâlpul de nor” sunt sinonime şi simbolizează prezenţa ocrotitoare a Domnului-Iahve asupra poporului israelit), intrând astfel şi stând între tabăra egiptaenilor şi tabăra fiilor lui Israel; şi-ntuneric s-a făcut şi negură, căci, datorită norului, noaptea era întuneric într-o parte şi lumină în cealaltă, şi noaptea s-a scurs, fără ca în timpul nopţii să se poată apropia unii de alţii. Moise şi-a întins mâna asupra mării, iar Domnul a mânat marea toată noaptea cu vânt puternic de la Răsărit şi a făcut din mare uscat, că apele se despicaseră; iar fiii lui Israel mergeau prin mijlocul mării ca pe uscat: apele le erau perete de-a dreapta şi perete de-a stânga. Dar egiptenii s-au pus pe urma lor şi au intrat după ei toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui, în mijlocul mării. Dar în straja dimineţii a căutat Domnul din stâlpul cel de foc şi de nor spre tabăra egiptenilor şi a umplut tabăra egiptenilor de spaimă şi le-a împiedicat roţile carelor, încât cu anevoie-i mai duceau. Atunci au zis egiptenii: -,,Să fugim de la faţa lui Israel, că Domnul se luptă pentru ei cu egiptenii” (IEŞIRE 14,25).

Domnul însă a zis către Moise: -,,Întinde-ţi mâna asupra mării: apele să se întoarcă asupra egiptenilor, asupra carelor şi a călăreţilor lor” (IEŞIRE 14,26).

,,Şi şi-a întins Moise mâna asupra mării; spre ziuă s-a întors apa la locul ei, iar egiptenii fugeau pe sub apă; şi i-a înecat Domnul pe egipteni în mijlocul mării. Iar apele s-au tras la loc şi au acoperit şi carele şi călăreţii şi întreaga oaste a lui Faraon, care intrase după ei în mare şi n-a rămas nici unul” (IEŞIRE 14,27-28).

Dubla mişcare a toiagului lui Moise a devenit în imnografia creştină simbol şi prefigurare a Sfintei Cruci:
– pe verticală – când a despicat apele;
– pe orizontală – când le-a readunat.

O altă cântare bisericească ne spune următoarele: -,,Toiagul spre închipuirea tainei se primeşte, căci cu odrăslire a ales preot, iarăşi Bisericii celei mai-nainte neroditoare, acum a înflorit lemnul Crucii spre putere şi întărire”.

Această cântare ne duce cu gândul la un alt eveniment din Vechiul Testament. În cartea a patra a lui Moise, Numeri sau Numerele, cap. 17, ne arată cum Dumnezeu a vrut să adeverească preoţia leviţilor, a lui Aaron, faţă de cei ce cârteau. La porunca lui Dumnezeu, Moise le-a grăit fiilor lui Israel şi toate căpeteniile lor i-au dat toiegele, câte un toiag de fiecare căpetenie, adică 12 toiege, după cele 12 seminţii ale lor; iar toiagul Aaron era printre toiegele lor. Apoi Moise a pus toate toiegele înaintea Domnului, în Cortul Mărturiei; iar a doua zi au intrat Moise şi Aaron în Cortul Mărturiei; şi iată că pentru casa lui Levi toiagul lui Aaron odrăslise şi-nmugurise şi-nflorise şi făcuse migdale. Atunci Moise a scos toate toiegele de dinaintea Domnului înaintea fiilor lui Israel; şi au văzut şi fiecare şi-a luat toiagul său. Şi a zis Domnul către Moise: -,,Pune toiagul lui Aaron în faţa chivotului mărturiei, să fie păstrat ca semn pentru fiii neascultării: vor înceta să mai cârtească împotrivă-Mi şi nu vor muri” (NUMEII 17,10).

Iar Moise şi Aaron au făcut aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise.

Din cele relatate reiese că acest toiag al lui Aaron care a rodit în chip minunat, preînchipuia Crucea Domnului care a rodit mântuirea noastră.

Alte cântări bisericeşti închinate Sfintei Cruci amintesc de: – – proorocul Iona, care fiind în pântecele chitului, şi-a întins palmele în chipul crucii (IONA 2);
– cei trei tineri din Babilon care, fiind aruncaţi în cuptorul cel de foc pentru că nu s-au închinat chipului de aur ridicat de Nabucodonosor (DANIEL 3), şi-au întins mâinile în chipul crucii şi au rămas nevătămaţi.

Moise şi-a ridicat mâinile în chipul crucii, când poporul său s-a luptat cu amaleciţii, căci, a venit Amalec (nume generic pentru amaleciţi, popor descendent din Edom cf. FACERE 36,1,12. Aşezaţi la nord de Cadeş, ei îşi revendicau, probabil oaza de la Rafidim) şi se bătea cu Israel la Rafidim. Iar Moise a zis către Iosua (succesorul lui): -,,Alege-ţi bărbaţi voinici şi du-te mâine de te luptă cu Amalec! Cât despre mine, eu voi sta în vârful muntelui, cu toiagul lui Dumnezeu în mâna mea” (IEŞIRE 17,9).

A făcut deci Iosua cum îi spusese Moise şi a ieşit să se bată cu Amalec, în timp ce Moise, Aaron şi Or s-au urcat în vârful muntelui: -,,Şi a fost că atunci când Moise îşi ridica mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa mâinile, biruia Amalec. Cum însă mâinile lui Moise se îngreuiau, ei au luat o piatră şi au pus-o sub el; el s-a aşezat pe ea, iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de-o parte şi altul de alta; şi au stat mâinile lui rezemate până-n asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul său, trecându-i prin ascuţişul sabiei” (IEŞIRE 17,11-13).

Cea mai puternică preînchipuire a Crucii şi a jertfei Mântuitorului este amintită în Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Este cea mai puternică pentru că este făcută de Însuşi Iisus Hristos, tocmai de aceea tâlcuirea ei nu poate fi făcută în alt chip: -,,Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (IOAN 3,14-15).

Prin aceste cuvinte Iisus face o trimitere la un eveniment din Vechiul Testament, arătând că acesta preînchipuie Răstignirea Sa pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. Astfel, auzind însă regele cananeean din Arad, care locuia la Neghebul, că Israel vine pe drumul dinspre Atarim, a ridicat război asupra lui Israel şi multă mulţime dintre ei a robit. Atunci Israel i-a făcut Domnului făgăduinţă şi a zis: -,,Dacă-mi vei da poporul acesta sub mâna mea, Ţi-l voi aduce-n dar, pe el şi cetăţile lui” (NUMERII sau NUMERELE 21,2). Literal: ,,Ţi-l voi aduce-n dar”, înseamnă: ,,îl voi da anatemei”, în sensul: ,,I-l voi dărui lui Dumnezeu”. O astfel de făgăduinţă făcea parte din ritualul războiului sfânt: întrega pradă de război – oameni, animale şi lucruri – Îi aparţineau Domnului, dar, pentru ca juruinţa să nu fie călcată prin eventuala folosire a prăzii, aceasta era supusă nimicirii totale. De aici transferul semantic: a-l da pe cineva anatemei, înseamnă a-l da pieirii (blestemul de a se alege din el praful şi pulberea).

Dumnezeu a ascultat glasul lui Israel şi i-a dat pe canaaneeni sub mâna lui, iar ei i-au adus în dar Domnului, pe ei şi oraşele lor şi i-a pus locului aceluia numele HORMA. Cuvântul HORMA este în relaţie cu ebraicul CHEREM = ANATEMA = OFRANDĂ VOTIVĂ = NIMICIRE.

De la muntele Hor au apucat pe calea cea dinspre Marea Roşie, ca să ocolească ţara lui Edom, dar pe drum poporul a început să-şi piardă răbdarea, clevetind împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: -,,Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (NUMERII 21,5).

Hrana sărăcăcioasă era mana care era ca sămânţa de coriandru, aceasta fiind o plantă umbeliferă (dicotiledonată) al cărei fruct aromat are diametrul de 5 mm. Comparaţia de aici se referă nu la culoarea, ci la mărimea grăuntelui de mană.

Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi ucigaşi (în ebraică: şerpi arzători, numiţi aşa din pricina muşcăturilor resimţite ca nişte arsuri) care muşcau poporul; şi mult popor a murit dintre fiii lui Israel. Şi ducându-se poporul la Moise, a zis: -,,Păcătuit-am vorbind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te tu Domnului, ca să îndepărteze şerpii de la noi” (NUMERII 21,7).

Moise s-a rugat Domnului pentru popor, iar Domnul a zis către Moise: -,,Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi” (NUMERII 21,8).

,,Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acela privea la şarpele de aramă şi trăia” (NUMERII 21,9).

Prin cuvintele de la IOAN 3,14-15 şi NUMERII 21,1-9, Mântuitorul ne arată că cel dintâi om, Adam a fost muşcat prin amăgire de ,,şarpele cel de demult”, diavolul şi în urma acestei muşcături toţi oamenii care se trag din Adam poartă urmările greşelii lui. Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să fie răstignit pe Cruce pentru ca toţi cei ce privesc cu credinţă la Crucea răstignirii să se vindece de muşcătura diavolului. Şarpele târâtor care muşca pe israeliţi în câmpia Edomului în preînchipuia pe diavolul care a rănit de moarte sufletele strămoşilor noştri în grădina Edenului şi încă până astăzi răneşte de moarte sufletele strănepoţilor lor. Şarpele de aramă preînchipuia pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Care a luat chip de rob făcându-se om; şarpele de aramă a fost înălţat pe stâlp, iar Iisus S-a înălţat pe Cruce. Cel ce căuta la şarpele de aramă se vindeca de ranele muşcăturii şarpelui târâtor; cel ce crede în Iisus Hristos şi priveşte la El răstignit pe Cruce, se curăţeşte şi se vindecă de ranele diavolului. Cel care privea la şarpele de aramă nu murea, ci trăia viaţa aceasta vremelnică. Cel care crede în Domnul nostru Iisus Hristos (se curăţeşte şi se vindecă) nu piere, adică nu se duce în iad, ci are viaţă veşnică.

Din porunca lui Dumnezeu s-a înălţat şarpele de aramă pe stâlp; din bunăvoinţa şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu-Tatăl S-a înălţat Iisus pe Cruce, după cum El zice: -,,Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (IOAN 3,16).

Crucea este prin urmare, opera iubirii de oameni a lui Dumnezeu, de îndurare pentru omul muşcat de diavol. Unirea şi intersectarea braţelor crucii printr-un punct, reprezintă unirea Dumnezeirii cu umanitatea în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.

Acestea sunt câteva din preînchipuirile Crucii în Legea Vechiului Testament şi împlinirea lor în Persoana lui Iisus Hristos Care zice: -,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii; n-am venit să stric, ci să plinesc” (MATEI 5,17).

2. SEMNIFICAŢIA MORAL-RELIGIOASĂ A CINSTIRII SFINTEI CRUCI ÎN BISERICA ORTODOXĂ.

Este de folos să cunoaştem şi aceste evenimente din Vechiul Testament şi să medităm asupra lor pentru că ele ne fac să iubim şi să cinstim tot mai mult Crucea Domnului. Ele ne învaţă, mai ales, căci Crucea Domnului şi semnul ei pe care ni-l facem închinându-ne, nu este idol, cum li se pare unora, ci altarul de jertfă al Legii Noi, preînchipuit de atâtea evenimente adânc grăitoare pentru sufletul creştinului, petrecute înainte cu multe sute de ani, al căror rost a fost acela de a pregăti pe oameni pentru primirea lor, atunci atunci când faptele preînchipuite se vor petrece aievea.

Privind cu credinţă la Iisus Cel răstignit, ne vom da seama de muşcăturile şarpelui-diavol şi vom şti să ne ferim de ele. “Ca să simţi şi să doreşti darurile Crucii” – scrie o carte de pietate creştină – “Urmarea lui Hristos” – trebuie să:
– simţi şuierul diavolului;
– simţi lumea aceasta ca pe o pustie plină de şerpii patimilor şi ispitelor;
– simţi păcatul care te-a muşcat de moarte;
– simţi fiorul morţii sufleteşti;
– te cutremuri;
– strigi: -“Doamne mântuieşte-mă că sunt pierdut!”.

Ca şi iudeii în pustia Edomului, şi noi suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului. Cei mai mulţi nici nu-şi dau seama de veninul pe care muşcătura diavolului l-a strecurat în trupul şi în sufletul omului. Mulţi se obişnuiesc cu patimile şi răutăţile strecurate în ei de amăgirile diavolului în aşa măsură că li se pare total firească viaţa împătimită. Ce durere este să te obişnuieşti cu otrava păcatului încât să nu-ţi dai seama de puterea ucigătoare şi s-o guşti mereu cu nesaţ! Toate însă până la un timp. Mai curând sau mai târziu, efectele ucigătoare ale păcatului se vădesc în trupul ş sufletul celui împătimit. Ei – şi toţi creştinii – au datoria de a privi cu credinţă la Crucea Domnului şi a înălţa rugăciuni către Cel ce S-a răsignit pe ea, căci fără Cruce nu există mântuire. Acest adevăr reiese atât din cuvintele Mântuitorului, cât şi a Sfântului Apostol Pavel care zic:
-“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (MARCU 8,34);
-“Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 CORINTENI 1,18);
-“Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (GALATENI 6,14);
-“Căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două lumi (lumea iudaică şi cea păgână, a căror principală relaţie reciprocă o constituia ura) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii – ura -, desfiinţând legea poruncilor în opreliştile (dispoziţiile restrictive; prescripţiile formale şi riguroase care-i făceau inposibilă respectarea integrală) ei, pentru ca să-i clădească întru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace, şi prin cruce, omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup” (EFESENI 2,14-16);
-“Fiindcă mulţi – despre care v-am vorbit adeseori, iar acum v-o spun chiar plângând – se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea…” (FILIPENI 3,18-19).

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin proorocii Moise şi David. Prin David proorocul, Dumnezeu ne porunceşte să ne închinăm Crucii – aştenutul picioarelor Lui, că sfânt este, zicând:
-“Înălţaţi-L pe Domnul Dumnezeu nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este” (PSALM 98,5).

De aici rezultă că Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul omului spre “a Se înălţa”. De altfel, expresia: “a-L înălţa pe Dumnezeu” înseamnă a-I înălţa imne de laudă şi de preamărire; astfel, “înălţându-L” pe Dumnezeu, omul îşi acordă sieşi şansa de a se înălţa.

Oare de ce se zice despre Cruce că ea este aşternut numai al picioarelor Lui?

RĂSPUNS: Fiindcă Domnul S-a răstignit pe Cruce nu cu dumnezeirea Sa, ci numai cu Persoana omenească; nu S-a răstignit fiinţa lui Dumnezeu, ci Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului este tot una cu picioarele lui Dumnezeu.

Ar fi bine să ne lămurim şi despre înţelesul Crucii ca SUFERINŢĂ. Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai cunoscută cruce, deci fiecare are de dus o cruce. Aproape toţi ne rugăm lui Dumnezeu să scăpăm de cruce. Nu este bine aşa. E semn că oamenii nu au cunoştiinţa că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Sfântul MARCU ASCETUL ne învaţă că încercările vin asupra noastră pentru trei pricini:
-1) ca pedeapsă pentru păcatele săvârşite;
-2) pentru ferirea de a face altele mai grele;
-3) pentru întărirea virtuţii.

VIRTUTEA nu se poate câştiga fără necazuri: “căci virtutea necercată (neîncercată) în necazuri nu este întărită”.

Cea mai grea încercare este necazul morţii. Cum stăm în faţa unei asemenea încercări? Stăm foarte liniştiţi (dacă suntem creştini adevăraţi – stavrofori – adică purtători de ai Crucii lui Hristos) fiindcă Mântuitorul nostru, prin moartea Sa, a schimbat nu numai Crucea din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun.

Până la Iisus, moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, o plată a păcatului. De la biruinţa asupra morţii prin Învierea Dumnezeului-Om, moartea, cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti.

Iată de ce Biserica Ortodoxă cinsteşte Sfânta Cruce, care înseamnă MOARTEA MORŢII, pentru că moartea Domnului se preaslăveşte în Învierea cea de a treia zi.

Acestea sunt cunoştiinţele duhovniceşti, care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte, cu atât mai mare, cu cât este mai învolburată ,,marea societăţii omeneşti”.

Iată pe ce temelie stă praznicul Înălţării Sfintei Cruci, intercalat între două duminici speciale, iar nouă nu ne rămâne decât să cinstim Crucea Domnului cum se cuvine, rugându-ne şi cântând:
-“Doamne armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă. Că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării şi Învierii Tale”;
-“Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. AMIN.

NOTĂ EXPLICATIVĂ: Acest articol este potrivit pentru a se rosti predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; versiune diortosită după SEPTUAGINTA, redactată şi adnotată de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
2. LIŢIU, Preot Gheorghe – PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI – în volumul de predici – LUMINĂ DIN LUMINĂ; Editura Mitropoliei Ardealului; Sibiu 1985;
3. POPESCU, Arhimandrit Serafim – DIN ÎNVĂŢĂTURILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA – UCIGAŞA CETATE; tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic – episcopul Argeşului.

de Preot Gheorghe-Radu Sălăgian de la Parohia Ortodoxă română Micula Nouă cu filia Bercu Nou, judeţul Satu-Mare şi profesor de Religie la Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu”, Satu-Mare.

11 Flares Twitter 1 Facebook 10 Filament.io Made with Flare More Info'> 11 Flares ×

Leave a Reply

11 Flares Twitter 1 Facebook 10 Filament.io 11 Flares ×